Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro BILL BRYSON, născut în SUA, locuieşte de mult timp în Marea Britanie. A lucrat ca jurnalist şi a fost rector al Universităţii Durham. Este autorul mai multor jurnale de călătorie şi al unui bestseller de ştiinţă popularizată, A Short History of Nearly Everything, care a fost distins cu Aventis Prize şi Descartes Science Communication Prize. La Editura Polirom, de acelaşi autor a mai apărut Acasă. O istorie a vieţii private (2012). Lui David, Felicity, Catherine şi Sam Mulţumiri Printre numeroşii oameni cărora le sînt îndatorat pentru ajutorul acordat în pregătirea acestei cărţi, doresc să le mulţumesc în mod special lui Alan Howe şi Carmel Egan pentru generozitatea cu care mi-au oferit timpul şi ospitalitatea lor, chiar dacă ştiau că urmau să apară în una dintre cărţile mele; lui Deirdre Macken şi Allan Sherwin pentru observaţiile lor atente şi participarea temerară în ceea ce urmează; lui Patrick Gallagher de la Allen & Unwin şi lui Louise Burke de la Australian National University pentru cărţile şi celelalte materiale pe care le-am folosit în cercetare şi pe care ei mi le-au oferit cu generozitate şi amabilitate şi lui Juliet Rogers, Karen Reid, Maggie Hamilton şi Katie Stackhouse de la Random House Australia pentru ajutorul lor atent şi însoţit mereu de bună dispoziţie. De asemenea, în Australia le sînt foarte îndatorat lui Jim Barrett, Steve Garland, Lisa Menke, Val Schier, Denis Walls, Stella Martin, Joel Becker, Barbara Bennett, Jim Brooks, Harvey Henley, Roger Johnstone, Ian Nowak, personalului de la State Library of New South Wales din Sydney şi celei care a fost îndrăgita Catherine Veitch. La şi mai mare distanţă, le sînt recunoscător mai ales profesorului Danny Blanchflower de la Colegiul Dartmouth pentru asistenţa statistică consistentă; prietenului şi agentului meu de atîta vreme Carol Heaton şi talentelor amabile fără pereche de la Transworld Publishers din Londra, printre care trebuie să-i amintesc pe Marianne Velmans, Larry Finlay, Alison Tulett, Emma Dowson, Meg Cairns şi Patrick Janson-Smith, care rămîne cel mai bun prieten şi mentor pe care şi l-ar putea dori un scriitor. Mai presus de toate şi ca întotdeauna, mulţumirile mele cele mai calde se îndreaptă către iubita, răbdătoarea şi unica mea soţie Cynthia. Partea întîi În outback Capitolul 1 I Zburînd spre Australia, am oftat realizînd că am uitat iarăşi care este prim-ministrul lor. Mereu mi se întîmplă asta cu prim-ministrul australian – îmi fixez numele în memorie, îl uit (în general aproape imediat), apoi mă simt îngrozitor de vinovat. Mă gîndesc că trebuie să existe cineva din afara Australiei care să-l ştie. Dar tocmai asta e, nu-i uşor să fii la curent cu ce se întîmplă într-o ţară ca Australia. La prima mea vizită, acum cîţiva ani, în timpul zborului lung de la Londra am citit o istorie a politicii australiene în secolul XX, unde am dat peste uluitoarea informaţie că în 1967 prim-ministrul Harold Holt hoinărea pe o plajă din statul Victoria cînd s-a aruncat în valuri şi a dispărut. Nu i s-a mai dat de urmă niciodată bietului om. Acest lucru mi s-a părut uluitor din două motive – mai întîi, pentru că Australia putea pierde pur şi simplu un prim-ministru (hai că asta-i culmea!) şi, în al doilea rînd, pentru că nu auzisem niciodată pînă atunci despre povestea asta. Realitatea este, bineînţeles, că dăm o atenţie ruşinos de mică iubiţilor noştri veri de la antipozi – deşi presupun că avem oareşice motive. Australia este, pînă la urmă, aproape goală şi foarte departe. Populaţia ei, de aproximativ 19 milioane de locuitori, este mică după standardele mondiale – cea a Chinei creşte cu un număr mai mare în fiecare an –, iar locul ei în economia mondială este, în consecinţă, periferic; ca entitate economică, are aproximativ coordonatele statului Illinois. Din cînd în cînd, ne trimite lucruri folositoare – opale, lînă merinos, Errol Flynn, bumerangul –, dar nimic cu adevărat indispensabil. Mai presus de toate, Australia nu face năzbîtii. Este stabilă, liniştită şi cuminte. Nu are lovituri de stat, nu pescuieşte fără măsură, nu oferă armament unor despoţi nesuferiţi, nu cultivă coca în cantităţi excesive şi nici nu umblă cu nasul pe sus ostentativ şi arogant. Chiar şi aşa, dezinteresul faţă de chestiunile australiene este straniu. După cum te-ai aştepta, acest lucru se observă mai ales dacă locuieşti în America. Chiar înainte de a porni în această călătorie, m-am dus la biblioteca locală din New Hampshire şi am căutat referiri la Australia în New York Times Index, ca să-mi dau seama cît interes a stîrnit în ţara mea în ultimii ani. Am început cu volumul din 1997 din simplul motiv că era deschis pe masă. În acel an, din toată paleta de posibile teme de interes – politică, sport, călătorii, Olimpiada care urma să aibă loc la Sydney, alimente şi vinuri, arte, necrologuri etc. –, în New York Times au apărut 20 de articole avînd ca temă principală Australia sau chestiuni referitoare la aceasta. În aceeaşi perioadă, pentru o comparaţie, s-au scris 120 de articole despre Peru, în jur de 150 despre Albania şi cam tot atîtea despre Cambodgia, peste 300 despre fiecare Coree şi mult peste 500 despre Israel. Ca subiect de interes pentru americani, Australia se afla cam pe acelaşi loc cu Belarus şi Burundi. Printre temele de interes general care au depăşit Australia se numără baloanele şi cei care plutesc cu ele, Biserica Scientologică, cîinii (dar nu săniile trase de cîini) şi Pamela Harriman, fostă ambasadoare şi persoană mondenă care a murit în februarie 1997, o nenorocire care trebuia, desigur, amintită de 22 de ori în Times. Mai pe şleau, în 1997, pentru americani Australia era ceva mai interesantă decît bananele, dar nici pe departe la fel de importantă ca îngheţata. Se pare totuşi că 1997 a fost un an destul de bun pentru ştirile pe teme australiene în Statele Unite. În 1996, această ţară a fost subiect pentru doar nouă ştiri, iar în 1998 numai pentru şase. E posibil ca în alte părţi ale lumii acoperirea jurnalistică să fie mai adecvată, diferenţa fiind, desigur, că rezultatul nu e citit. (Să ridice mîna toţi cei care ştiu cine e acum prim-ministru în Australia sau în ce stat se află Melbourne ori ştiu să răspundă la orice altă întrebare despre antipozi care să nu se refere la crichet, rugby, Mel Gibson sau Neighbours.) Australienii detestă faptul că lumea le acordă atît de puţină atenţie şi nu-i învinuiesc pentru asta. Este o ţară unde se întîmplă lucruri interesante tot timpul. Gîndiţi-vă doar la una dintre poveştile care au ajuns în New York Times în 1997, deşi a fost îngropată în pagina dedicată fenomenelor stranii din secţiunea C. În luna ianuarie a acelui an, potrivit unei relatări scrise în America de un reporter de la Times, oamenii de ştiinţă erau angajaţi într-o investigaţie serioasă a posibilităţii ca un seism sever petrecut în îndepărtatul outback1 australian cu aproape patru ani în urmă să fi fost o explozie nucleară declanşată de cultul japonez al Zilei Judecăţii de Apoi Aum Shinrikyo. Întîmplarea face ca la ora 11:03, în noaptea de 28 mai 1993, peniţele seismografelor din toată regiunea Pacificului să fi zvîcnit, mîzgălind hîrtia, ca urmare a unui eveniment seismic de proporţii lîngă un loc numit ferma Banjawarn, din Marele Deşert Victoria, situat în Australia de Vest. Cîţiva şoferi de tir şi nişte prospectori, cam singurii oameni care se aflau în acea pustietate, au relatat că au văzut o lumină subită pe cer şi că au auzit sau au simţit bubuitul unei explozii puternice, dar la mare distanţă. Cineva a povestit că o doză de bere a zburat de pe masa din cortul său. Problema era că nu exista o explicaţie clară. Însemnările seismografice nu corespundeau profilului unui cutremur sau al unei explozii miniere şi în orice caz detunătura era de 170 de ori mai puternică decît cea mai mare explozie într-o mină care se înregistrase vreodată în Australia de Vest. Şocul era similar unuia înregistrat la căderea unui meteorit, însă un astfel de impact ar fi creat un crater cu o circumferinţă de sute de metri şi nu s-a descoperit nici o astfel de adîncitură. În consecinţă, oamenii de ştiinţă şi-au exprimat uluirea cu privire la incident o zi sau două, apoi l-au catalogat drept o bizarerie inexplicabilă – tipul acela de întîmplări care se mai petrec din cînd în cînd. Apoi, în 1995, cei din Aum Shinrikyo au devenit brusc cunoscuţi atunci cînd au răspîndit cantităţi mari de gaz sarin în metroul din Tokyo, ucigînd 12 oameni. În timpul investigaţiilor care au urmat, a reieşit că printre marile proprietaţi deţinute de Aum se număra un teren de 202.342 de hectare în deşertul din Australia de Vest, foarte aproape de locul evenimentului misterios. Acolo, autorităţile au găsit un laborator neobişnuit de sofisticat şi cu o ţintă precisă, precum şi dovada că membrii cultului extrăseseră uraniu. Pe alt fir, a reieşit că Aum recrutase în rîndurile sale doi experţi în inginerie nucleară din fosta Uniune Sovietică. Scopul declarat al grupului era distrugerea lumii şi se pare că evenimentul din deşert ar fi fost un test pentru aruncarea în aer a oraşului Tokyo. Înţelegeţi ce vreau să spun, bineînţeles. Australia este ţara care îşi pierde un prim-ministru şi e atît de vastă şi de nelocuită, încît e posibil ca o bandă de amatori înflăcăraţi să detoneze pe teritoriul ei prima bombă atomică nonguvernamentală din lume şi apoi să treacă aproape patru ani pînă să-şi dea seama cineva. E clar că acest loc merită descoperit. Şi pentru că ştim atît de puţine despre el, poate că s-ar cuveni să spunem cîte ceva în continuare. Australia este a şasea ţară ca mărime din lume, fiind şi cea mai mare insulă de pe glob. Este singura insulă care e în acelaşi timp continent şi singurul continent care e şi o ţară. A fost primul şi ultimul continent cucerit pe mare. Este singura naţiune care şi-a început existenţa ca închisoare. Australia găzduieşte cea mai mare formă de viaţă de pe pămînt, Marea Barieră de Corali, şi monolitul cel mai faimos şi mai uluitor, Ayers Rock (sau Uluru, ca să folosim numele său aborigen mai respectabil, care este acum oficial). Australia e neîntrecută în numărul vietăţilor şi lucrurilor care te pot ucide. Primele zece cele mai veninoase specii de şerpi din lume sînt australiene. Cinci dintre vieţuitoarele de aici – păianjenul-cu-pînză-în-formă-de-pîlnie, viespea-de-mare, caracatiţa-cu-inele-albastre, Ixodes holocyclus (căpuşă) şi peştele-piatră – sînt cele mai letale din familia lor. Aceasta este o ţară unde chiar şi cele mai pufoase omizi te pot doborî cu o atingere toxică, iar scoicile nu doar te înţeapă, ci uneori chiar se dau la tine. Culege o scoică conică inofensivă de pe o plajă din Queensland, aşa cum obişnuiesc turiştii neştiutori, şi vei descoperi că mica vietate dinăuntru nu este doar uluitor de ageră şi ţîfnoasă, ci şi extrem de veninoasă. Dacă nu eşti pişcat sau înţepat mortal în mod neaşteptat, poţi fi ciopîrţit de rechini sau crocodili ori purtat în larg fără să te poţi opune de curenţi irezistibili sau lăsat să mergi împleticit spre o moarte nefericită în outback-ul fierbinte. E un loc dur. Şi e de demult. De 60 de milioane de ani, de la formarea munţilor Marii Cumpene de Ape de pe Coasta de Est, Australia a fost aproape tăcută din punct de vedere geologic, fapt ce i-a permis să conserve multe dintre cele mai vechi lucruri descoperite vreodată pe pămînt – cele mai vechi roci şi fosile, cele mai timpurii urme lăsate de animale şi albii de rîuri şi primele semne timide de viaţă. La un moment dat din trecutul său necuprins – poate acum 45.000 sau 60.000 de ani, în orice caz, cu siguranţă înainte de apariţia omului modern în Americi sau în Europa – a fost invadată discret de nişte oameni misterioşi, aborigenii, care nu se înrudesc în mod evident cu vecinii din regiune nici din punctul de vedere al rasei şi nici al limbii şi a căror prezenţă în Australia poate fi explicată doar dacă acceptăm că au inventat şi apoi s-au specializat în navigaţia pe ocean acum cel puţin 30.000 de ani, înaintea oricui altcuiva, pentru a iniţia un exod, apoi au uitat sau au abandonat tot ceea ce învăţaseră şi de atunci nu şi-au mai bătut capul prea mult cu navigaţia în larg. Este o realizare unică, atît de uluitoare şi greu de studiat, încît multe istorii o menţionează în treacăt într-un paragraf sau două, apoi trec la a doua invazie, mai uşor de explicat – cea care începe cu sosirea căpitanului James Cook în corăbioara lui îndrăzneaţă, HMS Endeavour, în golful Botany, în 1770. Mai puţin contează că, de fapt, căpitanul Cook nu a descoperit Australia şi că nici nu era căpitan în momentul vizitei sale. Pentru majoritatea oamenilor, inclusiv cei mai mulţi australieni, atunci a început povestea. Lumea pe care au descoperit-o aceşti englezi era de-a dreptul pe dos – cu anotimpurile anapoda, constelaţiile de-andoaselea –, diferită de tot ceea ce văzuseră pînă atunci, chiar şi în apropierea Pacificului. Vieţuitoarele păreau să fi evoluat ca şi cînd ar fi citit manualul de supravieţuire cu susul în jos. Cea mai comună dintre ele nu alerga, nu făcea paşi mari şi nu galopa, ci sărea în peisaj ca mingile săltăreţe. În mod incredibil, continentul colcăia de viaţă. Acolo existau un peşte care se putea urca în copaci, o vulpe care zbura (de fapt, era un liliac foarte mare) şi crustacee atît de mari, încît un adult putea să se caţere pe cochilii şi să intre în ele. Pe scurt, nu mai era un astfel de loc nicăieri în lume. Nici acum nu e. Optzeci la sută dintre formele de viaţă din Australia, plante şi animale, nu mai există în altă parte. Mai mult decît atît, numărul lor imens pare incompatibil cu asprimea mediului. Australia este cel mai sterp, mai plat, mai fierbinte, mai arid, mai infertil şi mai agresiv din punct de vedere climatic dintre toate continentele locuite. (Doar Antarctica este mai ostilă vieţii.) Locul acesta este atît de inert, încît solul însuşi este, la drept vorbind, o fosilă. Cu toate astea, aici mişună nenumărate forme de viaţă. Dacă e să ne gîndim doar la insecte, oamenii de ştiinţă n-au nici cea mai vagă idee dacă numărul total de specii este 100.000 sau de două ori pe atît. Nici mai mult nici mai puţin de o treime dintre aceste specii rămîn cu totul necunoscute oamenilor de ştiinţă. La păianjeni, proporţia creşte la 80%. Am menţionat în mod special insectele fiindcă am o poveste despre una micuţă numită Nothomyrmecia macrops, care cred că ilustrează perfect, chiar dacă un pic pieziş, ce ţară excepţională este Australia. E o poveste cam încîlcită, dar vă rog să aveţi puţină răbdare. În 1931, în peninsula Cape Arid din Australia de Vest, cîţiva naturalişti amatori scotoceau zona semideşertică, cînd au găsit o insectă pe care nimeni nu o mai văzuse pînă atunci. Semăna oarecum cu o furnică, însă era de un galben şters neobişnuit şi avea nişte ochi ciudaţi, ficşi şi tulburători. Au fost adunate cîteva exemplare, ce au ajuns pe masa de lucru a unui expert de la National Museum of Victoria din Melbourne, care a identificat imediat insecta ca fiind Nothomyrmecia. Descoperirea a făcut mare senzaţie fiindcă, după cîte se ştia, nimic asemănător nu supravieţuise pe pămînt de o sută de milioane de ani. Nothomyrmecia era o protofurnică, o relicvă vie dintr-o vreme cînd furnicile evoluau din viespi. În termeni entomologici, era la fel de nemaipomenit ca a găsi o turmă de triceratops păscînd pe un cîmp mănos din depărtare. Imediat s-a organizat o expediţie, însă, în pofida celor mai atente căutări, nimeni nu a putut da de colonia de la Cape Arid. Căutările ulterioare au avut acelaşi rezultat. După aproape o jumătate de secol, cînd s-a aflat că o echipă de specialişti americani plănuia să caute furnica, aproape sigur cu nişte gadgeturi avansate care aveau să-i facă pe australieni să pară un grup de amatori dezorganizaţi, oamenii de ştiinţă ai guvernului din Canberra s-au hotărît să facă un ultim efort pentru a găsi furnicile vii înainte de a-şi declara neputinţa. Prin urmare, un grup de oameni de ştiinţă a pornit la drum prin ţară. În a doua zi de căutări, mergînd cu maşina prin deşertul din Australia de Sud, unul dintre automobile a început să scoată fum şi scîntei, iar grupul a fost nevoit să facă o oprire neprogramată peste noapte, la un popas izolat de pe drum numit Poochera. În timpul serii, unul dintre oamenii de ştiinţă, un bărbat pe nume Bob Taylor, a ieşit să ia o gură de aer şi şi-a învîrtit lanterna fără să-şi dea seama pe pămîntul din jur. Puteţi să vă închipuiţi ce surprins a fost cînd a descoperit, urcînd pe trunchiul eucaliptului de lîngă locul unde campaseră ei, tocmai o colonie înfloritoare de Nothomyrmecia. Care ar fi fost şansele? Taylor şi colegii săi se aflau la 1.300 de kilometri de locul pe care plănuiseră să-l cerceteze. În cei aproape opt milioane de kilometri pătraţi de pustietate ai Australiei, unul dintre puţinii oameni care puteau să o identifice tocmai găsise una dintre cele mai rare şi mai căutate insecte de pe pămînt – o insectă văzută vie o singură dată, cu aproape o jumătate de secol înainte –, şi toate acestea datorită camionetei care îi lăsase baltă tocmai acolo. În treacăt fie spus, nici pînă acum Nothomyrmecia nu a fost văzută în locul unde fusese descoperită iniţial. Sînt sigur că şi acum înţelegeţi unde bat. Australia este o ţară deopotrivă uluitor de goală şi totuşi plină ochi cu tot felul de chestii. Chestii interesante, chestii vechi, chestii pe care nu le explici cu una, cu două. Chestii care urmează să fie descoperite. Credeţi-mă, Australia este un loc interesant. II De fiecare dată cînd zbori din America de Nord spre Australia, fără să te întrebe cineva ce părere ai despre asta, o zi se duce pe apa sîmbetei cînd treci peste linia internaţională de schimbare a datei. Am plecat din Los Angeles pe 3 ianuarie şi am ajuns în Sydney, 14 ore mai tîrziu, pe 5 ianuarie. Pentru mine data de 4 ianuarie n-a existat. N-a existat deloc. Unde s-a dus ziua aceea n-aş putea să vă spun. Tot ceea ce ştiu este că pentru o perioadă de 24 de ore din istoria Pămîntului, se pare că eu n-am existat. Nu voi spune decît că lucrul ăsta mi se pare un pic ciudat. Adică, dacă v-aţi uita pe biletul despăturit şi aţi vedea că acolo scrie: „Pasagerii sînt avertizaţi că în anumite călătorii ar putea pierde intervale de 24 de ore din viaţă” (cam aşa s-ar exprima ei, ca şi cînd chestia asta se întîmplă din cînd în cînd), probabil că v-aţi ridica şi i-aţi lua la întrebări, aţi trage pe cineva de mînecă şi aţi zice „Poftim?!”. Faptul că încetezi să exişti şi că asta nu te doare deloc îţi oferă un soi de confort metafizic şi, ca s-o spunem pe aia dreaptă, ţi se dă ziua înapoi la întoarcere, cînd treci peste linia internaţională de schimbare a datei în sens invers şi reuşeşti cumva să ajungi în Los Angeles înainte de a pleca din Sydney, lucru care e, în felul lui, o şmecherie şi mai bine ticluită. Înţeleg vag principiile pe care le implică treaba asta. Înţeleg că trebuie să existe o linie imaginară care marchează finalul unei zile şi începutul alteia şi că, atunci cînd traversezi linia, se petrec, inevitabil, nişte ciudăţenii temporale. Dar asta nu schimbă faptul că în orice călătorie între America şi Australia experimentezi un lucru care, în alte condiţii, ar fi practic imposibil. Oricît de mult te-ai antrena, te-ai concentra sau ai fi atent la dietă, oricîte exerciţii ai face pe stepper, n-ai să fii niciodată într-o formă atît de bună, încît să nu mai ocupi spaţiu 24 de ore sau să ajungi într-o încăpere înainte de a fi plecat din ultima în care te-ai aflat pînă atunci. Prin urmare, ai sentimentul că ai realizat ceva pur şi simplu ajungînd în Australia – plăcerea şi satisfacţia de a păşi din terminalul aeroportului în lumina orbitoare a soarelui de la antipozi şi conştientizarea faptului că mulţimea atomilor din care eşti urzit, care pînă atunci lipsea inexplicabil, s-a regrupat aproximativ la fel (mai puţin sfertul de kilogram de neuroni pierdut în timp ce te-ai uitat la un film de acţiune cu Bruce Willis). În aceste condiţii, este o plăcere să te regăseşti oriunde; că asta se întîmplă în Australia e un bonus. Recunosc din capul locului că iubesc Australia – o ador nespus – şi mă topesc de fiecare dată cînd o văd. Unul dintre efectele dezinteresului pentru Australia este faptul că întotdeauna ne surprinde plăcut să o găsim acolo. Potrivit instinctului cultural şi experienţelor anterioare, te aştepţi ca, atunci cînd călătoreşti atît de departe, să dai măcar peste oameni călărind pe cămile. Ar trebui să existe caractere indescifrabile pe semnele de circulaţie şi oameni oacheşi în taub bînd cafea din ceşcuţe cît un degetar şi fumînd narghilea, nişte rable de autobuze, drumuri cu hîrtoape şi pericolul contractării unei boli la orice atingere – dar nu, de fapt nu-i deloc aşa. Australia este confortabilă, curată şi familiară. În afara tendinţei oamenilor de o anumită vîrstă de a purta şosete trei sferturi cu pantaloni scurţi, australienii sînt ca noi. E minunat. E captivant. De aceea ador să vin în Australia. Sînt şi alte motive, bineînţeles, şi îmi face plăcere să le enumăr aici. Oamenii sînt extraordinar de plăcuţi – veseli, extrovertiţi, isteţi şi de o amabilitate fără cusur. Oraşele lor sînt sigure, curate şi aproape întotdeauna construite în apropierea unei ape. Societatea lor este prosperă, bine organizată şi fondată intuitiv pe principii egalitare. Mîncarea este excelentă. Berea este rece. Soarele străluceşte aproape tot timpul. La orice colţ este cafea. Rupert Murdoch nu mai locuieşte aici. Viaţa nu poate fi mai frumoasă de-atît. Aceasta a fost a cincea călătorie pentru mine şi acum, pentru prima oară, urma să văd adevărata Australie – ţinutul ei vast şi fierbinte, zona semideşertică imensă dintre coaste. Nu am înţeles niciodată cu adevărat de ce, atunci cînd eşti îndemnat să le vezi „adevărata” ţară, oamenii te trimit pe coclauri, unde aproape nici o persoană cu mintea întreagă nu ar alege să trăiască. Dar iată-te acolo. Nu poţi spune că ai fost în Australia pînă nu ai traversat zona semideşertică australiană. Cel mai bun lucru era că urma să o fac în cel mai elegant mod cu putinţă: pe legendara cale ferată Indian-Pacific, de la Sydney către Perth. Străbătînd 4.377 de kilometri plăcuţi şi întortocheaţi de-a lungul treimii inferioare a ţării, prin statele New South Wales, Australia de Sud şi Australia de Vest, IndianPacific este regele emisferei australe în materie de trenuri. De la Sydney urcă uşor prin Blue Mountains, parcurge apoi kilometri întregi cu peisaje splendide şi turme de oi, urmărind rîul Darling pînă la fluviul Murray, pe acesta din urmă pînă în Adelaide şi în final traversează măreaţa cîmpie Nullarbor către zonele aurifere din jurul oraşului Kalgoorlie înainte de a ajunge la binemeritata destinaţie din îndepărtatul Perth. Voiam să văd mai ales Nullarbor, o întindere aproape neverosimilă de deşert ucigător. Suplimentul color Mail on Sunday pregătea un număr special despre Australia, iar eu fusesem de acord să scriu un reportaj de călătorie. Oricum plănuiam de mult să vin aici şi să scriu o carte, astfel că asta a fost un fel de excursie-bonus – o şansă pentru a cunoaşte ţara într-un mod deosebit de confortabil pe cheltuiala altcuiva. Îmi convenea de minune. Pentru asta urma să călătoresc în jur de o săptămînă în compania unui tînăr fotograf englez, pe nume Trevor Ray Hart, care venea cu avionul de la Londra şi pe care urma să-l întîlnesc pentru prima oară în dimineaţa următoare. Dar, în primă fază, aveam o zi doar pentru mine şi acest lucru mă bucura enorm. Fusesem în Sydney doar pentru a-mi promova cărţile, prin urmare, tot ce ştiam din oraş era ceea ce văzusem în cursele cu taxiul prin cartiere obscure precum Ultimo şi Annandale. Singura dată cînd am văzut un pic din adevăratul oraş a fost cu cîţiva ani înainte, la prima mea vizită, cînd un reprezentant de vînzări amabil al editurii care îmi publica cărţile acolo mă scosese la o plimbare cu maşina lui, cu soţia şi cele două fetiţe în spate, iar eu mă făcusem de rîs adormind. Nu din lipsă de interes sau de apreciere, credeţimă. S-a întîmplat pur şi simplu pentru că era cald, iar eu tocmai ajunsesem în ţară. La un moment dat, destul de repede, am simţit efectele decalajului de fus orar şi m-am prăbuşit într-o stare de inconştienţă. Cu regret mărturisesc că nu sînt o persoană care doarme liniştit. Atunci cînd moţăie, majoritatea oamenilor te îmbie să le dai o pătură; eu par să am nevoie de asistenţă medicală. Dorm ca şi cum mi s-ar fi administrat un tranchilizant experimental pentru cai. Picioarele mi se desfac într-un mod grotesc; degetele mele mătură podeaua. Orice oi fi avînd pe dinăuntru – limba, omuşorul, balonaşe umede de aer intestinal – se decide să curgă. Din cînd în cînd, semăn cu un căţel de jucărie care dă din cap, scăfîrlia îmi cade în faţă şi în poale îmi curge un şuvoi de salivă vîscoasă, iar apoi capul îmi revine în poziţia iniţială pentru realimentare, ca atunci cînd tragi apa şi rezervorul se umple din nou. Pe deasupra, sforăi zgomotos şi incontrolabil, ca un personaj din desenele animate, cu buze ca de cauciuc fluturînd asemenea nărilor unui cal nervos. Apoi devin nefiresc de imobil o vreme, determinîndu-i pe cei care mă privesc să se uite speriaţi unii la alţii şi să se aplece asupra mea îngrijoraţi. Brusc mă încordez şi, după cîteva clipe de linişte, încep să tresar şi să mă zvîrcolesc din tot corpul de parcă aş fi pe scaunul electric. Apoi chiui o dată sau de două ori, strident şi oarecum efeminat, şi mă trezesc. Toţi sînt împietriţi în jurul meu pe o rază de 150 de metri, iar copiii sub opt ani se ţin strîns de fusta mamei lor. E foarte greu pentru mine. Habar n-am cît am dormit în maşină. Cert e că nu puţin. Tot ce ştiu este că, atunci cînd m-am trezit, în maşină se lăsase o tăcere apăsătoare – de felul celei care s-ar lăsa în jurul tău dacă ai transporta prin propriul oraş, din punctul A în punctul B, o masă diformă care se zvîrcoleşte. M-am uitat împrejur cu un aer tîmp, fără să-mi dau seama pe moment cine erau oamenii aceia, mi-am dres glasul şi mam adunat, ridicîndu-mă în scaun. — Ne întrebam dacă nu ai vrea să luăm prînzul, a spus ghidul meu cu o voce calmă cînd a văzut că îmi abandonasem obiectivul de a-i inunda maşina cu salivă. — Ar fi drăguţ, am răspuns încet, cu o voce slugarnică, descoperind în aceeaşi secundă, cu o oroare familiară pe care am încercat să mi-o reprim, că, în timp ce moţăisem, o muscă uriaşă vomitase pe mine. Într-o încercare de a distrage atenţia de la balta artificială şi în acelaşi timp de a-mi reitera interesul pentru turul pe care îl făceam, am adăugat ceva mai senin: — Sîntem tot în Neutral Bay? S-a auzit o pufnitură involuntară, ca atunci cînd băutura ţi se duce pe calea greşită. Apoi, cu o siguranţă încordată: — Nu, aici sîntem în Dover Heights. Prin Neutral Bay am fost – pauză de respiraţie de o microsecundă – ceva mai devreme. — Ah, şi mi-am luat o mină serioasă, de parcă aş fi încercat să înţeleg cum se pierduse bucata aia de timp. — E ceva vreme de atunci, de fapt. — Ah. Am mers în tăcere pînă la locul unde am luat prînzul. După-amiaza a fost mai reuşită. Am mîncat la un restaurant pescăresc apreciat, de lîngă chei, în Watsons Bay, apoi ne-am dus să admirăm Pacificul de pe stîncile semeţe, bătute de valuri, situate mai sus de intrarea în port. În drumul spre casă am admirat în viteză priveliştile oferite de, fără doar şi poate, cel mai frumos port din lume – apa albastră, bărcile cu pînze alunecînd, bolta de fier a Harbour Bridge din depărtare, cu Opera House întrezărindu-se, voioasă, lîngă pod. Şi totuşi încă nu văzusem Sydney cum aş fi vrut, şi a doua zi devreme am plecat spre Melbourne. După cum vă închipuiţi, eram dornic să îmi iau revanşa de data asta. Sydneysiderii, după cum sînt cunoscuţi, în mod curios, locuitorii din Sydney, au o plăcere evidentă şi nesecată de a le arăta oraşul vizitatorilor. Aşa că s-a mai găsit cineva să se ofere cu amabilitate să-mi fie ghid. De data asta, o ziaristă de la Sydney Morning Herald pe nume Deirdre Macken. Deirdre, o doamnă sprintenă şi veselă abia ajunsă la vîrsta mijlocie, a venit la hotelul unde stăteam, împreună cu un tînăr fotograf pe nume Glenn Hunt. Am luat-o împreună pe jos către Muzeul oraşului Sydney, o instituţie nouă, elegantă şi cu bun-gust, care pare interesantă şi instructivă fără să fie nici una, nici alta. Te trezeşti uitîndu-te îndelung la exponate slab luminate, meşteşugit, e drept – cîteva artefacte ale imigranţilor, o încăpere tapetată cu pagini din ziarele populare ale anilor 1950 –, fără să ştii cu certitudine ce concluzii se aşteaptă de la tine. Însă am băut un latte foarte bun în cafeneaua muzeului, unde Deirdre a schiţat programul zilei noastre încărcate. Imediat aveam să o luăm la pas spre Circular Quay, ca să luăm un feribot de-a lungul portului, pînă la debarcaderul Taronga Zoo. Nu urma să vizităm grădina zoologică, ci aveam să ne plimbăm prin micul golf Sirius Cove şi să urcăm apoi dealurile abrupte şi luxuriante din Cremorne Point pînă la casa lui Deirdre, unde urma să luăm prosoape şi boogie boardurile şi să mergem cu maşina la Manly, o plajă suburbană cu vedere spre Pacific. La Manly urma să luăm un prînz frugal şi să ne înviorăm cu o sesiune de boogie boarding, apoi să ne uscăm şi să ne îndreptăm spre… — Îmi cer scuze că te întrerup, am intervenit eu, dar ce înseamnă boogie boarding? — Aaa, e distractiv. O să-ţi placă foarte mult, a spus ea fugitiv, dîndu-mi impresia că e cam evazivă. — Am înţeles, dar ce e de fapt? — E un sport acvatic. Foarte, foarte distractiv. Nu-i aşa că-i foarte distractiv, Glenn? — Foarte, a aprobat Glenn, care nu se mai oprea din făcut poze, asemenea tuturor celor ce fac fotografii pe bani. Ţac, ţac, ţac. Aparatul de fotografiat a ţăcănit în timp ce el ne-a făcut rapid, mie şi lui Deirdre, trei fotografii aproape identice în timp ce vorbeam. — Dar ce presupune mai exact? am insistat eu. — Te urci pe o placă de surfing mai mică, te bălăceşti pînă prinzi un val mare şi îl „călăreşti” pînă la mal. E uşor. O să-ţi placă foarte mult. — Şi cu rechinii cum rămîne? am întrebat eu, îngrijorat. — Aaa, nu prea sînt rechini pe-aici. Glenn, cît a trecut de cînd a murit cineva atacat de un rechin? — O grămadă de timp, a spus Glenn, gîndindu-se. Cel puţin cîteva luni. — Cîteva luni? am chiţcăit eu. — Cel puţin. Se supraestimează pericolul rechinilor, a adăugat Glenn. Mult. Mai curînd poţi fi luat de vîrtejuri, a spus el, începînd să facă din nou fotografii. — Vîrtejuri? — Curenţii subacvatici care avansează dinspre ţărm şi cîteodată trag oamenii în larg, explică Deirdre. Dar nu-ţi face griji. Ţie n-o să ţi se întîmple. — De ce? — Fiindcă vom avea grijă de tine. Deirdre a zîmbit senină, şi-a golit ceaşca şi ne-a amintit că trebuia să o luăm din loc. Trei ore mai tîrziu, după bifarea celorlalte activităţi din program, stăteam pe o plajă aparent izolată, un loc numit Freshwater Beach, lîngă Manly. Era un golf mare în formă de U, mărginit de dealuri cu arbuşti pitici, cu nişte valuri care mie mi se păreau uriaşe, venind dintr-o mare imensă şi capricioasă. La jumătatea golfului, cîţiva nesăbuiţi în costume de scafandru făceau surfing pe nişte valuri înspumate, spre promontoriul stîncos; mai aproape erau oameni risipiţi care vîsleau cu mîinile şi erau mereu asaltaţi, spre bucuria lor, de resacuri. La îndemnul lui Deirdre, care părea dornică să intre în apa sărată, am început să ne dezbrăcăm – încet şi ezitant în cazul meu, grăbit, în al ei – şi am rămas în costumele de baie pe care ea ne spusese să le purtăm pe sub haine. — Dacă eşti prins de un vîrtej, spunea Deirdre, şmecheria e să nu intri în panică. M-am uitat la ea. — Adică să mă înec cu calm? — Nu, nu. Doar să nu-ţi pierzi minţile. Nu încerca să înoţi împotriva curentului. Înoată de-a lungul lui. Dacă şi aşa eşti în pericol, pur şi simplu fă semne cu mîna astfel – şi a început să facă cu mîna languros, într-un mod pe care numai australienii îl pot considera reacţia potrivită la pericolul unui deces iminent prin înecare – şi aşteaptă să vină salvamarul. — Şi dacă salvamarul nu mă vede? — Te vede. — Dar dacă nu mă vede? Dar Deirdre îşi făcea deja drum prin valuri, cu o mică placă de surf la subraţ. Eu mi-am scos timid cămaşa, aruncînd-o în nisip, şi am rămas doar cu slipul lăsat în jos în zona abdomenului. Glenn, care nu mai văzuse niciodată ceva atît de monstruos şi bizar pe o plajă australiană – cu siguranţă nimic viu –, a pus mîna pe aparatul de fotografiat şi, entuziasmat, a început să-mi fotografieze de aproape burta. Ţac, ţac, ţac, se auzea ţăcănitul vesel al aparatului în timp ce Glenn mă urma în valuri. Daţi-mi voie să fac o pauză aici şi să mai spun două istorioare. În 1935, nu departe de unde stăteam noi, nişte pescari au prins un Parmaturus bigus de 4,27 metri şi l-au dus la un acvariu public din Coogee, unde a fost expus. Rechinul a înotat o zi-două în noul său cămin, apoi brusc şi spre surprinderea publicului spectator, a regurgitat un braţ uman. Atunci cînd fusese văzut ultima dată, braţul era ataşat de un tînăr pe nume Jimmy Smith, care îşi semnalase situaţia critică, nu mă îndoiesc de asta, cu un semn cu mîna amplu, languros. Şi acum a doua poveste. Trei ani mai tîrziu, într-o dupăamiază senină, luminoasă şi calmă de duminică, la Bondi Beach, tot aşa, nu departe de unde eram noi, din senin au venit patru valuri ciudate, fiecare cu o înălţime de pînă la 7,5 metri. Peste 200 de oameni au fost purtaţi în larg de curenţii submarini. Din fericire, 50 de salvamari erau la faţa locului în ziua aceea şi au reuşit să salveze 194 de oameni. Sînt conştient de faptul că vorbim despre incidente care s-au petrecut cu mulţi ani în urmă. Nu mă interesează. Argumentul meu stă în picioare: oceanul este înşelător. Oftînd, am intrat şovăind în apa de un verde palid, cu fîşii de spumă. În mod surprinzător, apa din golf nu era adîncă. Înaintaserăm cu greu vreo 30 de metri, dar apa abia îţi ajungea puţin mai sus de genunchi. Chiar şi aşa, curentul era extraordinar de puternic – destul de puternic încît să te dărîme dacă nu erai atent. Valurile se spărgeau după alţi 15 metri, unde apa era mai sus de brîu. Dacă scazi cele cîteva ore petrecute în apele liniştite ca de lagună de pe Costa del Sol din Spania şi unica bălăceală într-o apă rece ca gheaţa, pe care am regretat-o imediat, în Maine, nu am aproape deloc experienţă în apă şi mi s-a părut tulburător să mă bălăcesc în ape învolburate. Deirdre chicotea de plăcere. Ea mi-a arătat cum se foloseşte placa de surfing. În principiu, părea simplu. Cum trecea un val, sărea pe placă şi aluneca uşor pe creasta lui, pe o distanţă de cîţiva metri. A venit rîndul lui Glenn, care aluneca şi mai mult. Fără îndoială, era distractiv. Nu părea să fie prea greu. Eram oarecum dornic să încerc. M-am poziţionat pentru primul val, apoi am sărit pe placă şi m-am scufundat ca un bolovan. — Cum ai reuşit? m-a întrebat Glenn mirat. — Habar n-am. Am repetat exerciţiul cu acelaşi rezultat. — Uluitor! a spus el. A urmat o jumătate de oră în care amîndoi au privit mai întîi oarecum amuzaţi, apoi cumva miraţi şi în cele din urmă cu un soi de milă cum eu dispăream în mod repetat sub valuri şi apoi cum eram tîrît pe o porţiune a fundului oceanului cam de dimensiunile districtului Polk din Iowa. După o perioadă variabilă, însă destul de lungă, ieşeam la suprafaţă, gîfîind, derutat, într-un punct undeva între 1,5 metri şi 2 kilometri, după care eram înghiţit din nou de următorul val. Nu a durat mult şi oamenii de pe plajă au început să parieze pe mine. Toată lumea zicea că ceea ce făceam eu era fizic imposibil. Din punctul meu de vedere, fiecare experienţă subacvatică era în principiu la fel. Mă străduiam să repet mişcările elegante cu piciorul pe care mi le arătase Deirdre şi încercam să ignor faptul că nu mă ajutau la nimic şi că mă înecam. Neavînd un termen de comparaţie, eu credeam că mă descurc destul de bine. N-o să mint zicînd că m-am distrat, dar, la o adică, nu înţeleg cum poate cineva să se bălăcească într-un mediu atît de nemilos şi să se aştepte la distracţie. Însă m-am resemnat, ştiind că pînă la urmă se va termina. Probabil din cauza lipsei de oxigen, eram cam pierdut în lumea mea cînd Deirdre m-a înşfăcat de braţ în timp ce mă pregăteam să mă mai duc o dată la fund, spunîndu-mi pe un ton aspru: — Ai grijă la albăstrică! Glenn s-a schimbat la faţă brusc: — Unde? — Ce-i albăstrica? am întrebat eu, descoperind îngrozit că mai era un pericol despre care nu mi se spusese. — O galeră-portugheză, mi-a explicat ea, arătînd cu degetul în direcţia unei meduze mici (după cum am aflat mai tîrziu răsfoind volumul 19 dintr-un cărţoi cu titlul, dacă-mi aduc bine aminte, Things That Will Kill You Horridly in Australia) cunoscute şi ca Physalia physalis. M-am zgîit la ea cu ochii mijiţi în timp ce se depărta. Nu părea cine ştie ce. Semăna cu un prezervativ albastru cu şireturi. — E periculoasă? am întrebat eu. Înainte să vă spun ce mi-a răspuns Deirdre în timp ce stăteam acolo, vulnerabil şi scuturat de valuri, tremurînd, aproape gol şi înecat, voi cita din articolul pe care ea l-a publicat ulterior în Herald: În timp ce fotograful făcea poze, Bryson şi placa de surf erau duşi 40 de metri de-a lungul plajei de un curent. Curentul de coastă e orientat de la sud la nord, spre deosebire de cel din larg, orientat invers. Bryson nu ştia asta. Nu a citit avertismentul de pe plajă2. Şi nu ştia nici despre galera-portugheză purtată de curent spre el – aflată la mai puţin de un metru –, a cărei înţepătură i-ar fi putut produce o agonie de 20 de minute şi, dacă avea ghinion, o reacţie alergică foarte neplăcută ce l-ar fi urmărit toată viaţa. — Periculoasă? Nu, a răspuns Deirdre în timp ce ne holbam la galera-portugheză. Dar nu te atinge de ea. — De ce? — S-ar putea să-ţi creeze o stare de disconfort. M-am uitat la ea aproape admirativ. Disconfort îţi creează călătoriile lungi cu autobuzul, băncile din stinghii de lemn sau pauzele în conversaţie. Dar înţepătura unei galere-portugheze – chiar şi oamenii din Iowa ştiu asta – este agonie. Atunci mam gîndit că, fiind atît de asaltaţi de pericole, australienii şi-au creat un vocabular nou pentru a le descrie. — Uite încă una, a spus Glenn. Am văzut încă una trecînd pe lîngă noi. Deirdre sonda apa. — Cîteodată vin în valuri, a spus ea. Ar fi bine să ieşim din apă. N-a fost nevoie să mi se spună de două ori. A mai fost un lucru pe care Deirdre a crezut că trebuie să-l văd dacă voiam să înţeleg viaţa şi cultura australiene, aşa că după aceea, cînd după-amiaza tîrzie făcea loc roşului palid al serii, am mers cu maşina prin întinderea sclipitoare a suburbiilor din vestul oraşului Sydney pînă aproape de Blue Mountains, într-un loc numit Penrith. Destinaţia noastră era o clădire uriaşă şi elegantă, înconjurată de o parcare şi mai mare, înţesată de maşini. Un indicator luminos anunţa că urmează Penrith Panthers World of Entertainment. „Panterele”, mi-a explicat Glenn, sînt un club de rugby. Australia este o ţară a cluburilor – cluburi sportive, cluburi ale oamenilor muncii, cluburi ale militarilor în retragere ai Australiei, cluburi afiliate diverselor partide politice –, fiecare dedicat cu numele şi uneori fără îndoială cu fapta bunăstării unui anumit segment al societăţii. În tot cazul, scopul existenţei lor este să genereze sume colosale de bani provenite din băutură şi jocuri de noroc. Citisem în ziar că australienii sînt cei mai mari pariori de pe planetă – una dintre cele mai interesante statistici descoperite spunea că Australia reprezintă mai puţin de 1% din populaţia lumii, dar are 20% din jocurile electronice de noroc – şi cheltuiesc în total 11 miliarde de dolari3 pe an sau 2.000 de dolari pe cap de locuitor la diverse jocuri de noroc. Dar nu am văzut nimic care să-mi sugereze pasiunea pentru risc pînă nu am păşit în Lumea Distracţiei. Era un spaţiu uriaş, ameţitor şi foarte bine organizat. Tendinţa de a fi într-un club este impresionantă în Australia. Numai în New South Wales, cluburile au 65.000 de angajaţi, mai mult decît orice altă industrie, şi creează indirect încă 250.000 de slujbe. Cluburile plătesc salarii de două miliarde de dolari şi 500 de miliarde taxe. E o afacere imensă şi se bazează aproape în întregime pe un tip de jocuri mecanice numit „păcănele”. Credeam că vom încălca nişte reguli ca să fim primiţi – pînă la urmă era un club –, dar am aflat că toate cluburile australiene permit oricui să devină membru pe loc, atît sînt de dornici să împărtăşească plăcerile stîrnite de jocul de poker. Semnezi într-un registru al membrilor temporari la uşă şi ai intrat. Chiar managerul în exerciţiu, un bărbat pe al cărui ecuson scria Peter Hutton, supraveghea mulţimea cu ochi amabili şi veseli. În stilul mai tuturor australienilor, era un tip relaxat şi disponibil. Am aflat repede de la el că acest club are 60.000 de membri, dintre care 20.000 apar în nopţile cu petreceri de pomină, cum ar fi cea de Anul Nou. În noaptea asta se anunţau în jur de 2.000. Clubul includea numeroase baruri şi restaurante, facilităţi sportive, un spaţiu de joacă pentru copii, cluburi de noapte şi săli de cinema. În viitorul imediat era planificată construirea celei de-a treisprezecea săli de cinema şi a unei creşe suficient de încăpătoare pentru 400 de copii. — Măiculiţă! am spus eu impresionat. Deci ăsta e cel mai mare club din Sydney? — Cel mai mare din emisfera sudică, a spus domnul Hutton cu mîndrie. Ne-am plimbat prin spaţiul vast, plin de clinchete. Sute de păcănele erau înşirate în linii drepte şi aproape la fiecare era o figură concentrată care alimenta automatul cu banii de ipotecă. Păcănelele sînt nişte jocuri mecanice dotate cu o mulţime de butoane şi luminiţe care-ţi oferă opţiuni de joc diverse – să obţii elemente identice pe o linie, să dublezi miza, să iei o parte din cîştiguri şi Dumnezeu mai ştie ce. Am studiat de la distanţă cîţiva oameni în timp ce jucau, dar n-am înţeles ce făceau acolo, în afară de faptul că alimentau o cutie luminoasă cu monede şi păreau îndîrjiţi. Nici Deirdre şi Glenn nu erau familiarizaţi cu tainele păcănelelor. Am băgat o monedă de 2 dolari doar ca să vedem ce se întîmplă şi am cîştigat 17 dolari. Cîştigul ne-a înveselit. M-am întors la hotel ca un copil care avusese o zi foarte plină la parcul de distracţii – epuizat, dar foarte fericit. Supravieţuisem pericolelor mării, fusesem într-un club somptuos, ajutasem la cîştigarea a 15 dolari şi-mi făcusem doi prieteni noi. Nu pot spune că văzusem mai mult din Sydney decît în celelalte rînduri, dar avea să vină şi ziua aceea. Între timp, aveam o noapte pentru somn şi un tren de prins. 1. Regiune vastă, izolată şi aridă din Australia (n.tr.). 2. Afirmaţia este irefutabilă. Totuşi, autorul ar dori să se consemneze că nu avea ochelarii, avea încredere în gazdele sale, scruta oceanul pentru a depista rechini şi în acest răstimp se străduia să nu facă pe el de frică. 3. Dacă nu se indică altfel, prin dolari mă refer la dolari australieni. La începutul anilor 2000, 1 dolar valora aproximativ 40 de peni (sau 1 liră britanică valora 2,50 dolari australieni). Capitolul 2 Cred că mi-am dat seama pentru prima dată că avea să-mi placă zona semideşertică australiană cînd am citit că Deşertul Simpson, o regiune mai mare decît unele ţări europene, a fost numit în 19321 după un producător de maşini de spălat. (Mai precis Alfred Simpson, care a sponsorizat un survol pentru cercetarea zonei.) Nu era vorba atît despre caracterul comun al numelui, care-mi plăcea, cît despre faptul că o regiune a Australiei de mai bine de 160.934 de kilometri pătraţi nu a avut un nume pînă acum 70 de ani. Am rude apropiate care au nume mai vechi decît aceasta. Aşa stă treaba cu zona semideşertică – este atît de vastă şi de neprimitoare, încît o mare parte a sa este încă necartografiată. Nici măcar Uluru nu fusese văzut decît de aborigenii care au avut grijă de el pînă acum un secol şi ceva. E greu pînă şi să spui unde e zona semideşertică. Pentru australieni, orice loc cu un aer uşor rural este „brusa”. Într-un punct nedeterminat, „brusa” devine outback. Dacă o ţii aşa vreo 3.200 de kilometri, ajungi din nou în brusă, apoi într-un oraş şi pe urmă dai de mare. Şi asta-i Australia. Şi aşa, în compania fotografului Trevor Ray Hart, un tînăr binevoitor în pantaloni scurţi, cu un tricou decolorat, am luat un taxi pînă la Gara Centrală din Sydney, o grămadă impunătoare de cărămizi de pe Elizabeth Street, iar acolo neam orientat prin marea îmbulzeală impersonală pînă am ajuns la tren. Desfăşurîndu-se pe vreo 400 de metri de-a lungul peronului unduitor, garnitura Indian-Pacific era exact aşa cum promiteau ilustraţiile din broşuri – strălucind argintat, sclipea ca o monedă nouă, bolborosind a aventură pe care ţi-o promite începutul unei călătorii cu un mijloc de locomoţie puternic. De vagonul G, unul dintre cele 17 ale trenului, răspundea un însoţitor vesel pe nume Terry, care strecura atent nota locală în fiecare remarcă, prin cîte-o expresie tipic australiană. Vrei un pahar cu apă? — Nu-ţi face griji, prietene. Vine băiatu’. Tocmai ai primit vestea că mama ta a murit? — Nu-i o tragedie. O să fie bine. Terry ne-a condus în cuşetă, unde erau două paturi simple, cîte unul pe fiecare parte a unui coridor strîmt lambrisat. Cabinele erau surprinzător de mici – atît de mici, încît dacă te aplecai, puteai rămîne blocat. — Atît e? am spus eu uşor consternat. Asta-i tot? — Nu vă faceţi griji, a zîmbit larg Terry. E ea mai micuţă, da’ o să vedeţi că are tot ce vă trebuie. Şi avea dreptate. Toate lucrurile de care ai putea avea nevoie într-un spaţiu vital erau acolo. Doar că totul era foarte compact, nu cu mult mai mare decît un dulap obişnuit. Era o minune a ergonomiei. Avea încorporate un scaun confortabil, o chiuvetă şi o toaletă rabatabile, un dulăpior pentru vase, un raft deasupra capului, destul de încăpător pentru o valijoară, două veioze pentru citit, două prosoape curate şi o mică borsetă de toaletă. În perete era un pat îngust rabatabil, care nu se lăsa în jos, ci mai degrabă cădea precum un cadavru stivuit în grabă, după cum eu, şi cred că şi alţi călători şovăielnici, dar dornici să-ncerce marea cu degetul, am descoperit după ce m-am uitat curios la uşă, gîndindu-mă: „Oare ce-o fi în spatele chestiei ăsteia?”. Cu toate astea, surpriza a fost interesantă şi grimasele pe care le-am făcut tot mirîndu-mă de una sau alta au făcut ca jumătatea de oră pînă la plecare să treacă pe nesimţite. Ei bine, după aceea trenul a luat-o din loc şi am ieşit uşor şi elegant din gara Sydney Central. Gata, porniserăm la drum. Fără întrerupere, călătoria pînă la Perth durează aproape trei zile. Totuşi, nouă ni se recomandase să coborîm în vechiul oraş minier Broken Hill, ca să intrăm în contact cu zona semideşertică şi să vedem ce ne-ar putea muşca. Deci eu şi Trevor urma să facem călătoria cu trenul în două etape, cu o oprire de o noapte la Broken Hill, iar apoi un alt drum de două zile prin Nullarbor. Trenul s-a învîrtit prin suburbiile aparent fără sfîrşit din vestul oraşului Sydney – prin Flemington, Auburn, Parramatta, Doonside şi suburbia cu nume adorabil Rooty Hill –, apoi a prins un pic de viteză cînd am intrat în Blue Mountains, casele s-au împuţinat şi am avut parte de nişte privelişti nesfîrşite de după-amiază, cu văi abrupte şi păduri de eucalipt învăluite în ceaţă, a căror respiraţie liniştită le dă dealurilor nuanţa numelui lor. Am pornit în explorarea trenului. Domeniul nostru, clasa întîi, consta din cinci vagoane de dormit, un vagon-restaurant pluşat şi catifelat, ca o matroană de bordel fin de siècle, şi un bar ceva mai modern. Acesta din urmă avea scaune moi, un băruleţ promiţător, iar fundalul sonor, în surdină, neîntrerupt, era asigurat de o compilaţie în 20 de volume numită, dacă ar fi să ghicesc, „Melodii pe care sperai să nu le mai auzi niciodată”. Cînd am trecut eu pe acolo, se auzea un duet trist din Fantoma de la Operă. Dincolo de clasa întîi era clasa de vacanţă, puţin mai ieftină, care arăta cam la fel ca a noastră, numai că zona în care se mînca era un vagon-bufet cu mese de plastic neacoperite. (Se pare că oamenii ăştia n-aveau de ce să se şteargă după masă.) Trecerea dincolo de clasa de vacanţă era blocată de o uşă fără fereastră, care era încuiată. — Ce-i acolo, în spate? am întrebat-o eu pe fata de la bufet. — Clasa economică, a spus ea cuprinsă de un fior. — Şi uşa asta e întotdeauna încuiată? A dat din cap cu un aer grav: — Întotdeauna. Clasa economică avea să devină obsesia mea. Dar mai întîi era vremea cinei. În boxe s-a auzit prima strigare. Ethel Merman urla „Nimic nu se compară cu lumea spectacolului” cînd am trecut prin barul clasei întîi. Spuneţi ce vreţi, femeia avea plămîni. În pofida cultivării ideii de vechime, Indian-Pacific e de fapt un mic copil în comparaţie cu alte sisteme de căi ferate, fiind creat abia în 1970, atunci cînd s-a construit o cale ferată cu un nou ecartament standard care străbătea ţara. Înainte de asta, din motive misterioase, majoritatea avînd de a face cu neîncrederea şi invidia dintre regiuni, căile ferate australiene aveau ecartamente diferite. În New South Wales distanţa dintre şine era de 1,44 m. Victoria a optat pentru o distanţă mai mare, de 1,6 m. Queensland şi Australia de Vest au decis să adopte o distanţă mai economică, puţin peste 1 m (un ecartament nu cu mult mai mare decît cel din parcurile de distracţii; probabil oamenii călătoreau cu picioarele pe fereastră). În Australia de Sud, inventivă, existau toate cele trei tipuri. În orice călătorie între Coasta de Est şi Coasta de Vest, pasagerii şi mărfurile trebuiau transbordate dintr-un tren într-altul; un proces tembel şi obositor. Pînă la urmă a învins raţiunea şi a fost construită o linie nouă-nouţă, a doua cale ferată ca lungime din lume, după Transsiberianul rusesc. Ştiu toate astea fiindcă eu şi Trevor am luat cina cu un cuplu liniştit de profesori de vîrstă mijlocie din regiunea rurală de nord Queensland, Keith şi Daphne. Era o călătorie costisitoare în raport cu salariile lor de profesori, iar Keith îşi făcuse temele. El ne-a vorbit entuziasmat despre tren, despre peisaj, despre incendiile recente din savană – tocmai treceam prin Lithgow, unde sute de hectare de tufişuri fuseseră pîrjolite, iar doi pompieri îşi pierduseră recent viaţa –, însă cînd am adus în discuţie populaţia aborigenă (chestiunea reformelor agricole ţinuse capul de afiş al ştirilor), a început brusc să se agite, fîstîcindu-se. — Asta-i o problemă, a spus el, cu nasul în farfurie. — La şcoala unde predau eu, a continuat Daphne, cu o oarecare ezitare, părinţii aborigeni, ei bine, îşi cheltuiesc banii de şomaj pe băutură, iar apoi devin nomazi. Iar profesorii trebuie să… cum să spun, să-i hrănească pe copii. Din propriul buzunar. Altfel, copiii n-ar avea ce mînca. — E o problemă, a spus din nou Keith, tot cu nasul în farfurie. — Dar sînt oameni foarte drăguţi. Atunci cînd nu beau. Asta a pus punct în mare măsură conversaţiei. După cină, eu şi Trevor ne-am încumetat să mergem în vagonul-bar. În timp ce Trevor s-a dus să comande, eu m-am cufundat într-un fotoliu, admirînd peisajul în lumina amurgului. Era o regiune agricolă, oarecum aridă. Muzica de fundal, după cum am remarcat fără prea mare interes, trecuse de la registrul „Cele mai îndrăgite melodii din spectacole” la „Petrecere la sanatoriu”. Tocmai se încheia Roll Out the Barrel cînd am ajuns noi, urmînd imediat Toot Toot Tootsie Goodbye. — Interesantă muzica aleasă, am remarcat eu sec, adresîndu-mă cuplului tînăr din faţa mea. — Da, minunat! au răspuns amîndoi cu acelaşi entuziasm. Reprimîndu-mi un chicotit, m-am întors spre bărbatul de lîngă mine – un domn mai în vîrstă, aparent educat, îmbrăcat în costum şi ieşind în evidenţă, toţi ceilalţi călători avînd o ţinută lejeră. Am discutat despre una-alta. Era un avocat pensionat din Canberra şi mergea în vizită la un fiu din Perth. Părea genul de om raţional, cu care te puteai înţelege, aşa că iam relatat, pe un ton plin de încredere, intriganta mea discuţie cu profesorii din Queensland. — Aaa, aborigenii, a spus el, dînd din cap serios. O mare problemă. — Aşa am auzit. — Sînt buni de spînzurat toţi, fără excepţie. M-am uitat la el uluit şi am descoperit o faţă aproape furibundă. — Absolut fiecare aborigen infect, a spus el, cu fălcile tremurînde şi, fără să mai spună o vorbă, a plecat. Aborigenii, m-am gîndit, sînt o chestiune despre care trebuie să aflu mai multe. Însă pe moment m-am hotărît să păstrez discuţia pe făgaşul temelor simple – vreme, peisaje, coloane sonore din spectacole populare – pînă dobîndeam o înţelegere mai bună a lucrurilor. Evident, cea mai grozavă trăsătură a călătoriei cu trenul, dacă e să o comparăm cu o cameră de hotel, este că priveliştea se schimbă mereu. Dimineaţa m-am trezit într-o altă lume: sol roşu, vegetaţie cu arbuşti, un cer infinit şi un orizont atotcuprinzător, a cărui linie era întreruptă doar de cîte un eucalipt subţirel. În timp ce mă uitam afară cu ochii împăienjeniţi din compatimentul strîmt, o pereche de canguri, speriaţi de tren, au sărit în prim-plan. A fost un moment emoţionant. Acum chiar eram în Australia! Am ajuns la Broken Hill imediat după ora opt şi am coborît clipind din ochi. O caniculă sufocantă plutea deasupra ţinutului – genul de căldură care te izbeşte atunci cînd deschizi uşa unui cuptor ca să verifici curcanul pus la fript. Pe peron ne aştepta Sonja Stubing, o tînără amabilă de la biroul de turism regional care fusese trimisă să ne ia de la gară şi să ne ducă să închiriem o maşină pentru un tur al zonei semideşertice. — Care-i temperatura maximă care se poate atinge pe-aici? am întrebat, respirînd greu. — Păi, recordul este de 48 °C. M-am gîndit un pic. — Asta-nseamnă 118 °F! am spus. Ea a dat din cap senină. — Ieri au fost 42. A urmat un alt calcul rapid: 107 grade. — Asta-nseamnă foarte cald. A dat din cap. — Prea cald. Broken Hill era o comunitate absolut încîntătoare – curată, îngrijită, prosperă şi în acelaşi timp veselă. Din păcate, nu asta era ceea ce ne doream noi, dar deloc. Noi voiam zona semideşertică adevărată: un loc unde bărbaţii sînt bărbaţi şi oile sînt agitate. Aici erau cafenele şi o librărie, operatori turistici care ofereau pachete tentante în Bali şi Singapore. Ba mai şi puneau în scenă o piesă a lui Noel Coward în centrul civic. Asta nu era zona semideşertică. Ăsta era un Guildford cu căldura la maximum. Lucrurile au luat o întorsătură promiţătoare cînd am mers la firma de închirieri Len Vodic, ca să alegem o maşină cu tracţiune integrală cu care să ne plimbăm două zile prin sălbăticia fierbinte. Eponimul, Len, era un bătrîn viguros, energic şi prietenos, care arăta de parcă şi-ar fi petrecut zilele cu treburi grele pe afară. A sărit pe scaunul şoferului şi ne-a făcut o introducere rapidă, temeinică, aşa cum se face cînd presupui că ai de-a face cu ascultători inteligenţi şi capabili. În maşină era un amestec uluitor de cadrane, manete, mînere, indicatoare şi comutatoare. — Să zicem că vă împotmoliţi în nisip şi e nevoie să măriţi diferenţialul din dreapta, spunea Len într-unul dintre momentele intermitente cînd mă concentram la prelegerea lui. Mişcaţi maneta asta în faţă, uite-aşa, pentru a selecta un nivel între 12 şi 27, ridicaţi eleroanele şi folosiţi ambele motoare cu compresie – dar nu cel din stînga. Asta-i foarte important. Şi orice aţi face, urmăriţi indicatoarele de temperatură şi nu depăşiţi 180 de grade, altfel riscaţi să sară în aer şi rămîneţi pe acolo. A sărit din maşină şi ne-a întins cheile. — Aveţi o rezervă de 25 de litri de motorină în spate. Asta ar trebui să fie mai mult decît suficient dacă se întîmplă ceva. S-a mai uitat o dată la noi, mai atent: — Vă mai aduc nişte motorină. — Tu ai înţeles ceva din ce a spus? i-am şoptit eu lui Trevor cînd Len a plecat. — Doar partea cu introducerea cheii în contact. Am strigat după Len: — Ce se-ntîmplă dacă ne împotmolim sau ne rătăcim? — Păi, muriţi, asta se-ntîmplă. De fapt n-a spus asta, dar aşa gîndeam eu. Citisem poveşti despre oameni care se rătăciseră sau pur şi simplu rămăseseră în pană prin sălbăticie, cum i s-a întîmplat exploratorului Ernest Giles, care a rătăcit zile întregi fără apă, mai mult mort decît viu, pînă cînd a dat din întîmplare peste un pui de cangur ce căzuse din marsupiul mamei. „M-am năpustit asupra lui”, relata Giles în memoriile lui, „şi l-am mîncat de viu, crud, în timp ce-şi dădea duhul – cu tot cu blană, piele, oase, craniu”. Iar asta era una dintre poveştile cu final fericit. Credeţi-mă, nu aţi vrea să vă rătăciţi în zona semideşertică. M-a trecut fiorul unor presimţiri sumbre – un sentiment care nu s-a atenuat deloc atunci cînd Sonja a scos un ţipăt de încîntare la vederea unui păianjen pe lîngă picioarele noastre: — Hei, uitaţi un păianjen cu spatele roşu! Dacă nu ştiaţi deja, un astfel de păianjen e moartea pe opt picioare. În timp ce eu şi Trevor ne smiorcăiam încercînd să ne urcăm unul în braţele celuilalt, ea l-a luat şi ni l-a pus în faţă, pe buricul unui deget. — E-n regulă, a chicotit ea. E mort. Ne-am uitat la insecta aceea mică de pe buricul degetului ei. Avea un semn de forma unei clepsidre roşii pe spatele lucios. Părea greu de crezut că o vietate atît de mică poate cauza o agonie imediată. Nu vă lăsaţi înşelat, o singură împunsătură a ghearelor acestui păianjen periculos poate induce, în cîteva minute, „convulsii severe, pierderi masive de lichide din corp şi, în absenţa intervenţiei medicale prompte, posibil moartea”. Cel puţin aşa spune literatura de specialitate. — Probabil n-o să daţi de astfel de păianjeni acolo, ne-a asigurat din nou Sonja. Mai curînd şerpii sînt o problemă. Informaţia a fost primită cu două perechi de sprîncene ridicate şi expresii ale feţei care spuneau: „Da, continuă”. Ea a dat din cap. — Şarpele-cafeniu-estic, vipera mlădioasă, şarpele cu piele galbenă, şarpele care ţi se urcă pe vintre, vipera, nu mai ţin minte exact ce-a spus, dar era o listă lungă. Oricum, nu vă faceţi griji, a continuat ea. Majoritatea şerpilor nu vor să vă facă rău. Dacă eşti în brusă şi vine un şarpe, stai nemişcat şi lasă-l să-ţi alunece peste pantofi. Uite, ăsta, mi-am zis eu în sinea mea, era sfatul cu cele mai puţine şanse de a fi urmat pe care l-am primit vreodată. Odată completată rezerva de motorină, ne-am suit în maşină şi, cu scrîşnet, cu cîteva hurducăieli şi un salut animat, dar neintenţionat din ştergătoare, am pornit la drum. Ni se indicase să mergem pînă la Menindee, 110 kilometri spre est, unde urma să fim întîmpinaţi de un tip pe nume Steve Garland. În succesiunea evenimentelor, drumul spre Menindee ne-a dezumflat. Ţinutul era ireal de fierbinte şi ameninţător în toată splendoarea lui, iar dorinţei noastre de aventură i s-a răspuns cu primele vîrtejuri, o coloană de praf turbionar care atingea probabil o înălţime de peste 30 de metri, mişcîndu-se pe cîmpiile nesfîrşite din stînga noastră. Dar asta a fost partea cea mai aventuroasă a excursiei noastre. Drumul era recent asfaltat şi relativ circulat. În timp ce Trevor s-a oprit să facă fotografii, eu am numărat patru maşini care au trecut pe lîngă noi. Dacă am fi rămas în pană, n-am fi avut de aşteptat mai mult de cîteva minute. Menindee era un sătuc modest pe rîul Darling: cîteva străzi cu bungalow-uri arse de soare, o benzinărie, două magazine, motelul Burke and Wills (numit după doi exploratori din secolul al XIX-lea care au sfîrşit în zona semideşertică nemiloasă) şi relativ faimosul hotel Maidens, unde sus-numiţii Burke şi Wills şi-au petrecut ultima noapte în civilizaţie înainte de a da piept cu soarta lor nefericită în pustiul sterp din nord. Ne-am întîlnit cu Steve Garland la motel şi, pentru a sărbători faptul că ajunseserăm teferi pînă acolo şi că descoperiserăm viteza a cincea, am trecut strada către Maidens şi ne-am alăturat învălmăşelii zgomotoase de acolo. Barul lung de la Maidens era înţesat de la un capăt la celălalt cu bărbaţi bronzaţi în pantaloni scurţi, tricouri fără mîneci cu pete de transpiraţie şi pălării cu boruri largi. Parcă intrai în lumea unui film cu Paul Hogan. Ei da, acum mai veneam de acasă. — Şi prin ce fereastră se aruncă clienţii recalcitranţi? l-am întrebat eu pe prietenosul Steve cînd ne-am aşezat, gîndindumă că lui Trevor probabil i-ar plăcea să-şi instaleze echipamentul ca să fotografieze nişte oameni daţi afară. — Ah, păi aici nu se face aşa, a spus el. Regiunea semideşertică nu-i aşa de sălbatică precum se crede. De fapt, e destul de civilizată. A aruncat o privire împrejur cu o vădită dragoste faţă de locul acela, apoi a salutat cîteva personaje prăfuite. Garland a fost fotograf profesionist în Sydney pînă cînd iubita lui, Lisa Menke, a fost numită administrator-şef la Parcul Naţional Kinchega, ceva mai sus de locul unde ne aflam. El s-a angajat ca funcţionar la o agenţie de turism şi dezvoltare regională. Zona lui de interes acoperea 67.339 de kilometri pătraţi, o suprafaţă echivalentă cu jumătate din cea a Angliei, dar cu o populaţie de doar 2.500 de locuitori. Sarcina lui era să-i convingă pe localnicii sceptici că existau oameni pe lumea asta gata să dea bani buni pentru o vacanţă într-o întindere vastă, uscată, goală, fără caracteristici deosebite şi diabolic de fierbinte. Cealaltă parte a provocării era să găsească astfel de oameni. Prinşi între soarele nemilos şi izolare, oamenii regiunii semideşertice nu prea au harul comunicării. Auziserăm de un vînzător care, întrebat de un vizitator cu zîmbetul pe buze din Sydney unde trag peştii, s-a holbat lung şi neîncrezător la om şi a răspuns: — În nenorocitul de rîu, frate, unde crezi? Garland a schiţat doar un zîmbet forţat cînd i-am relatat anecdota, însă a recunoscut că era o provocare să-i facă pe localnici să înţeleagă avantajele turismului. Steve ne-a întrebat cum fusese drumul cu maşina. I-am spus că mă aşteptasem să fie un pic mai greu. — Ai răbdare pînă mîine, a spus el. Steve a avut dreptate. Dimineaţa am pornit într-un miniconvoi, Steve şi iubita lui Lisa într-o maşină, eu şi Trevor în cealaltă, cu destinaţia White Cliffs, o comunitate veche de mineri care extrăgeau opal, la 250 de kilometri spre nord. La 800 de metri de la ieşirea din Menindee asfaltul s-a terminat, fiind înlocuit cu un drum de pămînt dificil, plin de hîrtoape, brazde şi crăpături întărite precum cimentul, care ne zdruncinau ca nişte traverse de cale ferată. Ne-am hurducăit ore în şir, ridicînd nori enormi de praf roşu în urma noastră, printr-un peisaj absolut pustiu şi fierbinte, peste platouri presărate din loc în loc cu tufişuri joase şi ierburi ţepoase, tufişuri bizare de terebentină şi eucalipt cu aspect straniu. Ici şi colo de-a lungul drumului se vedeau stîrvuri de canguri şi cîte-un varan lăfăindu-se, un soi mare şi urît de şopîrle-monitor. Dumnezeu ştie cum poate supravieţui o fiinţă în locul acela fierbinte şi arid. Sînt acolo albii peste care n-a mai trecut apa de 15 ani. Pînă cînd s-au obişnuit cu ele, pustietatea absolută a Australiei, inutilitatea exasperantă a unei asemenea întinderi de pămînt le-au dat mult de furcă coloniştilor europeni. Cîţiva dintre primii exploratori erau atît de convinşi că vor găsi mari sisteme fluviale sau chiar o mare interioară, încît şi-au luat cu ei bărci. Thomas Mitchell, care a explorat porţiuni mari din vestul statului New South Wales şi din nordul Victoriei în anii 1830, a cărat două luntre de lemn pe o distanţă de 4.800 de kilometri de tufăriş arid fără să le bage la apă măcar o dată, însă a refuzat să renunţe la ele pînă în ultima clipă. „Deşi bărcile şi căratul lor au fost în ultima vreme un impediment considerabil pentru noi”, scria el, subestimînd greutăţile întîmpinate după cea de-a treia expediţie întreprinsă, „nu am putut să mă lipsesc de nişte obiecte atît de utile unui grup de exploratori”. Citind relatări ale primelor incursiuni, este clar că primii exploratori erau depăşiţi complet de situaţie. În 1802, într-una dintre primele expediţii, locotenentul Francis Barrallier descria o temperatură de 28 °C drept „sufocantă”. Putem presupune că abia ajunsese în Australia. Zile întregi, oamenii lui au încercat în zadar să vîneze canguri, pînă cînd le-a dat prin cap că ar putea încolţi animalele mai eficient dacă şi-ar scoate mai întîi jachetele roşii-aprinse. În şapte săptămîni, ei au parcurs doar 209 kilometri, o medie de aproximativ doi kilometri şi jumătate pe zi. Expediţie după expediţie, liderii porneau cu încăpăţînare, aproape în mod comic, insuficient aprovizionaţi. În 1817, John Oxley, exploratorul-şef, a condus o expediţie de cinci luni pe rîurile Lachlan şi Macquarie, luînd doar 100 de cartuşe – mai puţin de un foc pe zi pentru o singură armă – şi aproape nici o potcoavă sau cui de rezervă. Nepriceperea primilor exploratori i-a fascinat constant pe aborigeni, care adesea îi urmăreau. „Mirările noastre erau pentru ei un izvor nesecat de amuzament şi batjocură”, scria un cronicar ursuz. Pe fondul acestor situaţii nefericite şi-au făcut intrarea în mod nesăbuit Burke şi Wills în 1860. Ei sînt de departe cei mai renumiţi exploratori australieni, ceea ce este probabil destul de curios, avînd în vedere că expediţia lor nu a avut nici un rezultat, a costat o avere şi s-a terminat tragic. Sarcina lor era simplă: să găsească un drum de pe coasta de sud, din Melbourne, către golful Carpentaria din nordul îndepărtat. Melbourne, care pe vremea aceea era mult mai mare decît Sydney, era unul dintre cele mai importante oraşe din Imperiul Britanic şi cu toate astea printre cele mai izolate. Trimiterea unui mesaj la Londra şi primirea unui răspuns dura patru luni, uneori mai mult. În anii 1850, Philosophical Institute of Victoria a decis să sprijine o expediţie pentru a găsi un drum prin „teribilul pustiu”, după cum era numit în mod poetic centrul ţării, lucru ce putea permite instalarea unei linii telegrafice care să lege Australia de Indiile de Est şi de acolo de restul lumii. Ofiţerul de poliţie irlandez Robert O’Hara Burke a fost ales şeful expediţiei. Acesta nu văzuse în viaţa lui regiunea semideşertică, era renumit pentru abilitatea de a se rătăci chiar şi în regiuni locuite şi nu ştia nimic despre explorări sau cercetare. Exploratorul era un tînăr doctor englez pe nume William John Wills, ale cărui principale calităţi par să fi fost obîrşia respectabilă şi disponibilitatea de a merge acolo. Un avantaj notabil era faptul că amîndoi aveau faţa acoperită cu mult păr. Deşi la vremea aceea expediţiile în interiorul ţării aproape că nu mai erau o noutate, aceasta a aprins o scînteie în imaginaţia colectivă. Zeci de mii de oameni se adunaseră la ieşirea din Melbourne cînd a început Marea Expediţie pentru Explorarea Nordului, la 19 august 1860. Grupul era atît de mare şi se mişca atît de încet, încît doar punerea lui în mişcare a durat din zori şi pînă la ora 4 după-amiază. Printre obiectele care i s-au părut lui Burke necesare pentru expediţie s-au numărat un gong chinezesc, un dulap de papetărie, o masă masivă din lemn cu taburetele aferente şi unelte de ţesălat caii, potrivit istoricului Glen McLaren, „suficient de bune pentru a pregăti şi prezenta caii şi cămilele la o expoziţie de la Societatea Regală de Agricultură”. Aproape imediat, oamenii au început să se certe. N-a fost nevoie decît de cîteva zile ca şase oameni din grup să-şi dea demisia. Drumul către Menindee a fost presărat de proviziile de care au hotărît că nu mai au nevoie, inclusiv peste 750 de kilograme (daţi-mi voie să repet: 750 de kilograme) de zahăr. Aproape tot ce au făcut a fost greşit. În pofida sfaturilor primite, ei au programat expediţia astfel încît partea cea mai grea a călătoriei urma să fie făcută în plină vară. Cu astfel de poveri, le-au trebuit aproape două luni pentru a traversa cei 644 de kilometri de drum bătătorit pînă la Menindee; o scrisoare din Melbourne parcurgea în mod normal aceeaşi distanţă în două săptămîni. La Menindee s-au desfătat în confortul modest de la Maidens Hotel, şi-au lăsat caii să se odihnească şi şi-au reorganizat proviziile, iar pe data de 19 octombrie au pornit spre un pustiu mai terifiant decît şiar fi putut imagina vreodată. În faţa lor se întindea un drum ucigător de aproape 2.000 de kilometri. A fost ultima dată cînd Burke şi Wills au mai fost văzuţi în viaţă. Înaintarea prin deşert a fost anevoioasă şi lentă. Pînă în decembrie, cînd au ajuns într-un loc numit Cooper’s Creek, imediat după frontiera Queensland, ei înaintaseră doar 643 de kilometri. Exasperat, Burke s-a hotărît să ia trei oameni – Wills, Charles Gray şi John King – şi să se avînte spre golf. Călătorind cu puţine provizii, el a calculat că putea parcurge drumul dus-întors în două luni. A lăsat în urmă patru oameni să aibă grijă de tabără, cu instrucţiuni precise să-i aştepte trei luni, în cazul în care întîrziau. Drumul a fost mult mai dur decît se aşteptaseră. Temperaturile din timpul zilei ajungeau de obicei la peste 60 °C. Le-au trebuit două luni şi nu doar una pentru a traversa centrul, iar sosirea lor, atunci cînd acest lucru s-a întîmplat într-un final, a fost mai degrabă un deznodămînt dezamăgitor: o pădure de mangrove de-a lungul ţărmului nu le-a permis să atingă, mai mult, nici chiar să vadă marea. Cu toate astea, ei reuşiseră să traverseze continentul de la un capăt la altul. Din păcate, consumaseră două treimi din proviziile pe care le aveau. Urmarea a fost că la întoarcere au rămas fără mîncare şi aproape au murit de foame. Spre consternarea lor, Charles Gray, cel mai rezistent din grup, a murit subit. Zdrenţuiţi şi pe jumătate în stare de delir, cei trei bărbaţi rămaşi au înaintat pieptiş. În cele din urmă, în seara de 21 aprilie 1861, au ajuns împleticindu-se în tabără şi au descoperit că oamenii pe care îi lăsaseră acolo plecaseră chiar în ziua aceea, după ce aşteptaseră patru luni. Pe scoarţa unui eucalipt era cioplit mesajul: SAPĂ Un metru N.V. 21 APR. 1861 Au săpat şi au găsit cîteva provizii, împreună cu un mesaj care le comunica ceea ce deja înţeleseseră – grupul din tabără renunţase să aştepte şi plecase. Mîhniţi şi epuizaţi, au mîncat şi s-au culcat. Dimineaţa, au scris un mesaj, anunţînd că s-au întors teferi, pe care l-au îngropat bine – atît de bine, încît atunci cînd un membru al taberei a revenit în ziua aceea pentru o ultimă verificare nu şi-a dat seama că cei trei se întorseseră şi o porniseră din nou din loc. Dacă ar fi ştiut, i-ar fi găsit nu departe de locul acela, tîrîndu-se pe un teren stîncos în încercarea imposibilă de a ajunge la o secţie de poliţie aflată la o distanţă de 241 de kilometri, într-un loc numit muntele Hopeless (Fără Speranţă). Burke şi Wills au murit în deşert, cu mult înainte de a ajunge la muntele Hopeless. King a fost salvat de aborigeni, care l-au îngrijit timp de două luni, pînă cînd a fost salvat de o echipă de căutare. Ajunşi în Melbourne între timp, toţi aşteptau o întoarcere triumfală a grupului de eroi, astfel încît vestea eşecului i-a lovit precum un trăsnet. „Compania de exploratori s-a împrăştiat”, scria ziarul Age vizibil uluit. „Unii au murit, alţii sînt pe drumul de întoarcere, unul dintre ei a ajuns la Melbourne, iar altul a ajuns pînă la Adelaide… Se pare că întreaga expediţie a fost un fiasco de la un capăt la altul.” Cînd s-a tras linia, costul întregii expediţii, cu tot cu misiunile de căutare pentru găsirea trupurilor lui Burke şi Wills, s-a ridicat la aproape 60.000 de lire sterline, mai mult decît cheltuise Stanley în Africa, unde avusese realizări semnificative. *** Chiar şi acum, marele pustiu al Australiei este uluitor. Peisajul prin care am trecut noi era în mod oficial doar „semideşert”, însă era de fapt cea mai aridă suprafaţă pe care o văzusem. La fiecare 20 sau 25 de kilometri vedeai cîte un drumeag prăfuit şi o cutie poştală singuratică, semn că acolo sar găsi vreo stînă sau vreo fermă de vaci neştiută. Odată, un camion uşor a zburat pe lîngă noi sărind nervos şi împroşcîndu-ne cu pietricele şi un strat de pulbere roşie, însă singurul lucru care mai părea însufleţit era zgomotul osiilor pe drumul cu hîrtoape. Cînd am ajuns la White Cliffs, în miezul zilei, ne simţeam ca şi cînd am fi petrecut o zi într-un malaxor de ciment. Astăzi este aproape imposibil să concepi că White Cliffs, un petic de aşezări umane sub un cer imens, fără pată, a fost cîndva un oraş înfloritor, cu o populaţie de aproape 4.500 de locuitori, un spital, un ziar local, o bibliotecă şi o zonă prosperă de magazine universale, hoteluri, restaurante, bordeluri şi cazinouri. Astăzi, în centrul White Cliffs se află un pub, o spălătorie, un magazin cu pietre de opal şi o băcănie/cafenea/benzinărie. Populaţia permanentă este de aproximativ 80 de suflete, care îşi duc zilele într-o lume apatică a caniculei şi prafului. Dacă eşti în căutare de oameni cu toleranţa şi rezistenţa necesare colonizării planetei Marte, ăsta-i locul în care ar trebui să vii. Din cauza caniculei, majoritatea caselor din oraş sînt săpate în versantul celor două dealuri albite de la care şi-a luat numele aşezarea. Cele mai ambiţioase locuinţe de felul ăsta şi principalul magnet pentru puţinii turişti care se aventurează tocmai pînă aici este Dug-Out Underground Motel, un complex de 26 de camere săpat adînc în rocile de pe marginile Smith’s Hill. Cînd străbăteam reţeaua de tuneluri din piatră aveam senzaţia că am intrat într-unul dintre primele filme cu James Bond, într-unul dintre complexurile subterane unde creaturile din serialul SMERSH se pregătesc să pună stăpînire pe lume topind Antarctica sau smulgînd cu dea sila Casa Albă cu ajutorul unui magnet gigantic. Avantajul vizuinii la adăpostul dealului este evidentă imediat ce păşeşti înăuntru – o temperatură constantă de 19,4 °C tot timpul anului. Camerele erau foarte drăguţe şi destul de normale, doar că pereţii şi tavanele erau ca de peşteră şi fără ferestre. Atunci cînd luminile erau stinse, întunericul şi liniştea erau depline. Nu ştiu cu cît ar trebui să mă plătiţi ca să mă convingeţi să mă stabilesc în White Cliffs – ceva de domeniul catralioanelor, presupun –, dar în seara aceea, cum stăteam noi pe terasagrădină aflată la înălţime, împreună cu Leon Hornby, proprietarul, bînd bere şi privind cum se lasă seara, mi-am dat seama că tariful putea fi uşor negociabil. Urma să-l întreb pe Leon – un orăşean din naştere şi, aş fi fost înclinat să ghicesc, ca fire – ce anume îl ţinea pe el şi pe plăcuta lui soţie Marge în locul ăsta uitat de Dumnezeu, unde chiar şi o fugă pînă la supermarket înseamnă o excursie de şase ore pe un drum prăfuit şi plin de dîmburi, însă pînă să pot spune eu ceva s-a întîmplat un lucru fantastic. Cîţiva canguri au apărut sărind în peisajul imens şi au început să pască pitoresc, soarele s-a cufundat la orizont, ca un decor lăsat în jos pe un cablu, iar cerurile din vest, care dominau peisajul, s-au colorat în faţa ochilor noştri, căpătînd o sută de nuanţe în degrade – rozuri sclipitoare, movuri intense, stindarde lejere roşu-aprins –, totul la o scară pe care nu ţi-o poţi imagina, fiindcă nimic nu întrerupea cei 64 de kilometri de deşert care se întindeau în zare cît vedeai cu ochii. Acela a fost cel mai animat, la modul extraordinar, apus pe care cred că l-am văzut vreodată. — Am venit aici acum 30 de ani ca să construiesc rezervoare pentru stînele de oi, a spus Leon, ca şi cînd ar fi anticipat întrebarea mea, şi nu m-am aşteptat niciodată să rămîn, dar locul ăsta îţi intră cumva sub piele. Mi-ar fi greu să renunţ la apusurile astea, de exemplu. Eu am dat din cap în timp ce el s-a ridicat să răspundă la telefonul care tocmai suna. — Cîndva, demult, era şi mai frumos, a spus Lisa, iubita lui Steve. S-a păscut prea mult în zonă. — Aici sau peste tot? — Peste tot – mă rog, aproape. În anii 1890 a fost o secetă cumplită. Se spune că pămîntul nu şi-a revenit niciodată cu adevărat şi probabil nici nu-şi va reveni. Mai tîrziu, eu, Steve şi Trevor am coborît dealul pînă la White Cliffs Hotel, hanul local, iar farmecul orăşelului a devenit şi mai evident. Pubul din White Cliffs era cel mai frumos local de felul său în care am fost vreodată. Nu pentru că oferea o privelişte frumoasă, fiindcă puburile australiene rurale sînt locuri austere şi utilitare, cu podele acoperite de linoleumuri, suprafeţe laminate şi frigidere cu uşi de sticlă, ci mai degrabă pentru atmosfera plăcută şi primitoare. Mult i se datorează patronului, Graham Wellings, un bărbat jovial, cu o strîngere de mînă fermă, cu frizură de star adorat de public şi cu talent în a te face să te simţi că el ar fi instalat aici în speranţa că într-o bună zi nişte tipi ca tine o să treacă prin zonă. L-am întrebat ce vînt îl adusese la White Cliffs. — Mergeam de colo colo să tund oi, a spus el. Am venit aici în ’59 să tund oi şi uite că pur şi simplu n-am mai plecat. Pe atunci locul era mult mai izolat. Am făcut opt ore de la Broken Hill, atît de proaste erau drumurile. Acum poţi să faci drumul ăsta în trei ore, dar pe atunci drumurile erau ca naiba pe fiecare centimetru pătrat. Ne-am prăbuşit aici cu gîturile uscate şi dornici de o bere rece, însă bineînţeles că-n timpurile alea nu erau frigidere. Berea era la temperatura camerei, iar temperatura camerei era de 43 °C. Şi nu era nici aer condiţionat, desigur. Nu era curent electric deloc, doar dacă aveai generatorul tău de curent. — Aha. Cînd vi s-a tras curent electric în White Cliffs? S-a gîndit un pic. — În 1993. Am crezut că n-am auzit bine ce-a spus. — Cînd? — Doar în urmă cu cinci ani. Acum avem şi televizor, a adăugat el brusc, plin de entuziasm. Asta de acum doi ani. A luat o telecomandă şi a arătat locul unde se afla un televizor cocoţat pe perete. Cînd televizorul a prins viaţă, a zappat pe cele trei canale cîte aveau acolo, întorcîndu-se către noi cu o expresie care ne invita să ne exprimăm admiraţia uluită. Am fost în ţări în care oamenii încă merg cu căruţele şi strîng fînul cu furcile şi în ţări în care produsul intern brut pe cap de locuitor nu ar fi de ajuns pentru un weekend la Holiday Inn, dar nicăieri pînă atunci nu fusesem îndemnat să privesc televiziunea ca pe o minune. Graham a închis televizorul şi a pus telecomanda la loc pe raft, ca şi cînd ar fi fost o relicvă nepreţuită. — Da, era o altă lume, a spus el meditativ. Şi încă mai e, m-am gîndit eu. 1. Potrivit istoricului australian Geoffrey Blainey, dar 1929, conform revistei National Geographic. Foarte rar informaţiile despre Australia nu sînt infirmate undeva, în scris, de cineva. Capitolul 3 Dimineaţa, Steve şi Lisa ne-au condus înapoi pe drumeagul singuratic de pămînt pînă la autostradă, în Wilcannia, unde drumurile noastre s-au despărţit – ei au luat-o la stînga spre Menindee, iar eu şi Trevor am luat-o spre Broken Hill, aflat la 197 de kilometri distanţă, la capătul unei şosele drepte şi pustii, închizînd astfel o buclă largă şi asimetrică. Ne-am petrecut după-amiaza în Broken Hill, vizitînd obiectivele turistice. Am mers cu maşina pînă la Silverton, cîndva un oraş minier tumultuos, acum relativ abandonat, cu excepţia unui pub mare, despre care se spune că este cel mai fotografiat şi mai filmat din Australia. Şi asta nu pentru că ar fi ieşit din comun, ci mai degrabă fiindcă îţi dă impresia că se află în inima pustiului, de fapt fiind destul de aproape de facilităţile cu aer condiţionat din Broken Hill. A fost folosit ca platou de filmare de 142 de ori – în A Town Like Alice, Mad Max 2 şi în aproape toate reclamele la bere australiană făcute vreodată. Acum trăieşte, evident, din vizitele echipelor de filmare şi ale cîtorva turişti de ocazie ca noi. Şi Broken Hill trece prin perioade grele. Chiar şi după standardele australiene, e departe de orice – 1.207 kilometri de Sydney, capitala statului, unde se iau toate deciziile –, iar cetăţenii de acolo tind, de altfel explicabil, să se considere neglijaţi. În anii 1950, în oraş erau 35.000 de locuitori faţă de 23.000 cîţi sînt acum. Oraşul datează din 1885, cînd un grănicer călare, care verifica starea gardurilor, a dat de un mare zăcămînt de argint, zinc şi plumb. Aproape peste noapte, Broken Hill a devenit un oraş înfloritor şi a dat naştere în timp colosului industrial, şi acum cel mai puternic din Australia, Broken Hill Proprietary Ltd. În perioada sa de vîrf, în 1893, Broken Hill avea 16 mine şi 8.700 de mineri. Astăzi mai există doar o mină şi 700 de muncitori, acesta fiind motivul principal al scăderii populaţiei. Chiar şi aşa, această unică mină produce mai mult minereu decît cele 16 mine împreună în perioada lor de apogeu. Diferenţa este că înainte mii de oameni se tîrau prin tuneluri înguste, în timp ce astăzi o mînă de ingineri cu explozive aruncă în aer galerii de dimensiunea unor catedrale, înalte de 90 de metri, cît un teren de fotbal, iar cînd se aşază praful şi nu le mai ţiuie urechile, vine o echipă de muncitori cu buldozere gigantice şi excavează tot minereul. Acest procedeu este atît de eficient, încît în aproximativ un deceniu tot minereul se va termina şi nimeni nu ştie ce se va alege din Broken Hill. Pînă atunci, Broken Hill este un orăşel drăguţ cu un aer dinamic şi prosper, care-ţi aduce aminte de planurile de ansamblu pe care le poţi vedea în filmele de la Hollywood din anii 1940, cu Jimmy Stewart şi Deanna Durbin. Strada principală e flancată de clădiri frumoase într-un stil victorian de o exuberanţă modestă. Căutînd ceva revigorant, eu şi Trevor ne-am aventurat într-unul dintre numeroasele hoteluri impunătoare – şi trebuie să remarc faptul că, în context australian, „hotel” poate însemna multe lucruri: un hotel, un pub, un hotel şi un pub –, aflate aproape la fiecare colţ de stradă. Cel în care am intrat noi se numea Mario’s Palace Hotel, iar de afară părea grandios – întins pe jumătate de stradă şi avînd un balcon mare de jur împrejur, cu o feronerie complexă, deşi înăuntru era semiîntuneric şi un aer stătut. Barul părea să fie deschis – televizorul pălăvrăgea încet întrun colţ, indicatoarele erau iluminate –, dar nu era nici un barman şi nici nu se simţea prezenţa cuiva prin preajmă. Barul se învecina cu cîteva încăperi mari – o sală de bal, o sală de mese, poate altă sală de bal –, toate părînd decorate costisitor în 1953 şi nefolosite de atunci. O uşă dădea într-un hol cu o scară impunătoare. De la primul nivel şi pînă la tavanul înalt, trei niveluri deasupra noastră, pereţii casei scării erau împărţiţi în cadre de diverse dimensiuni prin muluri de lemn, un artist creînd în toate cîte o pictură murală – toate crestate; unele dintre ele aveau cîţiva metri lăţime, altele erau mult mai mici. Picturile erau exclusiv peisaje romantice şi idealizate cu familii de canguri adăpînduse în ochiuri de apă sau nomazi în căutare de lucru adunaţi în jurul unui eucalipt. Picturile erau sentimentale şi artificiale, fără îndoială, dar chiar şi aşa aveau farmecul lor şi era clar că fuseseră create de o mînă talentată. Aproape fără să vrem, neam trezit înaintînd încet pe trepte, parcurgînd absorbiţi în tăcere drumul de la o imagine la alta. — Bune, nu? s-a auzit o voce după un minut, şi cînd ne-am întors am văzut un tînăr privind în sus către noi, deloc deranjat de faptul că pătrunseserăm în locurile tăinuite ale clădirii. Tînărul îşi ştergea antebraţele cu o cîrpă, ca şi cînd tocmai ar fi făcut o treabă care necesită un efort mai mare, cum ar fi curăţarea unui cazan. — Le-a făcut un negru pe nume Gordon Waye, a continuat el. Un tip uluitor. N-a făcut nici o schiţă, n-a avut nici un fel de plan. Pur şi simplu şi-a luat vopselele şi o pensulă şi s-a apucat de lucru. La sfîrşitul zilei a terminat una. Pe urmă şi-a luat plata de la patron şi dus a fost. Unu’ din ăsta care merge din poartă-n poartă, ştiţi cum e. După un timp – o săptămînă, două sau cîteva luni – venea înapoi şi cerea de lucru, mai lua ceva bani şi iar pleca. Aşa a pictat tot pînă la urmă. Apoi a plecat definitiv. — Ce s-a ales de el? — Habar n-am. Nu cred că ştie nimeni. Ei, da’ voi de pe unde sînteţi? — America şi Marea Britanie, am spus eu, arătînd care de unde eram. — Da’ aţi făcut ceva drum pînă-ncoace. Cred că aţi vrea o bere rece. L-am urmat la bar, unde ne-a dat două pahare mari de Victoria Bitter. — Drăguţ hotel, am spus eu, fără să cred ce spun. S-a uitat la mine cam suspicios. — Păi, dacă vrei, e al tău. E la vînzare. — Serios? Şi cît face? — 1.750.000 de dolari. Mi-a luat o secundă să-mi găsesc cuvintele. — Sînt bani mulţi. A încuviinţat din priviri. — Mai mulţi decît au majoritatea oamenilor din zonă, astai sigur. Apoi a dispărut cu o ladă prin uşa din spatele lui. Am vrut să-l întrebăm mai multe, iar după cîteva minute mai voiam o bere, dar n-a mai apărut. *** În dimineaţa următoare am prins a doua cursă săptămînală a trenului Indian Pacific pînă la Perth. În vagonul-bar cu aerul condiţionat setat la temperatura optimă, eu şi Trevor am desfăşurat o hartă a Australiei şi am descoperit cu uimire că, în pofida orelor parcurse cu maşina în zilele anterioare, acoperiserăm doar o mică parte de uscat – literalmente un pistrui pe faţa Australiei. Este o ţară extrem de mare, iar noi mai aveam încă 3.227 de kilometri de parcurs pînă în Perth. Nu aveam altceva de făcut decît să ne aşezăm comod şi să ne bucurăm de călătorie. După zăpuşeala şi praful din outback, eram bucuros că mă întorsesem în curăţenia şi ordinea trenului şi m-am lăsat în voia programului său blînd cu recunoştinţă şi plăcere. Viaţa în tren, am realizat eu, e greu de surclasat. La un moment dat, dimineaţa, în general cînd eşti la micul dejun, patul dispare printr-un truc magic în perete, iar seara reapare tot printr-un truc, frumos aranjat, cu aşternuturi curate. De trei ori pe zi eşti invitat în vagonul-restaurant, unde ţi se pune în faţă o masă bună, servită de un personal prietenos şi amabil. Între momentele astea n-ai nimic de făcut decît să stai şi să citeşti, să priveşti peisajul care ţi se derulează neîncetat prin faţa ochilor sau să stai la taclale cu vecinul. Fiindcă era tînăr şi plin de viaţă şi în mod inexplicabil uitase să-şi ia cărţile mele ca să nu simtă cum trece timpul, Trevor nu avea stare şi se simţea ca într-o cuşcă, însă eu mă desfătam cu fiecare clipă de leneveală. Cînd ţi se satisfac toate nevoile şi nu ai de luat nici o decizie, te trezeşti curînd complet absorbit de cele cîteva nimicuri care depind de tine – chestii de genul: să fac duş acum sau ceva mai încolo, să mă ridic de pe scaun şi să-mi mai torn o ceaşcă cu ceai sau să mă las ispitit şi să beau mai degrabă o sticlă de Victoria Bitter, să fac cîţiva paşi pînă în compartiment să-mi iau cartea pe care am uitat-o acolo sau pur şi simplu să stau şi să privesc peisajul cu emu şi canguri? Dacă chestia asta vi se pare plictisitoare, nu vă lăsaţi amăgiţi de aparenţe. Eu mă simţeam nemaipomenit. E ceva grozav de liniştitor în a fi captiv într-un tren un timp mai îndelungat. Pentru mine a fost ca o avanpremieră a vieţii la 80 de ani. Toate lucrurile alea de care par să se bucure oamenii la 80 de ani – privitul fără vreun scop pe fereastră, moţăitul într-un scaun, plictisirea celor care fac imprudenţa de a se aşeza alături de ei – au început să capete un sens special şi important pentru mine. Asta era viaţa! Pasagerii care s-au urcat la următoarele staţii păreau să fie un grup mai plin de viaţă. Printre ei era Phil, artist plastic din Newcastle, New South Wales; Rose şi Bill, un cuplu drăgălaş şi liniştit din Anglia, care mergeau în vizită la fiul lor, inginer minier în Kalgoorlie; trei tipi cu părul alb de la un club de bowling pe iarbă din Neutral Bay, care beau ca nişte marinari în permisie, şi o doamnă minunată, slabă ca o scîndură, care fuma ţigară de la ţigară şi nu se ţinea niciodată pe picioare de beată, al cărei nume nu părea să-l ştie nimeni şi al cărei răspuns la orice mică amabilitate – „Bună dimineaţa”, „Ai dormit bine?”, „Eu sînt Bill, iar el e Trevor” – era un „Da!” strident şi un rîs prelung, isteric, urmat de o sorbitură de vin de Shiraz. Într-un asemenea anturaj, serile au devenit mai festive – atît de festive, încît notiţele mele despre perioadele respective se află pe pachete de chibrituri şi pe partea neimprimată a suporturilor pentru pahare şi denotă un nivel înalt de incoerenţă („G. atacat de cămilă în toaleta bărbaţilor. Alice Springs 1947 – extraordinar!!!”). Însă îmi amintesc că mam distrat de minune şi asta-i, bineînţeles, cel mai important. În a doua zi de la plecarea din Broken Hill am intrat în nesfîrşitul Nullarbor. Mulţi, chiar şi australieni, presupun că Nullarbor este un termen aborigen, dar de fapt este o formă greşită a latinescului „fără copaci”, iar numele nici că putea fi mai nimerit. Pe o distanţă de sute de kilometri, peisajul este lin ca o mare calmă şi descurajant de sterp – doar sol roşu sclipitor, smocuri de tufe şi ciulini şi din loc în loc pietre de culoarea dinţilor stricaţi. Pe o suprafaţă de patru ori cît a Belgiei nu găseşti un petic de umbră. Suprafaţa asta e una dintre cele mai neprimitoare de pe pămînt. Imediat după micul dejun am intrat pe cea mai lungă porţiune de cale ferată dreaptă din lume – 477 de kilometri fără nici o curbă –, iar în toiul dimineţii am urcat pînă în Cook, o comunitate care face ca White Cliffs să pară accesibil şi urban. Aflat la 804 kilometri de orice alt oraş la est sau la vest, la 160 de kilometri de cea mai apropiată şosea asfaltată la sud şi peste 1.609 kilometri la nord, Cook (populaţie: 40 de locuitori) există doar pentru a aproviziona cu apă, combustibil sau pentru a asigura service-ul trenurilor care trec pe acolo. Lîngă şină era un indicator pe care scria: „Nu există mîncare sau combustibil în următorii 862 kilometri” – un gînd care-ţi cam dă fiori. Cum adică? A trebuit să petrecem două ore în Cook – Dumnezeu ştie de ce atît de mult – şi toată lumea a avut voie să coboare şi să arunce o privire. Era plăcut să te poţi mişca fără să fie nevoie să te propteşti de vreun perete care se leagănă la fiecare cîţiva paşi, însă entuziasmul stîrnit de Cook a pierit uşor. Nu prea era mare lucru de văzut în el – o gară şi un oficiu poştal, cîteva duzini de bungalow-uri prefabricate pe un teren plin de praf, un magazinaş ale cărui rafturi erau în mare parte goale, un cămin cultural cu obloanele trase, o şcoală goală (era în toiul vacanţei şcolare), o mică piscină în aer liber (închisă şi ea) şi un aparat de zbor cu o aripă beteagă. Zăpuşeala era îngrozitoare. De pe fiecare latură, deşertul arunca valuri de căldură asupra cătunului. Stăteam acolo cu o hartă a Australiei în mîini, scrutînd pustiul şi încercînd să-mi imaginez că, dacă o luam la pas spre nord, nu aveam să dau de o suprafaţă asfaltată pe o distanţă de 1.770 de kilometri, moment în care Trevor a venit spre mine şi mi-a spus că ni se dăduse permisiunea de a călători timp de o oră în locomotivă, ca el să poată face fotografii. Asta nu era de ici, de colo. Era o veste minunată. Chiar înainte ca trenul să se pună din nou în mişcare, am urcat în locomotivă cu doi mecanici, Noel Coad şi Sean Willis, care îi înlocuiau pe cei dinaintea lor şi care aveau să conducă trenul mai departe, către Kalgoorlie. Cei doi erau nişte tineri drăguţi şi relaxaţi, de vreo 20-30 de ani. Cabina lor era plăcută şi confortabilă – primitoare chiar şi pentru un spaţiu plin de tehnologie avansată. Aveau o consolă şmecheră cu multe comutatoare şi întrerupătoare, trei radiouri cu undă scurtă şi două monitoare, însă şi cîteva obiecte casnice: un ceainic, un mic frigider, o plită electrică. Coad conducea. A apăsat cîteva comutatoare, a mişcat o manetă cîţiva milimetri şi am luat-o din loc. În cîteva minute eram la viteza de croazieră de 100 de kilometri pe oră. Eu stăteam destul de liniştit, de frică să nu ating ceva şi să ajungem la ştirile de seară, şi mă bucuram de perspectiva oferită de posibilitatea de a privi drept înainte. Şi ce orizont îmi oferea întinderea nesfîrşită a Nullarborului! În faţa noastră se întindea o singură cale ferată, două şine paralele de oţel strălucitor, perfect drepte şi dureros de strălucitoare în lumina soarelui, tăiate de traverse nesfîrşite de beton. Undeva prin preajma unui orizont nefiresc de îndepărtat, cele două linii de oţel se întîlneau într-un punct tremurător din care dispăreau. La nesfîrşit, monoton, aspiram traversele în drumul nostru, însă oricit de mult îi dădeam bătăi drept înainte, punctul unde dispăreau liniile rămînea mereu în acelaşi loc. Nu te puteai uita la el – în fine, eu nu mă puteam uita la el – fără să te apuce durerea de cap. — Cît mai e pînă la următoarea curbă? am întrebat. — 360 de kilometri, a răspuns Willis. — Şi voi nu o luaţi razna aici? — Nu, au răspuns ei la unison, în mod evident sinceri. — Vedeţi vreodată ceva care să întrerupă monotonia – animale şi chestii de-astea? — Cîţiva canguri, a spus Coad. Din cînd în cînd o cămilă. Uneori pe cineva pe o motocicletă. — Serios? — Pe-acolo, mi-a arătat un drum de mentenanţă accidentat, prăfuit, paralel cu linia ferată. E foarte popular printre japonezi din nu ştiu ce motiv. Ceva legat de iniţierea într-un club sau ceva de genul ăsta. — Acum o săptămînă am văzut un tip pe o bicicletă, s-a auzit şi Willis. — Ei, da?! Pe bune? — Un japonez. — Şi era bine? — Nu era în toate minţile, dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, da’ altfel era întreg. Ne-a făcut cu mîna. — Nu-i foarte periculos pe-acolo? — Nu, dacă te ţii de calea ferată. Pe aici trec 50-60 de trenuri pe săptămînă şi nu te lasă nimeni să zaci acolo dacă ai dat de necaz. Ajunseserăm la o linie secundară pe nume Deakin, unde Indian Pacific trebuia să tragă pe dreapta şi să lase un marfar să treacă şi unde eu şi Trevor trebuia să ne întoarcem în vagonul de călători. Am sărit din locomotivă şi am păşit vioi pe lîngă tren spre vagoanele călătorilor. (Şi voi aţi merge în pas vioi, credeţi-mă, dacă aţi fi pe lîngă un tren cu motorul pornit în mijlocul unui deşert.) La uşa primului vagon de călători ne aştepta David Goodwin, şeful de tren. David ne-a ajutat să urcăm – scara vagonului de tren e foarte sus dacă nu există un peron alături –, iar noi aproape ne-am prăbuşit înăuntru. Uitîndu-mă în sus, am tresărit descoperind că eram în zona interzisă de la economic. Nu mam simţit niciodată în viaţa mea atît de fixat cu privirea. Cît lam urmat pe David prin cele două vagoane, 124 de ochi afundaţi în orbite ne-au urmărit fiecare mişcare. Ăştia erau oamenii care n-aveau vagon-restaurant, vagon-bar şi nici cuşete confortabile în care să se cuibărească noaptea. Oamenii ăştia stăteau pe banchete de două zile de cînd plecaserăm din Sydney şi mai aveau de mers 24 de ore pînă la Perth. Sînt aproape sigur că dacă nu ne-ar fi escortat şeful de tren, ne-ar fi mîncat. Am ajuns în Perth în zori şi ne-am dat jos, bucuroşi că eram din nou cu picioarele pe pămînt şi simţindu-ne nefiresc de mulţumiţi de realizarea noastră. Ştiu că ceea ce trebuia să facem ca să ajungem acolo era să aşteptăm pasivi timp de 72 de ore şi totuşi făcuserăm ceva ce mulţi dintre australieni nu fac niciodată – traversaserăm Australia. E o concluzie naivă şi evidentă, dar Australia este cu adevărat o ţară cu etaloane unice. Nu este vorba doar despre distanţe – deşi Dumnezeu ştie că sînt mari –, ci de pustietatea incredibilă care umple acea distanţă. 804 kilometri în Australia nu seamănă cu 804 kilometri de nicăieri altundeva şi singurul mod în care poţi să-ţi dai seama de asta este traversînd ţara pe uscat. Eram foarte nerăbdător să văd mai multe. Partea a doua Australia civilizată (Boomerang Coast) Capitolul 4 I E greu de crezut că ceva atît de remarcabil, atît de vădit acolo precum Australia a scăpat atenţiei lumii aproape pînă în epoca modernă, dar iată că aşa este. Aşa s-a întîmplat. Cu mai puţin de 20 de ani înainte de fondarea oraşului Sydney, ţara era încă în mare măsură necunoscută. Timp de aproape 300 de ani, exploratorii căutaseră un presupus continent sudic, Terra Australis Incognita – o suprafaţă vastă care trebuia să echilibreze cel puţin parţial suprafaţa care acoperea jumătatea nordică a globului. Cu fiecare ocazie, se întîmplase unul din două lucruri: fie o găseau şi nu ştiau că au făcut-o, fie pur şi simplu nu o nimereau. În 1606, un marinar spaniol pe nume Luis Vaez de Torres a traversat Pacificul din America de Sud direct în canalul îngust (acum cunoscut sub numele de strîmtoarea Torres) care separă Australia de Noua Guinee, fără să aibă nici cea mai vagă idee că tocmai realizase echivalentul nautic al trecerii unui fir de aţă prin urechea unui ac. Olandezul Abel Tasman a fost trimis 36 de ani mai tîrziu să caute fabulosul Ţinut Sudic şi a reuşit să navigheze 3.218 kilometri de-a lungul părţii sudice a Australiei, fără să-şi dea seama că la stînga se afla un continent. În cele din urmă, a dat peste Tasmania (pe care a numit-o Ţinutul lui Van Diemen după numele superiorului său de la Compania Olandeză a Indiilor de Est) şi a pornit să descopere Noua Zeelandă şi Fiji, însă aceasta nu a fost o călătorie încununată de succes. În Noua Zeelandă, populaţia Maori a capturat cîţiva oameni, pe care i-a mîncat – ceea ce nu arată tocmai bine într-o dare de seamă –, iar el nu a găsit nimic de valoare în acea expediţie. În drumul de întoarcere spre casă, Tasman a trecut pe lîngă coasta de nord a Australiei, însă, dezamăgit, nu i-a acordat nici o importanţă şi a navigat mai departe. Asta nu înseamnă că în Australia nu s-a simţit niciodată amprenta Europei. Încă de la începutul secolului al XVII-lea şi mai tîrziu, cîteodată îşi făceau apariţia marinari pe ţărmurile de nord sau de vest, de multe ori după ce eşuau. Aceşti primi vizitatori au lăsat cîteva nume pe hărţi – Cape Leeuwin, arhipelagul Dampier, insulele Abrolhos –, însă nu vedeau vreun motiv să stea mai mult într-un pustiu atît de sterp şi îşi continuau drumul. Ei ştiau că e ceva acolo – posibil o insulă ceva mai mare precum Noua Guinee, posibil o grupare de insule mai mici precum Indiile de Est – şi au numit această entitate amorfă Noua Olandă, însă nimeni nu şi-a închipuit că este îndelung căutatul continent sudic. Din cauza hazardului şi a nepremeditării acestor vizite, nimeni nu ştie cînd anume a devenit Australia obiectul interesului european. Prima vizită consemnată în documente a fost în 1606, atunci cînd un grup de navigatori olandezi sub conducerea unui anume Willem Jansz sau Janszoon a pus piciorul pe uscat pentru scurtă vreme în nordul îndepărtat (şi s-a retras în mare grabă sub un potop de suliţe ale aborigenilor), însă este evident că mai fuseseră pînă atunci şi alţii înaintea lui pe acolo. Două tunuri portugheze, datînd nu mai tîrziu de 1525, au fost descoperite în 1916 într-un loc numit insula Caronade de pe coasta de nord-vest. Oricine le-ar fi lăsat acolo este unul dintre primii europeni care s-au abătut atît de departe de casă, însă despre această vizită epocală nu se ştie nici cel mai mic amănunt. Şi mai uimitoare este o hartă, trasată de un portughez şi datînd cam din aceeaşi perioadă, unde figurează nu numai o suprafaţă mare de uscat unde se află Australia, ci şi ceea ce pare a fi o cunoaştere a curburilor şi intrîndurilor de pe coasta de est a Australiei – aspecte pe care se presupune că nimeni altcineva din afara ei nu le-a mai văzut 250 de ani de atunci. Prin urmare, atunci cînd, în aprilie 1770, locotenentul James Cook şi echipajul său de la bordul HMS Endeavour au dat cu ochii de colţul de sud-est al Australiei şi au mers de-a lungul coastei 2.896 de kilometri la nord către capul York, acest lucru nu a fost o descoperire, ci mai degrabă o confirmare. Deşi călătoria lui Cook a fost fără îndoială eroică, interesul în care a fost făcută în primul rînd a fost unul lumesc. El fusese trimis să facă o jumătate din ocolul Pămîntului, pînă în Tahiti, pentru a măsura tranzitul planetei Venus peste Soare. Îmbinat cu măsurători făcute în acelaşi timp în altă parte, acest lucru avea să permită astronomilor să calculeze distanţa dintre Pămînt şi Soare. Nu era un procedeu extraordinar de complicat, însă era important să fie făcut corect. Încercarea din timpul ultimului tranzit, din urmă cu opt ani, eşuase, iar următorul avea să se petreacă abia peste 105 ani. Din fericire pentru ştiinţă şi pentru Cook, cerul a fost senin, iar măsurătorile au fost făcute fără probleme sau complicaţii. Cook era liber să pornească în realizarea celei de-a doua părţi a sarcinii sale – să exploreze ţinuturile Mărilor Sudului şi să aducă acasă orice părea să prezinte vreun interes ştiinţific. În acest scop, el era însoţit de un botanist strălucit şi bogat, pe nume Joseph Banks. Afirmaţia că Banks era un colecţionar împătimit este o bagatelizare. În cei trei ani cît a durat călătoria vasului Endeavour, el a adunat aproximativ 30.000 de specimene, incluzînd cel puţin 1.400 de plante nemaivăzute vreodată pînă atunci – crescînd brusc fondul de plante cunoscute în lume cu aproximativ o pătrime. Banks a adus cu el atît de multe mostre, încît Natural History Museum din Londra are sertare întregi pline cu lucruri care, 220 de ani mai tîrziu, aşteaptă să fie catalogate. În aceeaşi călătorie s-a realizat prima circumnavigare a Noii Zeelande, care a confirmat că aceasta nu face parte din fabulosul continent sudic, cum concluzionase optimist Tasman, ci era vorba despre două insule. După orice standarde, fusese o călătorie cu folos şi putem să ne închipuim mulţumirea care plutea pe vasul Endeavour cînd a pornit în sfîrşit spre casă. Prin urmare, atunci cînd, pe 19 aprilie 1770, trei săptămîni după ce părăsiseră Noua Zeelandă, locotenentul Zachary Hicks a strigat „Pămînt!” la vederea a ceea ce s-a dovedit a fi extremitatea sud-estică a Australiei, Endeavour şi echipajul său erau deja în culmea bucuriei. Cook a numit locul acela Point Hicks (acum el se numeşte Cape Everard) şi a întors corabia către nord. Uscatul descoperit era nu doar mai întins decît presupuseseră ei, ci şi mai promiţător. Pe toată lungimea ei, coasta de est era mai luxuriantă, mai umedă şi mai bine dotată cu rade portuare şi locuri unde se putea ancora decît oricare alt loc despre care se ştia din Noua Olandă. Locul prezenta, după cum spun însemnările lui Cook, „un aspect foarte plăcut şi promiţător… cu dealuri, creste, cîmpii şi văi, cu iarbă, dar în cea mai mare parte… acoperit cu păduri”. Nu semăna deloc cu pustiurile aride şi sălbatice descoperite de cei dinaintea lor. Timp de patru luni, ei au mers de-a lungul coastei. Au oprit într-un loc pe care Cook l-a numit Botany Bay, au eşuat dezastruos la Marea Barieră de Corali şi în cele din urmă, după ce au făcut cîteva reparaţii de urgenţă, au făcut înconjurul capătului celui mai nordic al continentului la capul York. În seara de 21 august, pe ultima sută de metri, Cook a păşit pe ţărm într-un loc numit Possession Island, a înfipt un steag şi a revendicat coasta de est pentru Marea Britanie. Aceasta era o realizare remarcabilă pentru un bărbat care se născuse ca fiu de muncitor în ţinutul Yorkshire, nu fusese pe mare pînă la vîrsta de 18 ani şi se înrolase în marină cu doar 13 ani înainte, la vîrsta tîrzie de 27 de ani. Cook avea să se mai întoarcă de două ori în Pacific în călătorii şi mai ample – în următoarea avea să navigheze 113.000 de kilometri –, înainte de a fi ucis (şi probabil mîncat şi el) de nativii de pe o plajă din Hawaii în 1779. Cook a fost un navigator strălucit şi un observator atent, însă a făcut o greşeală capitală în prima sa călătorie: a luat anotimpul umed din Australia drept anotimp secetos şi a tras concluzia că ţara era mai ospitalieră decît era de fapt. Importanţa acestei interpretări greşite s-a făcut simţită atunci cînd Marea Britanie şi-a pierdut coloniile din America şi, hotărînd că îi trebuie un nou loc pentru a-şi trimite supuşii mai puţin dezirabili, s-a aruncat asupra Australiei. Se remarcă faptul că decizia a fost luată fără nici o încercare de explorare a ţării. Cînd căpitanul Arthur Phillip, aflat în fruntea unei escadre de 11 corăbii – numită ulterior cu consideraţie Prima Flotă –, a ridicat velele la Portsmouth în mai 1787, el şi adunătura pestriţă de 1.500 de oameni pe care îi avea în grijă porneau la drum pentru întemeierea unei colonii într-un loc neverosimil de îndepărtat, efectiv necunoscut, care mai fusese vizitat doar o dată, şi nu pentru mult timp, cu 17 ani mai devreme, iar de atunci nu mai călcase pe acolo vreun european. Niciodată nu se mai întîmplase ca atît de mulţi oameni să fie strămutaţi la o distanţă şi cu un cost atît de mari – şi toţi pentru a fi întemniţaţi. După standarde moderne (de fapt, după orice standarde), pedepsele lor erau ridicol de disproporţionate. Majoritatea erau hoţi mărunţi. Marea Britanie nu încerca atît să se descotorosească de un grup de infractori periculoşi, cît să reducă rîndurile unei clase foarte modeste. Majoritatea erau trimişi la capătul Pămîntului pentru că furaseră cîteva nimicuri. Un suflet amărît a cărui situaţie a devenit anecdotică fusese prins că îşi însuşise ilegal 12 castraveţi. Altul avusese proasta inspiraţie de a-şi ascunde în buzunar o carte numită A Summary Account of the Flourishing State of the Island of Tobago (O trecere în revistă a înfloritorului stat de pe insula Tobago). Majoritatea infracţiunilor erau rodul fie al disperării, fie al unei ispite irezistibile. În general, transportul se făcea pentru un termen de şapte ani, însă fiindcă nu exista nici o dispoziţie pentru întoarcerea lor şi puţini puteau spera într-o călătorie înapoi, drumul spre Australia era efectiv o sentinţă pe viaţă. Aşa de nemiloase erau vremurile acelea. Pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, codurile de legi ale Marii Britanii erau pline pînă la refuz de contravenţii grave; puteai fi spînzurat pentru oricare dintre cele 200 de infracţiuni prevăzute, inclusiv „infracţiunea de a te da drept egiptean”. În astfel de condiţii, s-ar putea spune că deplasarea spre Australia era o alternativă plină de clemenţă. Călătoria din Portsmouth a durat 252 de zile – opt luni – şi a presupus 24.000 de kilometri parcurşi pe mare (mai mult decît ar părea strict necesar, însă au traversat Atlanticul în ambele sensuri pentru a prinde vînturi prielnice). Cînd au ajuns în golful Botany, au descoperit că nu era chiar refugiul primitor la care se aşteptau. Poziţia expusă îl transforma întrun loc periculos de ancorare, iar după prospectarea ţărmului s-au găsit doar muşte-de-nisip şi mlaştini. „Nu am decoperit pajiştile naturale despre care vorbeşte domnul Cook lîngă golful Botany”, scria un membru derutat al grupului. Descrierile lui Cook îl făcuseră să pară o regiune rurală din Anglia – un loc unde se putea juca un pic de crochet şi te puteai bucura de un picnic pe iarbă. Este clar că de fapt Cook îl văzuse în alt anotimp. Cum stăteau să mediteze la situaţia lor nefericită, s-a întîmplat una dintre acele coincidenţe atît de frecvente în istoria Australiei. La orizontul estic au apărut două corăbii, care li s-au alăturat în golf. Ele se aflau sub comanda unui francez binevoitor, contele Jean-François de La Pérouse, care conducea o expediţie de explorare de doi ani în jurul Pacificului. Dacă La Pérouse ar fi ajuns un pic mai repede, ar fi putut revendica Australia pentru Franţa şi i-ar fi scutit pe cei de acolo de 200 de ani de bucătărie englezească. În schimb, el şi-a acceptat sincronizarea nefericită cu o graţie care a marcat epoca. Expresia lui La Pérouse cînd i s-a explicat că Phillip şi echipajul său navigaseră 24.000 de kilometri pentru a face acolo o închisoare pentru oameni care furaseră dantelă şi panglici, nişte castraveţi şi o carte despre Tobago trebuie să fi fost una dintre cele mai grozave din istorie, dar din păcate nu s-a păstrat în nici o arhivă! În orice caz, după un popas tihnit la Botany Bay, el a plecat şi nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Curînd după aceea, cele două corăbii ale lui s-au pierdut într-o furtună mai încolo de Noile Hebride. Între timp, căutînd o poziţie mai primitoare, Phillip a navigat mai sus pe coastă către un alt golfuleţ, pe care Cook îl consemnase, dar nu îl explorase, şi s-a încumetat pînă la capurile din gresie care formează gura golfului. Acolo, a descoperit unul dintre cele mai remarcabile porturi din lume. În locul unde se află acum Cheiul Circular, şi-a ancorat corăbiile şi a pus temeliile unui oraş. Era 26 ianuarie 1788. Data va rămîne în istorie ca Ziua Australiei. Printre numeroasele mici mistere interesante ale Australiei de la începuturile sale este şi acesta: de unde vin majoritatea toponimelor? Cook a fost cel care a dat numele coastei de est New South Wales, iar acum nimeni nu are idee de ce. A vrut oare să spună că aceasta avea să fie o Ţara Galilor a sudului sau doar o versiune a South Wales? Dacă a doua variantă este cea corectă, de ce doar South Wales şi nu întregul Wales? Nimeni nu poate şti. Sigur este că el nu avea vreo legătură cunoscută cu principalitatea verde, fie ea de sud sau altfel. La fel, Sydney este un nume curios. Phillip a vrut ca numai golfuleţul să poarte acest nume. El a vrut ca oraşul să fie cunoscut sub numele de Albion, însă numele acela nu a prins niciodată. Ştim de la cine şi-a luat numele de Sydney: Thomas Townshend, primul Baron Sydney, care a fost secretar de Interne al coloniilor şi prin urmare şeful imediat al lui Phillip. Ceea ce nu ştim este de ce Townshend, cînd a fost înnobilat, şia ales Sydney ca titlu. Motivul a murit odată cu el, iar titlul n-a durat mult mai mult; în 1890 deja nu mai exista. Portul în sine a fost numit Port Jackson (oficial aşa este cunoscut şi acum) după un judecător de tribunal maritim, pe nume George Jackson, care şi-a abandonat mai tîrziu numele de naştere pentru a se asigura că moşteneşte o rudă excentrică şi şi-a sfîrşit zilele cu numele Duckett. Dintre cei aproximativ 1.000 de oameni cîţi şi-au tîrît picioarele pe ţărm, cam 700 erau prizonieri, iar restul erau marinari şi ofiţeri, familiile ofiţerilor şi guvernatorul, împreună cu personalul său. Numărul lor exact nu se cunoaşte1, însă nici nu prea contează. Acum erau cu toţii prizonieri. În termenii cei mai eleganţi, toţi alcătuiau un grup bizar. Echipajul includea şi un băieţel de nouă ani şi o femeie de 82 de ani – despre care cu greu s-ar putea spune că sînt genul de oameni pe care să-i rogi să-ţi fie de ajutor într-o încercare grea. Deşi la Londra se ştia faptul că într-un asemenea loc izolat sînt necesare anumite calităţi, nimeni nu a ţinut cont de asta. Grupul nu includea nici un specialist în ştiinţe naturale, nici un specialist în administraţie, nici un suflet cît de cît priceput în cultivarea grînelor în condiţii de climă ostilă. Prizonierii erau neajutoraţi în aproape toate aspectele practice. Printre cei 700 nu exista decît un pescar cu experienţă şi nu mai mult de cinci oameni care să cunoască domeniul construcţiilor. Phillip era din toate punctele de vedere un om drăguţ, cu un temperament echilibrat şi onest din naştere, însă situaţia în care se afla era disperată. Confruntat cu un ţinut în care la tot pasul erau plante pe care nu le văzuse în viaţa lui şi despre care nu ştia nimic, el scria cuprins de disperare: „Mă aflu aici fără nici un botanist, fără nici un grădinar priceput”. Oamenii s-au împăcat cu situaţia: nu aveau încotro. Mai multe grupuri au fost trimise în recunoaştere ca să vadă ce puteau găsi (în general nimic); s-a înfiinţat o fermă guvernamentală pe pămîntul care dădea spre port, unde se află acum Grădina Botanică; s-au făcut încercări de stabilire a unor relaţii prieteneşti cu aborigenii. „Indienii”, cum au fost numiţi în general la început oamenii aceia, erau îngrozitor de imprevizibili. În general prietenoşi, ei îi atacau totuşi fără scrupule pe cei care se încumetau în afara taberei ca să pescuiască sau să caute hrană. În primul an, 17 colonişti au pierit în acest fel, iar mulţi alţii au fost răniţi, inclusiv guvernatorul Phillip, care a abordat un aborigen la Manly Cove într-o încercare de a face conversaţie şi, spre consternarea lui, s-a ales cu o suliţă în umăr, pe la spate. (Phillip s-a vindecat.) Aproape tot le era potrivnic. Nu aveau haine impermeabile pentru ploaie şi mortar pentru construcţii; nu aveau pluguri cu care să lucreze pămîntul şi nici animale de tracţiune care să tragă la plugurile pe care nu le aveau. Pretutindeni solul părea să stea sub semnul blestemului unei „aridităţi invincibile”. Culturile care au reuşit să străpungă solul erau, în mai toate cazurile, furate la adăpostul întunericului – de marinari şi prizonieri deopotrivă. Ani de zile, ambele grupuri au fost private nu doar de hrană, ci şi de orice alte bunuri absolut necesare traiului: încălţări, pături, tutun, cuie, hîrtie, cerneală, saci de dormit, şei – pe scurt, orice presupunea un proces de fabricare. Soldaţii au evaluat resursele cum s-au priceput mai bine, însă cei mai mulţi habar nu aveau ce trebuie să caute atunci cînd căutau sau ce găsiseră atunci cînd găseau ceva. Istoricul Glen McLaren citează darea de seamă a unui soldat trimis pînă în valea fluviului Hunter ca să vadă ce ar putea găsi acolo. „Solul este negru”, scria soldatul plin de speranţă, „însă amestecat cu un fel de nisip sau substanţă marnoasă. Peşti sînt din belşug şi presupun, din modul cum sar, că sînt din soiul păstrăvilor”. Progresul a fost îngreunat şi de nevoia de a apela la prizonieri, cărora în mod clar le lipsea orice sentiment al devotamentului dincolo de interesul de sine. Cei mai şireţi au învăţat în curînd să mintă ca să se aleagă cu îndatoriri mai uşoare. Dînd peste un aparat care stătuse împachetat într-una din cale, un individ pe nume Hutchinson şi-a convins superiorii că ştia tot ce se putea şti despre coloranţi şi a petrecut luni întregi coordonînd experimente cu pahare de laborator şi balanţe, pînă cînd, încet, încet, a devenit limpede că nu avea nici cea mai vagă idee ce anume făcea. Atunci cînd nu-şi puteau fraieri comandanţii, prizonierii reuşeau să se fraierească unii pe alţii. Ani buni a existat un comerţ ilicit cu condamnaţii nou-veniţi. Lor li se vindeau hărţi în care li se arăta cum să ajungă în China. Pînă la 60 au fugit din captivitate în grup, încredinţaţi fiind că exista un tărîm primitor magic situat dincolo de un rîu aflat la o distanţă incertă. Pînă în anul 1790, ferma guvernamentală fusese abandonată şi, fără vreun semn de ajutor din partea Angliei, oamenii aceia depindeau cu disperare de proviziile care se împuţinau pe zi ce trece. Nu doar hrana era neîndestulătoare. Vechi de ani de zile şi aproape necomestibil, orezul era atît de plin de larve de gărgăriţe, încît „fiecare bob… era un corp mişcător”, după cum nota Watkin Tench, cuprins de greaţă. În culmea crizei, cînd s-au trezit într-o dimineaţă, au văzut că şase dintre vitele care le rămăseseră dispăruseră şi nu au mai fost văzute niciodată. Coloniştii erau în mare pericol. Cîteodată, neajutorarea lor căpăta accente înduioşătoare. Atunci cînd aborigenii au ucis un condamnat pe nume McEntire, guvernatorul Phillip, cuprins de o stare de furie care nu-i era caracteristică (acest lucru se întîmpla la puţin timp după ce el însuşi fusese străpuns de o suliţă), a trimis un grup de marinari într-o expediţie punitivă cu ordine stricte ca aceştia să se întoarcă înapoi cu şase capete – ale oricui. Marinarii au cutreierat prin brusă preţ de cîteva zile, dar au reuşit să prindă un singur aborigen, pe care l-au lăsat să plece atunci cînd şi-au dat seama că le era prieten. Pînă la urmă nu au mai capturat pe nimeni şi povestea pare să fi fost dată uitării. Epuizat de încercări, Phillip a fost chemat la vatră după patru ani şi s-a retras la Bath. În afară de fondarea oraşului Sydney, el a mai realizat ceva notabil. În 1814, a reuşit să moară căzînd dintr-un scaun cu rotile printr-o fereastră de la etaj. II În raiul frappaccino-ului, Sydney, este imposibil acum să-ţi faci chiar şi cea mai vagă idee despre cum era viaţa la începuturi. În principiu, lucrurile stau astfel, evident, pentru că s-au înregistrat oarecare progrese. Acolo unde acum 200 de ani erau colibe rudimentare şi corturi încovoiate, astăzi se ridică un oraş mare şi atrăgător, o transformare atît de importantă, încît este aproape imposibil să te gîndeşti la ambele ipostaze în acelaşi timp. Dar mai trebuie luat în considerare că începuturile Australiei sînt, chiar şi acum, puţin cam muşamalizate, dacă nu chiar cu totul tăinuite. Nu vei vedea nicăieri în oraş vreun monument al Primei Flote. Dacă mergi la Muzeul Naţional Maritim sau la Sydney Museum, vei rămîne cu siguranţă cu impresia că primii locuitori au fost supuşi unor privaţiuni – poţi chiar să deduci că prezenţa lor aici nu a fost complet voluntară –, însă ideea că au ajuns acolo în lanţuri este cumva ocultată. În monumentala sa istorie a primilor ani ai ţării, The Fatal Shore, Robert Hughes notează că pînă în anii 1960 asocierea începuturilor Australiei cu deţinuţi era considerată nedemnă de atenţia cercetătorilor şi cu siguranţă nu era predată în şcoală. În A Secret Country, John Pilger scrie că în copilăria sa, petrecută la Sydney în anii 1950, nici măcar în familie nu se făceau referiri la „Prihană”, bizarul eufemism menstrual, care desemna şi trecutul concentraţionar. Pot să afirm că dacă stai în faţa unui public radios şi faci cea mai mică glumă despre deţinuţi, simţi imediat cum atmosfera se răceşte. Eu unul cred că australienii ar trebui să fie extrem de mîndri că, pe fondul celor mai nefavorabile începuturi, într- un loc izolat, cu provocări la fiecare pas, au creat o societate prosperă şi dinamică. Este un progres extraordinar. Şi ce dacă bunicuţii au fost păsări de colivie cu penele un pic murdare cînd erau tinere? Uite ce-au lăsat în urmă. Şi iată-mă din nou la Circular Quay din Sydney, unde guvernatorul Phillip şi gaşca lui răvăşită şi acoperită de sare au păşit pe ţărm acum două sute de ani. Mă aflam din nou în Australia după ce fusesem pe acasă cu alte treburi şi mă simţeam, trebuie să mărturisesc, plin de viaţă. Soarele rotund era superb, oraşul se trezea la viaţă – obloanele se ridicau ţăcănind, scaunele erau scoase afară din cafenele –, iar eu mă lăsasem cuprins de acea senzaţie de surpriză şi plăcere care însoţeşte momentul eliberării dintr-un avion etanş şi de bucuria că mă aflam din nou acolo, în Australia. Aveam să văd oraşul Sydney în sfîrşit. Nu există multe locuri mai frumoase unde să stai la ora opt şi jumătate într-o zi de lucru văratică decît Circular Quay din Sydney. În primul rînd, are una dintre cele mai spectaculoase privelişti din lume. La dreapta, aproape dureros de strălucitoare în lumina soarelui, se află renumita Opera House cu acoperişul ei cu geometrii elegante, unghiulare. La stînga, fantasticul şi nobilul Harbour Bridge. Dincolo de apă, strălucitoare şi îmbietoare, se află Luna Park, un parc de distracţii în stil Coney Island cu un cap rînjind maniacal la intrare. În faţă ţi se întinde oglinda sclipitoare a apei, plină de feriboturile mari, de modă veche, arătînd de parcă ar fi desprinse din paginile unei cărţi pentru copii din anii 1940, cu un titlu precum Thomas remorcherul portuar, torente de funcţionari bronzaţi şi îmbrăcaţi subţire, care se revarsă spre a umple turnurile de sticlă şi beton care se desluşesc în spate. Scena este animată de un aer de zel jovial. Aceştia sînt oameni care trăiesc într-o societate sigură şi cinstită, într-o climă care te face puternic şi sănătos, într-unul dintre cele mai mari oraşe din lume – şi merg la lucru într-o barcă dintr-o carte cu poveşti pentru copii, traversează o suprafaţă sublimă de apă şi privesc în fiecare dimineaţă din ziarele lor Heralds şi Telegraphs ca să vadă faimoasa Opera House, înălţătorul pod şi faţa hohotind de la Luna Park. Nici nu-i de mirare că arată atît de fericiţi. Opera House se bucură de toată atenţia şi e de la sine înţeles de ce. E atît de uimitor de familiară, atît de „hei-sînt-înSydney”, încît nu te poţi abţine să n-o priveşti. Clive James a asemuit odată Opera House cu „o maşină de scris portabilă plină cu cochilii de stridie”, ceea ce probabil că este o observaţie puţin prea riguroasă. Nu estetica Operei e importantă, ci statutul ei de emblemă. Însuşi faptul că există este un mic miracol. Acum este greu de conceput ce loc izolat era Sydney-ul în anii 1950, uitat de lume şi eclipsat chiar şi de Melbourne. Chiar şi în 1953, în oraş erau doar 800 de camere de hotel, suficient abia pentru un congres mediu, iar seara nu aveai ce să faci; chiar şi barurile se închideu la ora 6 seara. Mediocritatea întregului oraş nu poate fi mai bine ilustrată decît de faptul că acolo unde se află acum Opera House, un loc unde apa şi uscatul sînt cît se poate de ofertante, era pe atunci un depou municipal. Atunci s-au întîmplat două lucruri. Melbourne a fost ales gazdă a Olimpiadei de Vară din 1956 – un apel la acţiune pentru Sydney, dacă a existat vreunul – şi Sir Eugene Goossens, directorul Orchestrei Simfonice din Sydney, a început să se agite pentru o sală de concerte într-un oraş care nu avea nici măcar un spaţiu concertistic decent. Impulsionată, municipalitatea a hotărît să dărîme dărăpănătura de hală pentru tramvaie şi să construiască ceva măreţ în locul ei. S-a organizat un concurs pentru un proiect potrivit şi o comisie de somităţi locale au convenit să facă selecţie şi să desemneze un cîştigător. Neputînd ajunge la un consens, membrii comisiei au solicitat părerea unui arhitect american născut în Finlanda pe nume Eero Saarinen, care a analizat ofertele şi a selectat un proiect respins de comisie. Proiectul era al unui arhitect danez de 37 de ani, puţin cunoscut, pe nume Jørn Utzon. Probabil spre uşurarea comisiei, în mod cert spre onoarea acesteia, decizia a fot lăsată în mîinile lui Saarinen, iar lui Utzon i s-a comunicat vestea. „Planul”, după cum spunea John Gunther, „era îndrăzneţ, unic, ales în mod strălucit – şi punea probleme – încă de la început”. Problema a fost faimosul acoperiş. Nu mai fusese construit niciodată ceva cu o înclinare atît de îndrăzneaţă şi acoperiş atît de greu şi nimeni nu era sigur că acest lucru se putea face. Privind înapoi, graba cu care a fost demarat proiectul a fost probabil salvarea lui. Unul dintre inginerii-şefi nota mai tîrziu că, dacă ar fi realizat cineva de la bun început ce provocare aproape imposibilă avea să fie, nu s-ar fi primit unda verde de începere a lucrului. Numai elaborarea principiilor necesare construirii acoperişului a durat cinci ani – întregul proiect nu trebuia să dureze mai mult de şase ani –, şi în cele din urmă construcţia s-a întins pe o perioadă de aproape un deceniu şi jumătate. Costul final s-a ridicat la suma fabuloasă de 102 milioane de dolari, de paisprezece ori cît fusese estimarea originală. Interesant este că Utzon nu şi-a văzut niciodată creaţia cea lăudată. El a fost efectiv concediat în 1966, după ce alegerile au adus o schimbare de guvern, şi nu a mai venit niciodată înapoi. De asemenea, el nu a mai proiectat altceva măcar pe departe la fel de apreciat. Nici Goossens, omul de la care a pornit totul, nu a reuşit să-şi vadă visul realizat. În 1956, cînd trecea prin vama aeroportului Sydney, s-a descoperit că avea o colecţie mare şi diversă de materiale pornografice şi a fost invitat să-şi ducă obiceiurile continentale sordide în altă parte. Astfel, prin una dintre micile ironii ale vieţii, nu s-a putut bucura, de fapt, de cel mai spectaculos proiect „ridicat” de el vreodată. Opera House este un edificiu splendid şi nu vreau să îl nedreptăţesc, însă inima mea este vrăjită de Harbour Bridge. Nu este la fel de festiv, însă e mult mai dominant – îl vezi din orice colţ al oraşului, strecurîndu-se în cadru din cele mai ciudate unghiuri, ca un unchi care vrea să apară în fiecare poză. De la distanţă, are o austeritate galantă, maiestuoasă, însă modestă, dar de aproape degajă numai forţă. Planează deasupra ta atît de sus, încît sub el ar putea încăpea o clădire cu zece etaje şi arată ca şi cum ar fi cel mai greu lucru de pe Pămînt. Fiecare element care îl constituie – blocurile de piatră din cele patru turnuri, traversele dispuse sub formă de grilaj, armăturile de metal, cele şase milioane de piroane (cu capurile în formă de jumătăţi de măr) – este cel mai mare de felul său pe care l-ai văzut vreodată. Acesta e un pod construit de oameni care au avut o Revoluţie Industrială, oameni cu munţi de cărbuni şi cuptoare în care se poate topi un cuirasat. Doar bolta cîntăreşte 30.000 de tone. Vorbim despre un pod enorm. De la un capăt la altul, podul se întinde pe o distanţă de 502,92 metri. Menţionez asta nu doar fiindcă am parcurs fiecare centimetru pe jos, ci fiindcă există ceva remarcabil în această dimensiune. În 1923, atunci cînd locuitorii oraşului sau hotărît să arunce un pod peste rada portuară, aveau ambiţia de a construi un pod deosebit, cea mai lungă construcţie cu o singură boltă care se construise vreodată. A fost o întreprindere îndrăzneaţă pentru o ţară tînără, şi lucrul la ea a durat mai mult decît se aşteptase – aproape zece ani. Chiar înainte de a fi terminată, în 1932, Bayonne Bridge din New York a fost inaugurat fără cine ştie ce zgomot şi s-a descoperit că era cu 63,5 centimetri mai lung – 0,121%2. După un drum aşa de lung cu avionul, eram dornic să-mi dezmorţesc membrele, aşa că am traversat podul pînă la Kirribilli şi m-am aventurat în vechile cartiere primitoare de pe ţărmul de jos din nord. Ce zonă frumoasă! Am mers pe lîngă golfuleţul unde eroul meu, aviatorul Charles Kingsford Smith (despre care voi povesti mai multe mai tîrziu), a decolat cîndva neverosimil cu un avion şi a zburat deasupra dealurilor umbroase de mai sus, cu cartiere liniştite şi case ţărăneşti acoperite de jacaranda în floare şi frangipani parfumaţi (şi în fiecare grădină din faţa casei, pînze de păianjen precum trambulinele, fiecare cu cîte un gen de păianjen în mijloc, ceea ce i-ar lua suflarea şi celui mai curajos bărbat). La fiecare cotitură se zărea portul albastru – peste zidul unei grădini, la capătul unui drum înclinat, suspendat între case aflate una lîngă alta, ca un cearşaf întins la uscat –, iar peticul acela de imagine era cu atît mai frumos cu cît abia se zărea. Sydney are cartiere întregi pline cu case ca nişte palate ce par să nu aibă altceva decît balcoane şi geamuri, în care soarele pătrunde nestingherit de vreo frunză, iar priveliştea se etalează în toată splendoarea neîntreruptă. Dar aici, pe ţărmul nordic, cu înţelepciune şi nobleţe, priveliştile grandioase au fost sacrificate în favoarea umbrei răcoroase a copacilor şi fiecare rezident al zonei va merge în rai, vă garantez. Am mers kilometri întregi, prin Kirribilli, Neutral Bay şi Cremorne Point şi prin zona prosperă Mosman, pînă am ajuns într-un final la Balmoral, loc unde se află o plajă adăpostită cu vedere înspre Middle Harbour şi un parc splendid pe linia coastei, cu umbra smochinilor Moreton Bay, de departe cel mai atrăgător copac din Australia. Pe un semn de la marginea apei scria că, dacă eşti mîncat de rechini, asta nu s-a întîmplat fiindcă n-ai fi fost avertizat. Se pare că atacurile rechinilor sînt mai puţin probabile în zona portului decît în afara ei. Nu ştiu de ce. Mai citisem în cartea captivantă şi animată Sydney scrisă de Jan Morris că în port mişună peşti Inimicus didactylus, care sînt letali. Notabil este că în toate lecturile mele nu am mai dat peste nici o altă referire la aceste creaturi rapace. Mă grăbesc să adaug că nu vreau să spun prin asta că domnişoara Morris inventa; ceea ce vreau să spun este că nu este posibil să citeşti într-o viaţă despre toate pericolele care se ascund sub fiecare crenguţă de tufiş sau în fiecare dună de nisip de pe fundul apei în această ţară uluitor de veninoasă şi aspră. Aceste gînduri au căpătat un oarecare sens cîteva ore mai tîrziu în arşiţa aceea a după-amiezii, cînd m-am întors în oraş obosit ca un cîine şi leoarcă de transpiraţie şi am dat buzna în măreţul şi meditativul Muzeu australian de lîngă Hyde Park. Nu m-am dus acolo fiindcă muzeul este fabulos, ci fiindcă aproape îmi pierdusem minţile din cauza caniculei, iar muzeul părea să fie una dintre acele clădiri vechi slab luminate şi încîntător de răcoroase. Într-adevăr, aşa era, şi mai era şi fabulos. Este un spaţiu foarte vast, de modă veche – spun asta ca un compliment plin de admiraţie; nu cunosc un muzeu mai valoros –, cu holuri cu galerii impunătoare pline de animale împăiate şi casete lungi cu insecte înfipte cu grijă, bucăţi de minerale fosforescente sau artefacte aborigene. Întro ţară ca Australia, fiecare încăpere este o minune. După cum vă puteţi imagina, am fost atras în mod deosebit de toate acele lucruri care mă puteau vătăma, ceea ce în context australian înseamnă practic orice. Australia este întradevăr cea mai letală ţară, pe locul unu în lume din punctul ăsta de vedere. Bineînţeles, ei minimalizează faptul că oricînd pui piciorul jos e posibil să sară ceva şi să te prindă de gleznă. Astfel, ghidul meu de călătorie remarca afabil că „doar” 14 specii de şerpi australieni sînt extrem de letali, printre ei şi şarpele-cafeniu-vestic, Acanthophis pyrrhus, şarpele-tigru, taipanul şi şarpele-de-mare-cu-burta-galbenă. Taipanul este cel de care trebuie să te fereşti. Este cel mai otrăvitor şarpe de pe pămînt, cu o alonjă atît de abilă şi un venin atît de eficace, încît ultimele tale cuvinte din ghearele morţii ar fi cel mai probabil: „Ia stai, ăla-i un şa…”. Se observa imediat chiar şi din capătul sălii care era vitrina cu taipanul împăiat, fiindcă avea în jurul ei un pîlc de băieţei amuţiţi de privirea îngheţată a ochilor săi ameninţători, plin de o ură indolentă. Poţi să-l omori, să-l împăiezi şi să-l pui într- o vitrină, dar nu poţi scăpa de ameninţare. După cum spune eticheta, taipanul are un venin de 50 de ori mai mortal decît al cobrei, cel mai apropiat rival al său. Uluitor, doar un atac fatal a fost înregistrat, la Mildura, în 1989. Totuşi, noi ştiam adevărata poveste – eu şi micii mei prieteni –, odată ce părăseşti această clădire, taipanii nu mai sînt împăiaţi sau dincolo de o vitrină. Măcar taipanul are o lungime de un metru şi jumătate şi e gros cît încheietura mîinii unui om, ceea ce îţi dă ceva şanse să-l vezi. Ceea ce mi se părea mie mai terifiant era existenţa unor şerpişori letali, cum ar fi Acanthophis pyrrhus. Lung de doar 20 de centimetri, el stă ascuns superficial în nisip moale, deci nu ai cum să-l vezi pînă nu-ţi aşezi fundul ostenit pe capul lui. Chiar mai îngrijorător este şarpele-de-mare Point Darwin, care nu este cu mult mai mare decît o rîmă, dar conţine suficient venin, dacă nu să te omoare, cel puţin să te facă să întîrzii la cină. Dar toate acestea sînt nimic pe lîngă delicata şi diafana viespe-de-mare, cea mai veninoasă vietate de pe pămînt. Vom afla mai multe despre ororile de nedescris ale acestui săculeţ letal cînd vom ajunge la tropice, dar vă voi spune aici doar o istorioară. În 1992, ignorînd toate semnele de avertizare, un tînăr aflat în Cairns a plecat să înoate în apele Pacificului, întrun loc numit Holloways Beach. El a înotat şi s-a scufundat, luîndu-şi peste picior prietenii de pe mal pentru laşitate şi prudenţă, iar apoi a început să ţipe, scoţînd sunete neomeneşti. Se spune că nu exsită durere care să se compare cu aceasta. Tînărul a ieşit din apă clătinîndu-se, acoperit de urme vinete precum cele lăsate de bici pe zonele unde fusese atins de tentaculele viespii-de-mare, şi a căzut cuprins de un şoc convulsiv. La scurt timp după aceea a venit salvarea, a fost umflat cu morfină şi luat pentru tratament. Uite-aici e chestia. Inconştient şi sedat, el ţipa în continuare. În Sydney nu sînt viespi-de-mare, am aflat cu bucurie. Renumitul pericol local este păianjenul-cu-pînză-în-formă-depîlnie, cea mai otrăvitoare insectă din lume, al cărui venin este „deosebit de toxic şi acţionează foarte rapid”. O singură ciupitură, dacă nu este tratată prompt, te face să te zvîrcoleşti pradă unor accese de o violenţă incomparabilă; apoi te învineţeşti; pe urmă mori. S-au înregistrat 13 morţi, deşi nici una din 1981 încoace, cînd s-a găsit un antidot. De asemenea, sînt otrăvitori păianjenii Lampona, păianjenii Missulena, păianjenii-lup, vechiul nostru prieten Latrodectus hasseltii (păianjenul cu spate roşu) („sute de muşcături sînt raportate în fiecare an… fiind înregistrate în jur de 12 morţi cunoscute”) şi un tip retras, dar iritabil, numit păianjenul-pustnic-cafeniu. N-aş putea să vă spun sigur dacă văzusem vreunul dintre aceşti păianjeni prin grădinile pe lîngă care trecusem mai devreme în ziua aceea, dar nici nu pot spune că nu i-am văzut, fiindcă toţi mi se păreau în mare măsură la fel. Nimeni nu ştie de fapt de ce păianjenii din Australia sînt atît de toxici; prinderea unor insecte mici şi injectarea lor cu destulă otravă cît să pună la pămînt un cal pare să fie cazul cel mai concret de exagerare a efectului letal. Totuşi, asta înseamnă că toată lumea îi lasă în pace. Am studiat cu atenţie specială păianjenul-cu-pînză-înformă-de-pîlnie-din-Sydney fiindcă asta era vietatea pe care era cel mai posibil să o întîlnesc în următoarele cîteva zile. Are aproximativ 3,8 centimetri, este durduliu, păros şi urît. Potrivit etichetei, poţi identifica un păianjen-cu-pînză-în- formă-de-pîlnie prin „organul de reproducere de pe pedipalpul masculin, fovea adînc curbată, carapacea strălucitoare şi labiumul inferior ţintuit cu ţepişori bonţi”. Dacă nu-i recunoşti aşa, bineînţeles, îi laşi pur şi simplu să te înţepe. Am copiat cu grijă toate astea înainte de a-mi trece prin cap că, dacă mi s-ar fi întîmplat să mă trezesc cu o creatură mare şi păroasă care se îndreaptă spre mine ca un rac pe cearşafuri, era foarte puţin probabil că aveam să-i remarc vreuna dintre trăsăturile anatomice, oricît ar fi fost de deosebite şi vizibile. Prin urmare, am pus deoparte carneţelul şi m-am îndreptat spre minerale, care nu sînt la fel de captivante, dar au avantajul compensator că nu te atacă aproape niciodată. Am petrecut patru zile hoinărind prin Sydney. Am vizitat cele mai importante muzee cu concentrarea necesară şi am petrecut o după-amiază în extrem de primitoarea State Library of New South Wales, însă, în general, am fost pe unde era apă. Fără discuţie, portul este marca oraşului. Nu este atît un port, cît este un fiord, lung de peste 25 de kilometri şi cu proporţii perfecte – destul de mare pentru a fi grandios, suficient de mic ca să aibă un aer prietenos. Oriunde ai sta, oamenii de pe celălalt mal nu sînt aproape niciodată atît de departe încît să pară izolaţi; adesea îi poţi saluta dacă vrei. Fiindcă trece prin inima oraşului de la est la vest, împarte oraşul Sydney în două jumătăţi aproximativ egale, cunoscute ca suburbiile nordice şi estice. (Şi nu contează că suburbiile estice sînt de fapt în sud sau că multe dintre suburbiile din nord sînt în mod clar estice. Australienii, nu uitaţi asta, şi-au început existenţa ca britanici.) A spune că portul are peste 25 de kilometri lungime abia sugerează dimensiunile lui. Fiindcă în mod constant deviază în braţe care se varsă în cele mai liniştite golfuleţe, ţărmul portului se întinde de fapt pe o distanţă de peste 244 de kilometri. Consecinţa acestor coturi este că acum mergi pe lîngă un golfuleţ care pare a fi la kilometri distanţă de oricare alt punct, iar în momentul următor înconjori un promontoriu, dînd peste o întindere de apă cu Opera House, Harbour Bridge şi zgîrie-nori adunaţi unul lîngă altul în lumina soarelui, construcţiile acelea fiind, din acel unghi, vedetele scenei. Un izvor nesecat şi incredibil de încîntare. În ultima zi pe care am petrecut-o acolo, am făcut o drumeţie în Hunter’s Hill, un cartier foarte îndrăgit şi ferit, aflat cam la zece kilometri de centrul oraşului, pe o fîşie lungă de pămînt cu vedere spre unul dintre cele mai liniştite puncte din interiorul portului. Am ales locul acela pentru că Jan Morris îl făcuse să pară încîntător în cartea ei. Îndrăznesc să spun că ea a ajuns acolo pe apă, aşa cum ar face o persoană cu cap. Eu m-am hotărît să merg pe jos de-a lungul Victoria Road, care poate că nu e cel mai urît drum din Australia, dar sînt aproape sigur că este cel mai puţin plăcut de parcurs pe jos. Am mers kilometri întregi fără pic de umbră prin zone industriale, depozite şi căi ferate, apoi alţi kilometri prin cartiere comerciale periferice cu magazine de mobilă cu rabat, angrosişti industriali şi puburi dubioase care oferă tentaţii culinare suprarealist de neatrăgătoare („Loteria cărnurilor, orele 18-20”). Ajuns la un mic semn care indica un drum lateral către Hunter’s Hill, speranţele mele se risipeau. Închipuiţi-vă apoi satisfacţia pe care am avut-o cînd am descoperit că Hunter’s Hill merita fiecare pas prin zăpuşeală – un cartier adorabil, ascuns, cu vile de piatră, căsuţe drăguţe şi magazine strînse pitoresc laolaltă, cu o vechime de multe ori impresionantă. Acolo se afla o primărie mică, dar splendidă, care data din 1860, şi o farmacie existentă pe piaţă din 1890, ceea ce trebuie să fie un record în Australia. Fiecare grădină era o comoară şi prin aproape fiecare porţiune din decor se zărea un petic de port. Eram cît se poate de fermecat. Nemaivrînd să mă întorc pe unde am venit, m-am hotărît să merg înainte, prin Linley Point, Lane Cove, Northwood, Greenwich şi Woollstonecraft şi să ajung din nou în lumea cunoscută de la Harbour Bridge. Drumul a fost lung, iar ziua era fierbinte, dar Sydney îţi oferă recompense la fiecare pas, iar eu mă simţeam ambiţios. Cred că am mers aproximativ o oră pînă să realizez că eram de fapt chiar ambiţios – abia intrasem în Linley Point şi încă mă aflam la cîţiva kilometri de cartierul central de afaceri –, dar am observat pe hartă o scurtătură printr-un loc numit Tennyson Park. Am mers pe un drum lateral spre o stradă rezidenţială şi cam pe la jumătatea ei am ajuns la intrarea în parc. Pe o plăcuţă de lemn scria că dincolo de intrare era o zonă protejată de brusă, iar celor care mergeau pe acolo li se cerea politicos să nu se abată de la cărare. Mi se părea o idee straşnică – o întindere de brusă australiană în inima unei metropole – şi m-am aventurat nerăbdător. Nu ştiu ce imagine vă trezeşte ideea de „brusă”, dar nu era zona maro şi semiaridă la care mă aşteptasem, ci o poiană împădurită, cu o potecă pe care soarele se zărea din loc în loc şi un pîrîu susurînd. Poteca părea puţin umblată – la fiecare cîţiva metri trebuia să mă aplec sau să ocolesc pînze mari de păianjen înşirate de-a lungul ei –, ceea ce dădea întregii incursiuni aerul unei descoperiri norocoase. Bănuiesc că traversarea parcului – sau a „rezervaţiei”, cum spun australienii acestor locuri – ar lua vreo douăzeci de minute. Eu parcursesem jumătate atunci cînd, de la o oarecare distanţă, în dreapta, s-a auzit lătratul unui cîine, nu tocmai hotărît, ca şi cînd ar fi vrut să spună: „Cine-i acolo?”. Nu era foarte aproape şi nici intimidant, însă era în mod clar lătratul unui cîine mare. Ceva din timbrul lui spunea: carnivor, negru, foarte mare, aflat la o distanţă de nu prea multe generaţii de lup. Aproape în aceeaşi secundă i s-a alăturat lătratul unui tovarăş canin, şi el tot mare, însă lătratul ăsta era cu siguranţă mai puţin experimental. Lătratul ăsta spunea: „Alertă maximă! Intrus pe teritoriul nostru!”. Într-un minut erau deja destul de nervoşi. Cuprins de îngrijorare, am grăbit pasul. Cîinii nu mă plac. Este o lege simplă a universului, precum gravitaţia. Nu exagerez cînd spun că nu am trecut niciodată pe lîngă vreun cîine care să nu reacţioneze ca şi cum aş fi pe cale să-i şterpelesc descendenţa nobilă. Cîini care nu s-au mişcat de ani de zile de pe canapea se ridică furioşi şi se reped la ferestre închise cînd mă simt trecînd pe afară. Am văzut căţeluşi nu mai mari ca un papuc de casă pufos smucindu-se din lesa unor bătrînici, trîntindu-le la pămînt şi tîrîndu-le, încercînd să-mi bea sîngele şi să-mi înfulece carnea. Toţi cîinii de pe faţa pămîntului mă vor mort. Iar acum iată-mă singur într-o pădure unde nu e nimeni altcineva, care deodată pare enormă şi pustie, cu doi cîini mari şi furioşi care mă au în raza lor vizuală. În timp ce înaintam, două lucruri au devenit clare: eu eram cu siguranţă ţinta şi cîinii ăştia nu glumeau. Veneau către mine, cu o oarecare viteză. Acum lătratul spunea: „Al nostru eşti, băiete. Eşti carne de grătar. Eşti carne de mici”. Vă rog să notaţi lipsa semnelor de exclamaţie. Lătratul lor nu mai sugera poftă şi delir. Erau semne de rea-intenţie calculată. „Ştim unde eşti”, spuneau. „N-ai cum să ajungi la marginea pădurii. Te prindem imediat. Să cheme cineva medicul legist.” Aruncînd priviri îngrijorate în frunziş, am început să fug, iar apoi să gonesc. Era momentul să mă gîndesc ce fac dacă dulăii ţîşnesc pe potecă. Am luat o piatră să mă apăr, apoi am aruncat piatra şi am luat un băţ care zăcea aruncat pe cărare. Băţul era ridicol de mare – cred că avea trei metri şi jumătate – şi atît de putred, încît s-a rupt în două doar fiindcă îl prinsesem în mînă. În timp ce eu alergam, am mai pierdut o jumătate din ce mi-a rămas şi tot aşa pînă cînd am rămas doar cu un ciot moale şi spongios – era ca şi cînd m-aş fi apărat cu un codru de pîine –, aşa că l-am aruncat şi am luat cîte un pietroi colţuros în fiecare mînă şi am grăbit din nou pasul. Cîinii păreau să se mişte paralel cu mine acum, ca şi cînd n-ar fi putut răzbate pînă la mine, dar la o distanţă de nu mai mult de 30-40 de metri. Erau furioşi. Neliniştea mea a crescut şi am început să alerg puţin mai repede. În graba mea împiedicată, am făcut o curbă prea repede şi am intrat de-a dreptul într-o plasă de păianjen uriaşă. Pînza a căzut peste mine ca o paraşută. Ţipînd îngrozit, m-am grăbit să sfîşii pînza, dar, avînd pietrele în mîini, nu am reuşit decît să mă lovesc la frunte. Cu un colţ al creierului lucid, îmi amintesc că gîndeam: „Nu e drept”. În altă parte a creierului mă pistona gîndul: „Ai să fii prima persoană din istorie care moare în brusa din mijlocul unui oraş, cretin ratat ce eşti”. În rest, eram îngheţat de frică. Şi uite aşa am tropăit mai departe, vai de capul meu, tînguindu-mă, pînă cînd am făcut o curbă şi am descoperit, cu un alt scîncet subţire şi neîncrezător, că poteca se termina brusc. În faţa mea nu era nimic altceva decît o încîlceală impenetrabilă – un zid de netrecut. Panicat – în mod sigur în timp ce-mi smulgeam pînzele de păianjen de pe frunte cu bucăţi de granit –, o luasem evident pe unde nu trebuia. În orice caz, nu mai aveam pe unde să înaintez şi nu mai era nimic în spatele meu decît o potecă îngustă care ducea înapoi în direcţia celor două năluci cu intenţii criminale. Privind în jur disperat, m-a cuprins o imensă bucurie să văd, în vîrful unei ridicături de şase metri, capătul unui uscător de rufe rotativ. Acolo sus era o casă! Ajunsesem la marginea parcului, chiar dacă o făcusem pe un traseu propriu. Nu conta. Acolo sus era lumea civilizată. Siguranţă! Am luat-o pieptiş pe deal cît de repede mă puteau duce picioarele mici şi durdulii – cîinii erau foarte aproape acum –, agăţîndu-mă în spini, inhalînd pînze de păianjen, încercînd din răsputeri cu fiecare moleculă a fiinţei mele să nu devin titlul de ziar care spunea: „Poliţia a găsit trupul scriitorului; capul încă lipseşte”. În vîrful dealului era un zid de cărămidă care avea în jur de doi metri. Gemînd excesiv, m-am aruncat peste zid şi am căzut pe partea cealaltă. Transformarea a fost imediată, uşurarea pe care am simţit-o, sublimă. Mă întorsesem în lumea cunoscută, în mult-iubita grădină din spatele casei cuiva. Erau cîteva leagăne vechi, care păreau nefolosite de cîţiva ani, straturi cu flori, un gazon care ducea către un patio. Grădina părea să fie complet împrejmuită de un zid de cărămidă pe trei laturi şi o casă cu aspect confortabil pe a patra, ceea ce eu nu prea anticipasem. Încălcam o proprietate, bineînţeles, dar nu m-aş mai fi întors în pădurile acelea sub nici o formă. O parte din perspectivă era blocată de un şopron sau un chioşc. Cu puţin noroc, dincolo de el va fi fost o poartă şi puteam să ies şi să mă strecor înapoi în lume fără să mă simtă nimeni. Grija mea imediată era că ar fi putut exista un nenorocit de dulău şi aici. N-ar fi fost culmea ironiei? Cu gîndul ăsta în minte, m-am strecurat cu băgare de seamă înainte. Acum, hai să schimbăm puţin perspectiva. Iertaţi-mă că vă ridic de pe scaun, dar trebuie să vă plasez la fereastra de lîngă chiuveta din bucătărie a casei ăsteia liniştite din suburbie. Sînteţi o gospodină drăguţă de vîrstă mijlocie, care-şi vede de treaba zilnică – în acest moment umplînd o vază cu apă ca să puneţi în ea cîţiva bujori pe care tocmai i-aţi tăiat din stratul de sub ferestrele din salon –, şi vedeţi cum un bărbat sare peste zidul din spate şi începe să meargă adus de spate prin grădină. Îngheţată de frică amestecată cu o fascinaţie stranie, nu vă puteţi mişca, ci staţi în picioare privind cum bărbatul înaintează pe furiş pe proprietatea dumneavoastră ca membrul unui comando, alergînd frenetic, pe distanţe mici, între ascunzători, pînă se ghemuieşte lîngă o urnă de beton la capătul curţii interioare, la doar trei metri de dumneavoastră. Abia atunci observă că îl fixaţi cu privirea. — Aaa, bună ziua! spune bărbatul cu voioşie, îndreptînduse şi zîmbind într-un fel care, crede el, pare sincer şi afabil, dar de fapt nu face decît să sugereze că nu şi-a luat medicaţia. Aproape imediat, mintea vă zboară la potretul-robot al unui infractor pe care l-aţi văzut în ziar săptămîna asta, provenit, dacă vă aduceţi bine aminte, dintr-o instituţie pentru alienaţi periculoşi din Wollongong. — Îmi cer iertare că dau buzna aşa, spune bărbatul, dar eram disperat. Aţi auzit toată zarva? Am crezut c-or să mă omoare. Bărbatul zîmbeşte tîmp şi aşteaptă să-i răspundeţi, dar nu spuneţi nimic fiindcă nu puteţi scoate un cuvînt. Privirea vă zboară spre uşa din spate, care este deschisă. Dacă v-aţi îndrepta amîndoi spre ea, aţi ajunge împreună. Prin minte încep să vă treacă tot felul de gînduri. — De fapt, nu i-am văzut, continuă bărbatul raţional, dar ciudat de rătăcit, însă ştiu că mă urmăreau. Arată de parcă ar avea o viaţă grea. E mînjit pe faţă, iar unul dintre cracii pantalonilor e rupt în genunchi. — Mereu mă atacă, spune el, cît se poate de sincer şi derutat. E ca şi cum ar conspira să mă prindă. Merg pe stradă, ştiţi, văzînd-mi de treaba mea, şi deodată, din senin, pur şi simplu se dau la mine. E foarte tulburător. Dă din cap. — Poarta dumneavoastră este descuiată? N-aţi ascultat nimic din toate astea, fiindcă mîna vi s-a îndreptat aproape imperceptibil către sertarul unde se află cuţitele de tăiat carne. Cînd pricepeţi întrebarea, vă treziţi dînd din cap scurt, discret, aproape involuntar. — Voi ieşi singur. Scuzaţi deranjul. La poartă se opreşte. — Ascultaţi-mă pe mine, spune el, n-aţi vrea să mergeţi prin pădurile alea singură. Ce lucruri îngrozitoare vi se pot întîmpla acolo! Apropo, îmi plac mult nemţişorii dumneavoastră. Bărbatul zîmbeşte într-un mod care vă îngheaţă şira spinării şi spune: — Păi, la revedere atunci. Şi pleacă. Şase săptămîni mai tîrziu vă scoateţi casa la vînzare. 1. Ca informaţie, căpitanul Watkin Tench, care a fost acolo, a înregistrat numerele a 751 de condamnaţi şi 211 marinari debarcaţi şi 25 de accidente mortale pe drum. În The Fatal Shore, Hughes vorbeşte despre un număr de 696 de condamnaţi debarcaţi şi despre un număr total de accidente mortale de 48; nu specifică numărul de marinari. Un articol din National Geographic pe care l-am citit vorbeşte despre un număr de 775 de prizonieri; un volum Penguin Concise History a ajuns la numărul de 529. Aş putea continua la nesfîrşit. 2. Aceasta nu a fost o perioadă bună pentru mîndria australiană în raport cu America. La doar două săptămîni după inagurarea podului, cînd s-a descoperit că nu este nici pe departe o realizare la superlativ, printr-un accident tragic, Phar Lap, cel mai bun cal de curse din istoria Australiei, a murit în condiţii misterioase în California. Există şi astăzi australieni care spun că noi l-am otrăvit. Australienii sînt foarte mîndri de acest cal şi n-o să le placă dacă le sugerezi că de fapt era originar din Noua Zeelandă. Capitolul 5 I Atunci cînd australienii dau de un nume care li se potriveşte, au tendinţa să-l exploateze în stil mare. Am putea să-l învinuim pentru obiceiul ăsta nefericit pe Lachlan Macquarie, un scoţian care a fost guvernatorul coloniei în prima parte a secolului al XIX-lea şi ale cărui mari realizări au fost construirea Marii Autostrăzi Vestice prin Blue Mountains, popularizarea Australiei ca toponim (înainte, ţara era numită nediferenţiat fie New South Wales, fie Botany Bay) şi prima încercare aproape reuşită din lume de a boteza toate lucrurile de pe un continent după propriul nume. Nu poţi face nici un pas în Australia fără să te loveşti de ceva care să-ţi amintească de mandatul său. Aruncaţi-vă ochii pe hartă şi veţi vedea un port Macquarie, insula Macquarie, mlaştinile Macquarie, rîul Macquarie, cîmpiile Macquarie, defileul Macquarie, şesul Macquarie, lacul Macquarie, Mrs Macquarie’s Chair (un punct de observaţie deasupra portului Sydney), Macquarie’s Point şi un orăşel Macquarie. Mi-l voi imagina mereu stînd la birou, absorbit de hărţi şi diagrame, cu o lupă, şi strigînd din cînd în cînd la prim-secretarul său personal: — Cum adică n-avem încă mlaştina Macquarie, flăcău? Şi uite, e-aici un crîng mic, n-are nume. Cum crezi c-o să-i spunem? Şi astea-s doar o parte dintre toponimele Macquarie, apropo. Macquarie este şi numele unei bănci, al unei universităţi, al dicţionarului naţional, al unui centru comercial şi al uneia dintre străzile principale din Sydney. Ca să nu mai pomenim celelalte 47 de şosele, alei, dumbrăvi şi terase din Sydney care, potrivit lui Jan Morris, poartă numele bărbatului sau al familiei lui. Şi nici n-am pomenit de rîul Lachlan, valea Lachlan sau alte variaţiuni ale prenumelui care i-au încolţit în mintea neobosită. N-ai zice că ar mai fi rămas multe locuri fără nume după asta, însă unul dintre succesorii lui Macquarie în calitate de guvernator, Ralph Darling, a reuşit să-şi pună şi el numele peste tot. În Sydney ai să găseşti un port Darling, aleea Darling, insula Darling, capul Darling, Darlinghurst şi Darlington. Prin alte părţi, realizările modeste ale lui Darling sînt păstrate în amintire prin toponimele dealurile Darling şi cîmpurile Darling, o grămadă de alte Darlington şi importantul rîu Darling. Ceea ce nu se numeşte Darling sau Macquarie se numeşte în general Hunter sau Murray. E teribil de derutant. Chiar şi atunci cînd numele nu sînt aceleaşi, ele sînt adesea foarte asemănătoare. Există o peninsulă Cape York în nordul îndepărtat şi o peninsulă Yorke în sudul îndepărtat. Doi dintre comandanţii expediţiilor din secolul al XIX-lea se numeau Sturt şi Stuart, iar numele lor se găsesc şi ele peste tot, aşa că trebuie mereu să te opreşti şi să te gîndeşti, în general în intersecţiile aglomerate unde trebuie să iei decizii rapide: „Vreau să merg pe autostrada Sturt sau Stuart?”. Cum ambele drumuri pornesc din Adelaide şi se termină în locuri aflate le 3.994 de kilometri distanţă, diferenţa contează, credeţi-mă. Mă gîndeam la toate astea – talmeş-balmeşul toponimelor şi al monumentelor purtînd numele lui Lachlan Macquarie – în dimineaţa următoare, fiindcă mi-am petrecut mult timp prins pe prima şi căutînd-o de fapt pe a doua. Mă aflam într-o maşină închiriată, ştiţi cum e, încercînd să ies din zona suburbană nesfîrşită şi năucitoare a oraşului Sydney. Conform cărţii de telefoane locale, există 784 de suburbii şi alte cartiere, fiecare cu numele lui, iar eu cred că am trecut prin toate, căutînd fără succes un colţişor al Australiei fără bungalow-uri. Am vizitat unele cartiere de două ori, în zori şi spre prînz. La un moment dat m-am gîndit să las pur şi simplu maşina lîngă o bordură în Paramatta – chiar mi-a plăcut numele, iar oamenii începuseră să-mi facă cu mîna familiar –, însă pînă la urmă am reuşit să ies din oraş, ca un gîndac expulzat, mulţumit că mă aflu pe ruta corectă spre Lithgow, Bathurst şi ce mai era dincolo de ele şi cuprins de senzaţia aceea de încîntare ameţitoare pe care o ai atunci cînd te trezeşti liber pe un continent nou şi necunoscut. În următoarele săptămîni intenţionam să cutreier ceea ce eu numesc Australia civilizată – partea sud-vestică a ţării, care se întinde din Brisbane, în nord, către Adelaide, în sud-vest. Această zonă acoperă probabil 5% din uscatul ţării, însă cuprinde 80% din populaţie şi aproape toate oraşele importante (mai exact Brisbane, Sydney, Melbourne, Canberra şi Adelaide). Din tot continentul acesta vast, partea asta e cam singura care poate fi locuită la modul tradiţional. Datorită formei sale curbate, este numită uneori Boomerang Coast, deşi pe mine mă interesa de fapt mai mult ce se afla în interiorul arcului. În prima instanţă, m-am îndreptat spre Canberra, interesanta capitală cu aspect de parc şi foarte desconsiderată, nu ştiu de ce, a Australiei; apoi aveam să traversez o distanţă de 1.287 de kilometri prin continentul izolat pînă în îndepărtatul Adelaide, ca să ajung în sfîrşit, plin de praf, dar fără să-mi fi pierit cheful de aventură, în Melbourne, unde aveam să mă întîlnesc cu nişte vechi prieteni, care, după o baie cu furtunul, urmau să mă ducă într-un îndelung promis tur al brusei din statul Victoria, plină de şerpi, prea puţin vizitată, dar înţesată de recompense. Aveam multe de văzut pe drum. Eram foarte entuziasmat. Dar mai întîi trebuia să-mi croiesc drumul prin Blue Mountains, nişte dealuri cu privelişti minunate, dar greu de trecut, aflate chiar la vestul oraşului Sydney. De pe drum, Blue Mountains nu par foarte greu de trecut; nu ating înălţimi prea mari şi totul e acoperit de o mantie moale şi verde. În realitate, sînt străbătuţi de defileuri înşelătoare şi canioane bolovănoase, pereţii unora dintre ele avînd zeci, chiar sute de metri, iar vegetaţia minunată se dovedeşte a fi, la o analiză mai atentă, încîlcită şi derutantă. În primul sfert de veac de ocupaţie europeană, Blue Mountains au reprezentat o barieră impenetrabilă în calea expansiunii. S-au organizat expediţii în care s-au făcut încercări repetate de a găsi o cale de a-i străbate, însă de fiecare dată exploratorii s-au întors din drum. Chiar dacă se putea înainta prin tufişurile pline de spini, era aproape imposibil să-ţi păstrezi direcţia prin defileurile şerpuite. Watkin Tench, conducătorul unei astfel de expediţii, nota cu o exasperare justificată cum el şi oamenii lui s-au străduit ore întregi să găsească un drum pînă pe culmea unui defileu de netrecut, doar ca să-şi dea seama, cînd au ajuns sus, că se aflau exact în partea opusă a locului unde trebuiau să fie. În cele din urmă, în 1813, trei bărbaţi, Gregory Blaxland, William Charles Wentworth şi William Lawson, au răzbit – epuizaţi, cu hainele sfîşiate şi „acuzînd dureri de burtă”, după cum sublinia Wentworth sumbru atunci şi oricînd cineva era dornic să-i asculte povestea în lunga lui viaţă. Le-au trebuit 18 zile, însă cînd au păşit pe înălţimile eterice ale muntelui York au fost recompensaţi cu o privelişte de o splendoare pastorală pe care nici unui european nu-i mai fusese dat să o vadă pînă atunci. Dedesubt, cît vedeai cu ochii, se întindea un ţinut însorit, auriu, edenic, un continent al ierbii – îndeajuns, se părea, să susţină o populaţie de milioane de locuitori. Australia avea să fie o ţară grandioasă. La întoarcerea în Sydney, vestea izbînzii a avut un efect electrizant. În mai puţin de doi ani, s-a croit un drum prin sălbăticie şi a început popularea Australiei spre vest. Astăzi, Marea Autostradă Vestică, numele grandios şi romantic sub care e cunoscut, urmează cam aceeaşi traiectorie parcursă de Blaxland şi tovarăşii săi acum aproape 200 de ani. Simţi un profund respect mergînd pe ea. Drumul urcă şi merge printre munţi şi pe o mare porţiune a lui trece prin spaţii foarte strîmte, unde nu e loc pentru o şosea largă şi modernă. Aşa că Marea Autostradă Vestică are curbele strînse şi o lăţime mică, trăsături specifice unui drum conceput într-o epocă în care automobiliştii îşi puneau ochelari de condus şi porneau motoarele cu manivela. Fusesem pe aici nu cu mult timp înainte cu Indian Pacific, însă mersul cu trenul nu-ţi deschidea perspective prea largi – zăreai doar cîte o bucată de peisaj printre eucalipţii aşezaţi în şir. Apoi, de fiecare dată, trenul vira brusc prin zone mai împădurite – şi oricum, eu fusesem preocupat să explorez trenul. Acum eram dornic să văd munţii de aproape şi mai ales priveliştile renumite, de vis din orăşelul Katoomba. Din păcate, norocul n-a fost de partea mea. Ţinînd drumul sinuos care urca pînă pe dealurile îndepărtate, parbrizul mi sa umplut de picături de burniţă şi fuioare de ceaţă rece au început să umple spaţiile dintre copacii Ceratopetalum apetalum şi sasafras, care se desluşeau pe ambele părţi. Nu mai mersesem niciodată printr-o asemenea ceaţă. În doar cîteva minute, ajunsesem să conduc ca şi cum aş fi pilotat un avion mic printr-un nor. Parcă aş fi avut o manta în faţă. Apoi urma o mare de alb. Făceam tot ce puteam ca să ţin maşina pe sensul meu de mers – drumul era extrem de îngust şi sinuos şi, din cauza vizibilităţii atît de reduse, întîmpinam fiecare curbă bruscă cu un strigăt de surpriză. În cele din urmă am ajuns la Katoomba, unde ceaţa era, dacă se poate spune aşa, şi mai deasă. Oraşul se reducea la nişte forme sinistre care se desluşeau în negură din cînd în cînd, precum sperietorile într-un parc de distracţii. Mergînd cu nu mai mult de trei kilometri la oră, aproape că m-am izbit de două ori de partea din spate a unor maşini parcate. Habar n-am de ce mi-am bătut capul să fac asta, dar, dacă tot ajunsesem pînă aici, am găsit drumul pînă la un observator numit Echo Point, am parcat şi am ieşit din maşină. N-ar trebui să surprindă pe nimeni că eram singura persoană de acolo. M-am prins de balustradă şi am privit în zare, cum priveşti cînd te afli într-un observator. Înaintea mea nu se profilau decît albul insondabil şi nemişcarea bizară şi tremurîndă adusă de ceaţă. Spre mirarea mea, din vaporii lăptoşi a ieşit un cuplu în vîrstă, amîndoi spilcuiţi, dar clătinîndu-se, încotoşmănaţi ca pentru o iarnă lungă. Bărbatul avea un mers foarte şovăielnic, sprijinit de un baston într-o parte şi de soţia lui în cealaltă. Cînd s-au apropiat, el s-a uitat la mine cu surprindere. — Azi nu se vede nimic! s-a răstit, ca şi cînd aş fi pierdut timpul, şi pe al lui, şi pe al meu. Din volumul vocii am dedus că e niţel cam surd. — Ceaţa n-o să se ridice 36 de ore de-acum înainte. Cu mai multă încredere, a adăugat: — A scăzut presiunea deasupra Pacificului. Se-ntîmplă des. Bărbatul a dat din cap cu un aer înţelept şi a venit lîngă mine să contemplăm nimicul. Soţia lui mi-a zîmbit subtil, în semn de scuză, un zîmbet marcat de o suferinţă îndelungată şi uşor melancolic. — E posibil să se ridice curînd, a zis ea cu speranţă. El s-a uitat la ea ca şi cînd tocmai i-ar fi spus că are de gînd să-şi facă nevoile pe trotuar. — Să se ridice? N-o să se ridice niciodată. A scăzut presiunea deasupra Pacificului. Pentru un moment părea că ar fi în stare să-i scape un baston pe spinare. În orice caz, optimismul ei nu s-a clintit cîtuşi de puţin. — Nu mai ţii minte cum s-a făcut frumos pînă la urmă atunci, în Bunbury? a spus ea. — Bunbury? a răspuns el neîncrezător. Bunbury? Asta-i în cealaltă parte a ţării. E alt ocean, la naiba. Despre ce vorbeşti? Eşti nebună. Ar trebui să te-nchidă ăştia undeva. Deodată am recunoscut accentul. Era din Yorkshire sau cel puţin fusese cîndva. — Nu dădea semne că se va face frumos, a continuat ea adresîndu-mi-se şi aşteptîndu-se la mai multă înţelegere, şi totuşi s-a făcut… — E un alt ocean, femeie! Pe lîngă faptul că eşti nebună mai eşti şi surdă? Era clar că ăsta era, cel puţin în linii mari, genul de conversaţie pe care o aveau de ani buni. — În Oceanul Indian sînt cu totul alte condiţii meteorologice – complet diferite. Orice tîmpit ştie asta. O jumătate de secundă a păstrat tăcerea, apoi a spus: — Am crezut că mergem să bem un ceai. — Mergem, dragă. M-am gîndit să ne plimbăm un pic. Femeia l-a urnit din nou cu îndemînare. — Să ne plimbăm? Pentru ce? Nu-i absolut nimic de văzut. Pe lîngă faptul că eşti nebună şi surdă mai eşti şi chioară? Ceaţa n-o să se ridice încă 36 de ore. — Ştiu, dragă, dar… În cîteva secunde, cei doi au devenit doar nişte voci plutind într-un văl alb, iar apoi au dispărut cu totul. Fiindcă nu voiam să plec din zonă, mi-am petrecut noaptea la Blackheath, un sat drăguţ înconjurat de păduri, aflat la 30 de kilometri distanţă. Ultima privelişte pe care am văzut-o de la fereastra motelului înainte de a mă duce la culcare a fost aceea a unei maşini care mergea încet pe drum, cu farurile ca nişte reflectoare, lumea întreagă fiind acoperită de o pătură groasă de ceaţă. Nu părea tocmai promiţător. Vă puteţi imagina ce surprins am fost cînd m-am trezit dimineaţa cu patul inundat de lumina soarelui, care cuprinsese vîrfurile copacilor. Am ieşit pe uşă într-o lume aurie, atît de strălucitoare, încît nu puteam să ţin ochii deschişi. Păsările cîntau trilurile exotice ale brusei. Fără să stau pe gînduri, m-am întors la Katoomba. Cînd m-am întors la Echo Point, priveliştea era extraordinară – o vale largă cu păduri foarte verzi, întrerupte din loc în loc de aflorimente ascuţite şi culmi frînte, totul fiind cuprins de o linişte profundă şi impunătoare. Cerul era de un albastru intens şi fără nori. Încă de la ora nouă dimineaţa puteai spune că avea să fie o zi fierbinte. Am petrecut cam o oră şi jumătate mergînd de-a lungul vîrfului stîncos, bucurîndu-mă de privelişte din diverse unghiuri; am admirat cascada Katoomba şi stîncile de gresie cunoscute drept Cele Trei Surori şi, în cele din urmă, pe deplin mulţumit, m-am întors în oraş să beau o cafea. În anii 1930 şi 1940, Katoomba era un refugiu popular pentru lumea bună. Era mult mai puţin dezmăţat decît Bondi sau celelalte plaje, unde tinerii Bruce şi Noelene puteau vedea oameni mai despuiaţi decît era sănătos pentru vîrsta lor sau puteau auzi un limbaj vulgar – bărbaţi înjurînd de cele sfinte şi de cele mai puţin sfinte şi aşa mai departe. Katoomba oferea activităţi mai rafinate: plimbări prin pădure, băi terapeutice în piscine cu hidromasaj, dans pe muzică de orchestră seara. Azi, Katoomba se agaţă, cu un aer uşor disperat, de gloria ei trecută. Strada principală se mîndrea cîndva cu clădirile art déco, mai ales cu un cinematograf vechi, deşi cîteva dintre ele, inclusiv cinematograful, erau închise. Am cumpărat un ziar matinal şi am intrat într-o cafenea. Întotdeauna mă uimeşte cît de rar citesc turiştii ziarele locale. Eu unul nu mă pot gîndi la ceva mai captivant – cu siguranţă nimic din ce ai putea face cu o ceaşcă de cafea în faţă – decît să citeşti ziare dintr-o parte a lumii despre care nu ştii aproape nimic. Ce liniştitor este să descoperi o naţiune preocupată de chestiuni ale căror consecinţe nu te pot afecta! Îmi place la nebunie să citesc despre scandaluri ce implică miniştri despre care nu am auzit niciodată, urmărirea unor criminali în comunităţi îndepărtate ale căror nume sună prăfuit, articole despre artişti şi gînditori venerabili, ale căror realizări nu au ajuns niciodată pînă la urechile mele, ale căror talente trebuie să le iau de bune pe baza a ceea ce citesc. Mai mult decît orice, îmi place nemaipomenit de tare să răsfoiesc suplimentele colorate ale ziarelor şi să văd ce costume de baie se mai poartă în această parte a lumii, ce mai e nou în materie de ustensile de bucătărie, ce-aş putea cumpăra dacă aş avea 400.000 de dolari de irosit şi un motiv să locuiesc în Dubbo sau Woolloomooloo. Te simţi privilegiat cînd faci asta, simţi o plăcere aproape ilicită, ca atunci cînd scormoneşti prin sertarele unui străin. Unde mai poţi găsi atîta plăcere pentru doar cîţiva bănuţi? Atunci urmăream cu mult interes un proces de calomnie în care doi miniştri dădeau în judecată o editură pentru că scosese o carte ce conţinea afirmaţii injurioase şi, după cum sa dovedit, fără temei, care implicau indiscreţii de natură sexuală din trecut. Cu fiecare zi care trecea, procesul părea din ce în ce mai mult o farsă. Recent, un fost lider al opoziţiei a depus mărturie şi, din nişte motive obscure, care scăpau oricărui om în deplinătatea facultăţilor mintale, a început să relateze poveşti piperate cu aşa-zise indecenţe de natură sexuală avînd în centru alţi miniştri, care n-aveau nici în clin, nici în mînecă cu cartea sau cu procesul. Dar ceea ce m-a atras pe mine la cazul ăsta în primul rînd şi ceea ce-l făcea să pară special era simpla coincidenţă fericită că cei doi miniştri aflaţi în centrul scandalului se numeau Abbott şi Costello1. Cum stăteam eu acolo, vesel şi absorbit de asta, am auzit o voce care-mi părea cunoscută spunînd destul de tare şi pe un ton nemulţumit: — Ăsta nu-i gem de căpşuni. E de coacăze negre. Am ridicat nasul din ziar şi i-am văzut pe bătrînii mei prieteni pe care-i întîlnisem cu o zi înainte. Erau mult mai mici şi mai fragili fără pălării, paltoane şi fulare. Articolele vestimentare respective erau împăturite cu grijă pe scaunele de lîngă ei, într-un morman înalt ce părea că aşteaptă să fie dus într-un dulap de haine. M-am întrebat dacă nu cumva purtau toate hainele alea nu atît ca să le ţină cald, cît pentru că îmbrăcatul şi dezbrăcatul îi ajutau să-şi umple zilele. — N-au gem de căpşuni, dragă, a spus soţia, cu o voce mai liniştită. Doamna ne-a explicat. N-au decît de coacăze negre sau marmeladă. — Păi, nu vreau nici una, nici alta. — Atunci nu comanda nimic, a zis ea uşor obosită. — Da’ e deja pe pîinea prăjită. — Nu, dragă, aia-i pîinea mea. Ţie ţi-am comandat o gogoaşă cu gem. — Gogoaşă cu gem? Gogoaşă cu gem? Eşti nebună? Nu-mi plac gogoşile cu gem. Ceaiul ăsta-i rece. M-am ascuns din nou după ziarul meu, însă în drumul spre ieşire m-am oprit să le urez venerabililor mei prieteni o zi bună. Era clar că bărbatul habar n-avea cine eram. Am observat că gogoaşa cu gem fusese devorată; pe farfuria din faţa lui strălucea ceva violet. — E tînărul de la Echo Point, a explicat femeia, dar bărbatul era prea ocupat cu linguriţa de gem rămasă ca să-mi dea mie atenţie. — Văd că ceaţa s-a ridicat, am subliniat eu voios. — De multe ori se-ntîmplă aşa, a spus bărbatul scurt şi răstit, fără să-şi ridice privirea din farfurie. Am zis că n-o să dureze 36 de ore. — Am avut o experienţă exact ca asta la Bunbury, cîndva, mi-a spus soţia. O ceaţă teribilă, iar apoi, dintr-odată, s-a făcut atît de frumos şi nici urmă de ceaţă. Îţi mai aduci aminte, dragă? — Foarte bine, a spus bătrînul cu un aer distrat. Ajutîndu-se de degetul arătător ca să ia gemul ce aluneca pe farfurie, a ridicat linguriţa şi a băgat-o în gură cu un aer de imensă satisfacţie. — Foarte bine. Încă o dată la drum. Dincolo de Blackheath, şoseaua a început să coboare abrupt şi sinuos către Lithgow, unde a ocolit poala munţilor înainte de a tăia şesurile, către oraşul de provincie Bathrust. Acum mă aflam în inima zonei rurale, într-o regiune pe care geologii o numesc bazinul MurrayDarling. În toate părţile, cîmpiile erau pline de ierburi aurii înalte, care se unduiau languros, iar pe margini erau piciorulcocoşului, totul scăldat în cea mai caldă şi mai strălucitoare lumină a soarelui. Din loc în loc, cîte un copac impunător ţinea umbră unei ferme albe. Nu se vedea nici un eucalipt. Puteam jura că sînt în Vestul Mijlociu al Americii. Lumea primitoare în care intram acum nu era atît de neprihănită precum anticipaseră Blaxland şi bunii lui prieteni atunci cînd şi-au coborît ochii spre ea de pe înălţimile din spatele meu. Atunci cînd primii colonişti au ieşit din munţii împăduriţi, au fost uluiţi să dea de sute de cirezi de vaci păscînd mulţumite ierburile înalte – toate fiind progeniturile celor care plecaseră de la Sydney Cove cu ani în urmă. S-a dovedit că vacile ocoliseră munţii, printr-o trecătoare din sud. De ce nu i-a trecut prin minte nici unui om să facă acelaşi lucru este o întrebare pusă rar şi care încă nu a primit un răspuns satisfăcător. Cîmpiile fertile nu erau nici ele chiar atît de întinse pe cît se presupusese la început. Pămîntul bun pentru păşunat se întindea doar pe cîţiva kilometri pătraţi de la coastă şi chiar şi acea suprafaţă era supusă capriciilor exasperante ale naturii. Mai este şi acum. La aproximativ 160 de kilometri spre nord de unde mergeam eu cu maşina acum, la marginea acestei zone acoperite de ierburi, se află orăşelul Nyngan. În 1989, 1990, 1992, 1995, 1996 şi 1998, zona a fost devastată de viituri. În aceeaşi perioadă, în timp ce Nyngan a fost inundat în repetate rînduri, în oraşul Cobar, aflat la doar 128 de kilometri spre vest, cinci ani nu s-a înregistrat nici o picătură de ploaie. Vorbim în mod cert, dacă nu e clar deja, despre o ţară dură. Era uimitor că, în aceste condiţii, zona părea extrem de plăcută şi primitoare. Fermele erau îngrijite şi puse la punct, iar oraşele prin care am trecut dădeau toate semnele unei prosperităţi tihnite. Era de neconceput că dincolo de dealurile din spate se afla o metropolă cu patru milioane de locuitori. Simţeam că nimerisem într-o lume uitată, care-şi era suficientă sieşi în mod magic. Existau lucruri aici pe care nu le mai văzusem de ani buni. Benzinării cu pompe de modă veche, fără acoperiş, unde îţi alimentai maşina în plin soare, aşa cum şi-a dorit Dumnezeu, sînt sigur. Erau mori de vînt cu elice din metal, precum cele pe care le vedeai pe cîmpul oricărei ferme din Kansas. Orăşele şi locuitorii acestora – oameni care-şi vedeau de treburile lor, salutîndu-se cu cîte un zîmbet şi dînd din cap. Totul avea un aer familiar, însă familiaritatea unui lucru pe jumătate uitat. Treptat mi s-a năzărit că eram în Vestul Mijlociu din America – însă un Vest Mijlociu de demult. Pe scurt, eram pe punctul de a face descoperirea minunată şi înduioşătoare că, în afara oraşelor, în Australia era încă anul 1958. Pare greu de crezut, dar aşa era. Conduceam prin copilăria mea. Pe de o parte, era efectul luminii aceleia orbitoare, genul de lumină pură, directă, care poate veni doar dintr-un cer cu adevărat fierbinte şi albastru, genul care face chiar şi o şosea de beton dureroasă la vedere şi transformă orice suprafaţă reflectoare îndepărtată într-o mică scînteie. Ştiţi cum, cîteodată, în zile foarte frumoase, soarele străluceşte cu o anumită intensitate care face ca şi cele mai mundane obiecte din peisaj să aibă o strălucire neobişnuită, încît clădirile şi structurile pe lîngă care treci fără să le arunci în mod normal nici o privire devin deodată captivante, chiar frumoase? Ei bine, în Australia, genul acela de lumină e prezent aproape tot timpul. Mi-a luat ceva timp să recunosc că exact asta era lumina verilor din Iowa, din copilăria mea, şi a fost un şoc sămi dau seama cît de mult timp trecuse de cînd nu o mai văzusem. Pe de altă parte, era vorba despre drum. Aproape toate şoselele mari din Australia au doar două benzi şi asta e o mare diferenţă. Nu eşti rupt de lumea largă din jur, aşa cum eşti pe autostradă, ci eşti parte din ea, într-o legătură intimă. Toate milioanele de detalii ale peisajului sînt acolo, lîngă tine, aproape, nu pierdute într-un fundal distant şi plictisitor. Asta îţi schimbă întreaga perspectivă. N-are nici un sens să te grăbeşti ca să vezi penele lipite pe spatele unui camion vechi care transportă pui, aflat la 800 de metri în faţa ta. Mai bine te opreşti să admiri peisajul. Aici nu-i nimic din graba nebună, fără sens – trebuie să-l depăşesc pe tipu’ ăsta, trebuie să-i dau bătăi, trebuie să parcurg distanţa asta –, care transformă orice călătorie pe autostradă într-o treabă epuizantă şi frustrantă. Cînd vii într-un oraş pe un astfel de drum este un eveniment. Nu zbori în mare viteză, ci încetineşti şi mergi lin, frumos, ca un car alegoric la o paradă, destul de încet cît să-i saluţi pe pietoni dacă vrei şi să vezi ce marfă mai este expusă în vitrinele de pe strada principală. „Ce preţ bun au bluzele bărbăteşti din tricot dublu!”, observi pe un ton meditativ, sau „Scaunele alea de grădină erau mai ieftine în Bathurst”, fiindcă, nu e nevoie să vă spun, vorbeşti de unul singur deja. Cîteodată – destul de des, de fapt – opreşti să bei o cafea şi să mai dai o raită prin magazine. Pe urmă te-ntorci la drumul mare şi normal că mai întîi mergi niţel cam prea repede, fiindcă viteza e-n instinct, dar pe urmă faci o curbă – hopa! – şi te trezeşti apropiindu-te repede de fundul unui camion care scoate fum şi încearcă din greu să urce o pantă. Aşa că-ncetineşti şi-o iei mai uşor. Pui cotul pe marginea geamului, învîrţi volanul cu un deget şi conduci lin. N-ai mai făcut chestia asta de ani buni. N-ai mai fost într-o astfel de călătorie cu maşina de cînd erai copil. Uitaseşi că şofatul poate fi o plăcere. Mie mi-a plăcut la nebunie. Am început să observ că posturile de radio din oraşele de provincie se specializează în melodii vechi, parcă pentru a sublinia plăcuta natură retro a experienţei şofatului prin Australia. Şi nu mă refer la melodii din anii ’60 sau ’70, ci mult mai vechi. S-ar putea ca asta să fie ultima ţară din lume unde poţi deschide radioul maşinii şi să ai şanse mari să le auzi pe Peggy Lee sau pe Julie London, poate chiar şi pe Gisele McKenzie, a cărei popularitate în anii ’50 poate fi atribuită doar unui zîmbet cuceritor şi norocului de a trăi într-o epocă fără pretenţii. Ar fi exagerat să fac generalizări grosiere despre posturile de radio de provincie din Australia, fiindcă leam ascultat timp de nu mai mult de şase sau şapte mii de ore cît am fost pe-acolo, deci se poate să fi ratat ceva bun, dar nam să spun decît atît: cînd se va fi ales praful de monumentele noastre moderne, cînd acul nemilos al ceasornicului va fi şters toate urmele secolului XX, poţi fi sigur că undeva, într-un orăşel australian, va exista un disc-jockey care va spune: „A fost pentru dumneavoastră Doris Day cu hitul ei clasic Qué Será, Será”. Mie mi-a plăcut la nebunie pînă şi asta. Mi-a plăcut cam o săptămînă. Şi uite aşa, în acest mod plăcut, am trecut prin Lithgow, Bathurst, Blayney şi Lyndhurst şi, în cele din urmă, în toiul după-amiezii, am ajuns în Cowra, o comunitate compactă şi bine organizată de 8.207 locuitori în valea Lachlan de pe rîul Lachlan – ambele numite, desigur, după prietenul nostru, domnul Macquarie. Nu ştiam nimic despre Cowra, însă am aflat repede că printre australieni este cunoscut ca locul unei evadări de tristă amintire. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în apropierea localităţii Cowra se afla o mare tabără de prizonieri de război. Într-o parte erau 2.000 de prizonieri de război italieni; în cealaltă parte erau 2.000 de japonezi. Italienii erau prizonierimodel. Depăşind umilinţa produsă de faptul că au fost luaţi de pe front şi aduşi într-o ţară îndepărtată şi însorită, departe de răpăitul armelor, ei şi-au făcut un rost şi au profitat cît de mult au putut de situaţia în care se aflau. Şi-au camuflat dezamăgirea cu atîta stoicism, încît aproape ai fi zis că erau încîntaţi de noua lor situaţie. Lucrau la fermele locale şi erau foarte puţin supravegheaţi. Ofiţerii lor – ador chestia asta – nu erau supravegheaţi deloc. Erau liberi să vină şi să plece după bunul-plac şi li se cerea doar să închidă uşa-n urma lor, ca să nu intre muştele. De obicei puteai să-i vezi la plimbare prin Cowra, în căutare de ţigări şi ziare, sau chiar la un aperitiv la hotelul Lachlan. Japonezii erau la polul opus. Ei refuzau să lucreze sau nu dădeau nici cel mai mic semn de cooperare. Majoritatea şi-au luat nume false, atît de dureroasă a fost ruşinea capturării. În mod ridicol şi tragic, în august 1944, la miezul nopţii, 1.100 dintre ei au pus la cale o evadare suicidară în masă, dînd buzna din barăci cu strigătul de luptă Banzai! şi atacînd în grup turnul de pază, apucînd bîte de baseball, picioare de scaun şi orice alte arme le cădeau în mînă. Luate prin surprindere, gărzile au ciuruit grupul de prizonieri, însă au fost în curînd copleşite. În doar cîteva minute, 378 de prizonieri erau în libertate. Nimeni nu ştie ce se aşteptau ei să facă în acea zonă rurală. A fost nevoie de nouă zile pentru prinderea tuturor. Cea mai mare distanţă parcursă a fost de 24 de kilometri. În rîndurile japonezilor s-au înregistrat 231 de morţi şi 112 răniţi. Australienii au pierdut trei oameni în noaptea evadării şi un al patrulea în timpul urmăririi. Evenimentul este comemorat prin fotografii şi alte exponate la centrul pentru turişti din Cowra, el însuşi unul grozav, însă într-o încăpere din spate se afla o mică instalaţie audiovizuală care cred că era unul dintre cele mai încîntătoare lucruri pe care le-am văzut vreodată – cu siguranţă unul dintre cele mai încîntătoare lucruri văzute vreodată într-un orăşel izolat. În spatele sticlei, pe un fel de scenă micuţă, erau obiecte recuperate din tabăra prizonierilor de război: cîteva cărţi şi jurnale, cîteva fotografii înrămate, o bîtă şi o mănuşă de baseball, o sticluţă pentru medicamente, un joc cu tablă japonez. Cînd am intrat, luminile s-au estompat. În introducere am ascultat puţină muzică, iar apoi – asta a fost partea care m-a încîntat – o tînără de aproximativ 15 centimetri a păşit dintr-o fotografie înrămată şi a început să se mişte printre obiecte şi să vorbească despre Cowra anilor 1940 şi despre evadarea din închisoare. Am rămas cu gura căscată. Fata nu se mişca pur şi simplu printre obiecte, ci interacţiona cu ele – păşea în jurul cărţilor, se sprijinea relaxată de cîte un tub de cartuş – continuîndu-şi prezentarea. După cum vă puteţi închipui, m-am ridicat şi m-am uitat mai de aproape şi pot să vă spun că oricît de mult te apropiai de sticlă (iar eu miam lipit nasul de ea, aşa cum fac copiii cînd se prostesc), nu puteai vedea unde-i şmecheria. Avea forme perfecte, culori naturale, dicţia şi vocea ei te fermecau. În faţa mea era o persoană 3D atrăgătoare de doar 15 centimetri. Era cel mai captivant lucru pe care îl văzusem de ani de zile. Era clar că era un film proiectat cumva de dedesubt, dar nu se observa nici un defect. Era o imagine cît se poate de reală. O mică hologramă perfectă. Povestea, trebuie precizat, era înduioşătoare şi plină de informaţii – o prezentare-model. Mam uitat la film de trei ori şi eram cît se poate de impresionat. — Bun, nu? mi-a zîmbit doamna de la recepţie, văzîndu-mi expresia uluită la ieşire. — Într-adevăr! Anticipîndu-mi întrebările, mi-a întins o cartelă laminată care explica exact cum era realizat totul. Ecranul era creat de o companie din Sydney, care folosea un artificiu optic cunoscut de mai bine de un secol. Totul avea la bază proiectarea unei imagini pe un disc de sticlă poziţionat cu măiestrie, astfel încît să nu fie vizibil pentru cel care priveşte. Dincolo de asta, singurul truc adevărat consta în faptul că actriţa trebuia să se oprească exact în locurile marcate pe scenă. Probabil că a durat luni bune, dar rezultatul era pur şi simplu fără cusur. Să vă mai spun ceva. Cînd o să se găsească o modalitate prin care micuţa persoană va putea face un dans erotic, vor scoate o avere. Mi-am petrecut ultima parte a zilei în Young, un orăşel cu livezi de pruni şi cireşi, aflat la 64 de kilometri de Cowra, pe autostrada Olympic, în direcţia Canberra. Am luat o cameră la un motel de pe o stradă lăturalnică, nu departe de centrul orăşelului. Proprietarul, un tip în formă, îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi cu o cămaşă cu mîneci scurte, mi-a citit numele de pe fişa de înregistrare şi a spus: — Bună, Bill. Bun venit în Young, după care mi-a strîns mîna cu putere, ca şi cînd m-ar fi primit într-o societate secretă. Comportamentul prietenos al australienilor – cu totul sincer şi spontan, după cît mi-am dat eu seama – nu conteneşte să te uimească sau să te încînte. Nu mi se mai întîmplase pînă atunci ca vreun patron de motel să-mi strîngă mîna cu putere sau să se arate atît de încîntat că soarta ne-a adus unul în calea celuilalt. — Mă bucur că stai la noi, a mai zis el, continuînd să-mi strîngă mîna. Eu sînt Bruce – sau ceva de genul ăsta, eram complet dezarmat ca să-i mai reţin numele. — Da, bună, Bruce, am bîiguit eu nesigur. Eu sînt Bill. — Da, Bill, ştiam deja, a spus el şi mi-a dat drumul la mînă brusc. Vei sta în camera şase. Mi-am luat cheia de la cameră, am deschis uşa şi am intrat. Camera era pînă în cele mai mici detalii din 1958. Nu vreau să spun că nu mai fusese aranjată din 1958 sau altceva necuviincios, nici pe departe. Vreau să spun că în camera aceea era anul 1958. Pereţii erau lambrisaţi cu lemn de pin noduros. Televizorul era pe banda de frecvenţe UHF. Capacul de la toaletă era acoperit cu folie pe care scria „Pentru igiena dumneavoastră”. Într-un sertar din dormitor erau două cărţi poştale din partea casei cu fotografii ale motelului şi o sacoşă de hîrtie în care eram îndemnat, pentru sporirea confortului meu, să pun obiectele care nu se aruncă în toaletă. Pe sacoşă era desenată o femeie (ca să înţelegem, probabil, că era pentru lucruri „personale” femeieşti mai degrabă decît, să zicem, coceni de porumb sau componente de motor). Eram cît se poate de fericit. Mi-am lăsat lucrurile-n cameră şi m-am plimbat prin oraş prin zăpuşeala ultimelor ore ale zilei. Acum vedeam anii 1950 peste tot. Chiar şi trecerile de pietoni pentru copii în Australia erau marcate cu semne pe care erau reprezentaţi copii îmbrăcaţi după moda anilor 1950 – o fetiţă într-o rochiţă de petrecere, un băieţel în pantaloni scurţi. La o primă vedere, Young nu semăna cu orăşelele cu care mă obişnuisem eu în copilărie. Străzile extrem de largi (australienilor din orăşelele de provincie le plac străzile late), acoperişurile din tablă roşie, tendele metalice care înconjoară ca borurile unei pălării toate spaţiile comerciale – toate astea erau indubitabil australiene. Însă datorită modului în care funcţionau lucrurile şi conţinutului lor, Young îmi era familiar într-un mod straniu. Era genul de loc unde, dacă aveai o treabă de făcut, mergeai cu maşina în oraş, nu în afara lui, şi parcai oblic pe strada principală. Lucrul acesta a fost de ajuns ca să rămîn pironit locului timp de cîteva minute. Uitasem că a fost cîndva o vreme cînd o parcare mică pe strada principală era tot ce-i trebuia unei comunităţi. M-am învîrtit pe acolo cuprins de o admiraţie profundă. Cu excepţia băncilor şi a unui supermarket, afacerile erau locale, cu toate particularităţile de gust şi prezentare pe care le implică acest lucru. Existau aici tipuri de magazine şi ateliere pe care nu le mai văzusem de ani de zile – ateliere de reparaţii şi de electrice, brutării, cizmării, ceainării –, iar cîteodată în ele se vindeau cele mai nemaipomenite combinaţii de produse. La capătul opus al străzii principale am dat de un loc atît de spectaculos din punctul ăsta de vedere, încît a trebuit să mă opresc din drum. Era un magazin care vindea mîncare pentru animale şi obiecte pornografice. Vorbesc foarte serios. M-am oprit locului şi m-am holbat la semn, apoi m-am iţit prin fereastră şi în cele din urmă am intrat. Era un magazin micuţ, iar eu eram singurul client. Pe un podium, cam la jumătatea distanţei spre fund, stătea un bărbat lîngă o casă de marcat, citind un ziar. Nu m-a salutat şi nici n-a făcut vreun gest care să arate că miar fi remarcat prezenţa, ceea ce mi s-a părut ciudat – foarte atipic în Australia –, pînă cînd am realizat că de fapt era discret. Îmi închipui că majoritatea clienţilor lui fac ceea ce făceam eu acum: cască gura arătînd un interes neobişnuit pentru iarba-mîţei şi prafuri de purici, oprindu-se din cînd în cînd să studieze etichetele de pe cutiile cu mîncare pentru peşti şi altele de felul ăsta, înainte de a ajunge, absolut din întîmplare, în spatele magazinului, în sectorul unde se respiră greu. În mod surprinzător, asta mi se întîmpla mie acum. Sectorul pentru adulţi era separat de restul magazinului, iar accesul se făcea printr-o poartă de lemn. În timp ce eu stăteam acolo, poarta a emis un mic bîzîit electronic – aşa cum se aude în clădirile cu birouri atunci cînd se deschide o uşă dintr-un loc izolat – şi s-a legănat provocator. M-am uitat în jur, surprins. Bărbatul părea încă absorbit de lectura ziarului. Părea că nici nu ştie că mă aflu în magazinul lui, darămite în pragul raiului porno. Eu am rînjit prosteşte şi m-am gîndit să mă duc şi să-i spun că făcuse o greşeală firească şi comică – că nu eram nici pe departe un pervers disperat, care are nevoie să se hrănească cu imagini, ci un scriitor respectabil de cărţi de călătorie, atras în magazinul lui de neobişnuita combinaţie de produse oferite. Bărbatul ar fi rîs şi poate chiar începeam să corespondăm. Dar pe urmă mi-a trecut prin minte că dacă aş cumpăra ceva – nu vreau să spun nici o clipă că aş face-o, însă pe de altă parte nu luasem nimic pentru copii –, probabil că nu aş vrea să-mi văd cartea de vizită pe panoul lui. Mi-a mai trecut prin minte şi că aveam cumva datoria să văd dacă nu era vreo legătură neaşteptată între cele două direcţii de afaceri. Poate petting2 are un cu totul alt sens în zona rurală a Australiei. Ca să nu mai vorbim despre iubitor de cîini. Poliţele de după poarta de lemn puteau fi pline de publicaţii cu titluri zburdalnice, referitoare la animale – Sesiuni de călărit, Bici şi zgardă, Giumbuşlucuri la băiţa oilor. Cine ştie? E cert că era de datoria mea să aflu, aşa că mi-am reluat expresia de cercetător sobru şi am păşit înăuntru. Nu mai fusesem niciodată în vreun astfel de loc – şi prin asta nu vreau să spun un magazin cu mîncare pentru animale şi obiecte pornografice. Vreau să spun orice magazin pentru adulţi şi, ca să fiu sincer, am fost şocat. Era vorba despre oameni, nu animale. Mai mult de atît nu vreau să spun. Cu siguranţă nu era 1958 în spatele magazinului cu mîncare pentru animale din Young. E tot ce spun. II Deşi eram mulţumit că am găsit un magazin pentru animale cu articole porno în Young (de fapt, probabil unicul din lume), scopul cu care intrasem eu acolo era de o natură ceva mai elevată. Venisem ca să văd renumitul Muzeu Lambing Flat, care comemorează vremurile de glorie ale oraşului ca avanpost al extracţiei aurului. Era prea tîrziu ca să vizitez muzeul în după-amiaza aceea, însă m-am prezentat la uşa muzeului la ora 9 în dimineaţa următoare numai ca să aflu că nu se deschide pînă la 10. Fiindcă n-am fost niciodată genul care să piardă timpul, mam hotărît să-mi petrec ora aceea într-o cafenea din centru, unde să iau micul dejun şi să mă pregătesc citind ceva despre muzeu. Zece minute mai tîrziu mă aflam în cel mai pustiu local de pe drumul principal din Young, bînd o cafea, aşteptînd să-mi vină ouăle cu şuncă şi îngropîndu-mă într-o istorie a Australiei, un volum gros broşat, scris de notabilul istoric Manning Clark, pe care-l cumpărasem cu cîteva zile înainte din Sydney. Istoria aurului în Australia este o poveste plină de viaţă şi în general înduioşătoare. Ea începe cu un tip pe nume Edward Hargraves, care în 1849 a călătorit din Sydney spre zonele unde se găsea aur în California, sperînd să facă avere. În doi ani de săpături nu a găsit decît noroi, însă a remarcat o asemănare ciudată între terenul care conţinea aur din California şi ţinutul din New South Wales aflat dincolo de Blue Mountains – zona rurală pe care tocmai o parcursesem eu cu maşina. Grăbindu-se înapoi în Australia pînă să se găsească altcineva care să observe acelaşi lucru, Hargraves a început să caute în albiile izvoarelor din jurul oraşului Orange şi Bathurst şi foarte curînd a găsit aur în nişte cantităţi care-i răsplăteau efortul. La o lună de la descoperirea lui, 1.000 de oameni mişunau prin împrejurimi, răsturnînd pietre şi lovind încolo şi-ncoace cu cazmale. Odată ce au ştiut ce căutau, au început să găsească aur peste tot. Australia înota în el. Un fermier aborigen s-a împiedicat de un bolovan care conţinea aproape 40 de kilograme de minereu preţios, o cantitate despre care aproape nu se poate concepe că s-ar putea găsi într-un singur loc. Era suficient pentru a asigura o viaţă de lux princiar – sau aşa ar fi putut fi, doar că un aborigen n-avea voie să-l păstreze. În loc să-i rămînă lui, pietroiul a ajuns în posesia celui care deţinea proprietatea. Abia începuse goana, că s-a găsit metal preţios în cantităţi şi mai mari dincolo de graniţă, în nou-creata colonie Victoria. Australia a fost cuprinsă de o febră a aurului care a făcut-o pe cea din California să pară aproape un fleac. Populaţia din oraşe şi cătunuri s-a împuţinat, muncitorii plecînd să-şi caute norocul. Magazinele au rămas fără vînzători. Poliţiştii şi-au părăsit posturile. Nevestele întoarse acasă au găsit un bilet pe masă şi căruţa lipsă. Pînă la sfîrşitul anului s-a estimat că jumătate din bărbaţii din Victoria săpau după aur şi alte mii veneau în valuri de peste hotare. Febra aurului a schimbat destinul Australiei. Înainte de ea, oamenii abia puteau fi convinşi să se stabilească acolo. Se stîrnise o mişcare de mase în toate colţurile lumii. În mai puţin de zece ani, ţara a văzut 600.000 de feţe noi, populaţia crescînd de peste două ori. Cea mai mare creştere s-a înregistrat în Victoria, unde se aflau terenurile cele mai bogate în aur, iar Melbourne a devenit mai bogat decît Sydney şi un timp a fost probabil cel mai bogat oraş din lume pe cap de locuitor. Dar cea mai importantă consecinţă a febrei aurului a fost stoparea deportărilor. Cînd la Londra s-a înţeles că deportarea era mai degrebă o oportunitate decît o pedeapsă şi că de fapt condamnaţii doreau să fie trimişi în Australia, statutul de închisoare al ţării a devenit nesustenabil. Cîteva vapoare pline cu prizonieri au fost trimise în Australia de Vest pînă în 1868 (se găsea şi acolo aur, în cantităţi la fel de mari), dar, în mare, febra aurului din anii 1850 a marcat sfîrşitul statutului Australiei ca lagăr de concentrare şi începutul ei ca naţiune. În ciuda bogăţiei care se ascundea acolo, lucrurile nu erau mereu atît de uşoare pentru cei care săpau după aur. În speranţa de a da fiecăruia o şansă egală, prospectorii nu aveau voie să revendice decît părţi foarte mici – o suprafaţă de numai cîţiva metri pătraţi – şi aici au început problemele. Atunci cînd, în aprilie 1860, s-a găsit aur la Lambing Flat, cum era cunoscut pe atunci Young, vînătorii de comori au venit în număr mare în zonă. În 1861, 22.000 de oameni, printre care 2.000 de chinezi, săpau fiecare pe un lot de pămînt cam de dimensiunea unei pături mari. Inevitabil, mulţi dintre ei nu găseau mare lucru. Numeroşi mineri au început să se uite cruciş la chinezi, care păreau să suporte zăpuşeala şi celelalte privaţiuni cu mai multă voioşie decît europenii şi care colaborau într-un mod care părea să le confere un avantaj inechitabil. În acelaşi timp, se părea că ei găseau mai mult aur. Pe deasupra, mai erau şi chinezi. Rezultatul a fost că albii s-au hotărît să-i bată pe chinezi. De parcă asta ar fi rezolvat lucrurile! Aşa că la mijlocul anului 1861, o parte însemnată din minerii albi – undeva între 2.000 şi 3.000, după cît se pare – şi-au unit forţele şi au pus la cale o rebeliune. Rebeliunea a fost o mişcare curios de bine organizată. În primul rînd, rebelii au adus o fanfară care a cîntat Rule Britannia şi Marseilleza, printre alte melodii însufleţitoare care erau considerate potrivite pentru o manifestare civilă de protest. Au confecţionat şi au purtat un mare stindard, care de atunci a căpătat o valoare iconică în istoria Australiei. Aşa că, în timp ce fanfara cînta genul de melodii pe care le auzi în mod normal duminica după-amiaza la concertul din parc, minerii au pătruns în zona chinezilor, bătîndu-i cu mînerele de la cazmale sau chiar mai rău, jefuindu-i şi dîndu-le foc la corturi. Apoi, cireaşa de pe tort, au incendiat tribunalul. Ulterior, 11 dintre rebeli au fost judecaţi, dar nici unul nu a fost condamnat. Cu siguranţă nu a fost un moment de care Australia e mîndră. Care a fost rezultatul imediat al acestei acţiuni nu vă pot spune. Manning Clark, care este – trebuie s-o spun – un istoric absolut exasperant, menţionează faptul că un miner european a fost ucis în conflict, dar nu dă nici un indiciu în privinţa numărului de chinezi care au murit sau au fost răniţi. Şi nu spune nici ce s-a întîmplat cu ei după asta – dacă au fost expulzaţi definitiv din zonă sau dacă conflictul s-a aplanat şi sau întors la lucru. Ceea ce este sigur e că rebeliunea de la Lambing Flat a dus la adoptarea a ceea ce a devenit cunoscut ca politica albă a Australiei, care în mare interzicea imigrarea oricărui non-european pînă în anii 1970. Asta avea – nu e nici un joc de cuvinte aici – să coloreze fiecare aspect al vieţii australiene timp de mai bine de un secol. Muzeul Lambing Flat era o clădire mare, veche, cu un singur nivel, de pe o stradă laterală. Aşteptam să se deschidă la uşa din faţă – eveniment care părea să implice o acţiune amplă de ridicare a zăvoarelor şi de răsucire a cheilor în broască de cealaltă parte a uşii. Am început să am senzaţia că nu este o instituţie chiar atît de populară sau importantă pe cît presupusesem, fiindcă atunci cînd uşa s-a dat în lături, doamna aproape că s-a pierdut cu firea: — Vai, m-aţi speriat! a spus chicotind veselă, ca şi cînd i-aş fi făcut o glumă ştrengărească – ceea ce mi-a lăsat impresia că vizitatorii erau cam rari. În orice caz, ea părea să se bucure de vizita mea şi, după ce mi-a luat taxa de intrare de trei dolari, m-a îndemnat să nu mă grăbesc şi să vin direct la ea dacă am întrebări. Muzeul era destul de mare şi plin cu o colecţie extraordinară de exponate – fiare de călcat, calapoade, un cărucior, felinare vechi, fragmente stranii de maşinării. Cu excepţia pînzei de păianjen, parcă aş fi fost în grajdul bunicului meu. Într-un colţ al sălii principale am găsit o piesă importantă a colecţiei muzeului – marele stindard pe care l-au purtat rebelii în 1861. Este cunoscut sub numele de steagul „roll-up” fiindcă pe el sînt brodate frumos cuvintele: „Roll-up. Roll-up. No Chinese”3. În cartea A Secret Country, pe care o citisem înainte de a veni în Australia, ziaristul australian John Pilger sugerează că Muzeul Lambing Flat glorifică mai degrabă evenimentul, nedînd semne de remuşcare. Dacă acest lucru era adevărat cînd Pilger a vizitat muzeul – cartea lui a fost publicată în 1991 –, acum nu mai e aşa. Etichetele conţin o relatare echilibrată şi atentă a rebeliunilor, deşi cu o omisiune curioasă în ceea ce priveşte numărul victimelor de fiecare parte. Muzeul nu se mai sfîrşea şi părea să conţină tot ceea ce lumea din Young crease vreodată şi nu mai folosea – maşini de cusut, abace, puşti, albume de nuntă, veşminte de botez. Pe o masă era un borcan mare plin cu sfere mici, negre şi strălucitoare, cu miile. L-am studiat, încercînd să-mi dau seama ce conţine. — Seminţe de colză, s-a auzit o voce destul de aproape – atît de aproape, că m-a făcut să tresar. M-am întors şi în spatele meu era doamna care mă lăsase să intru. — Vai, m-aţi speriat, am spus eu, iar ea a zîmbit într-un fel care m-a făcut să cred că asta şi fusese intenţia ei. Poate, mi-a trecut mie prin minte, aşa făceau timpul să treacă oamenii din Young. — Aţi găsit tot? a întrebat ea. Am privit-o cu interes. Cum aş putea şti dacă am găsit sau nu? Dar am răspuns: — Da, sigur că da. Apoi am adăugat politicos: — E foarte interesant. — Da, avem o istorie bogată în Young, a aprobat ea şi s-a uitat de jur împrejur, ca şi cînd s-ar fi gîndit că poate era prea bogată. Mi-am întors privirea spre borcanul cu seminţe. — Cultivaţi multă colză pe-aici? am întrebat eu. — Nu, a spus ea, şi-atît. M-am gîndit mai mult şi am încercat să mai găsesc o replică. — Păi, aveţi seminţe, dacă vă hotărîţi să începeţi, am remarcat eu îndatoritor. — Unii îi spun… rapiţă4, a spus ea aproape şoptind ultimul cuvînt şi ridicindu-şi sprîncenele cu înţeles. — Da, am aprobat cu un ton voit îngrijorat. — Eu prefer colză. — Şi eu. Nu ştiu de ce am spus asta. N-am nici o preferinţă în privinţa numelor de seminţe, oricît de pline de semnificaţii emoţionale ar fi, dar mi s-a părut prudent să o aprob. Din fericire, chiar atunci s-a auzit un clopoţel – genul de clopoţel care se aude cînd cineva intră într-un magazin –, iar ea s-a scuzat. Am aşteptat să mai sune puţin, apoi am urmat-o spre ieşire, fiindcă văzusem tot ceea ce aveam nevoie să văd şi voiam să merg mai departe. În holul de la intrare, un cuplu de vîrstă mijlocie tocmai cumpăra bilete. Spaţiul era strîmt şi a trebuit să-i aştept pe ei să se dea într-o parte ca să pot ieşi, iar eu i-am mulţumit doamnei cu părul alb în timp ce treceam pe lîngă ea. — V-a plăcut, nu-i aşa? a întrebat ea. — Foarte mult, am minţit eu. — Sînteţi în vacanţă aici? a întrebat doamna, auzindu-mi probabil accentul. — Da, în vacanţă, am minţit eu din nou. — Vă place Australia? — La nebunie. Asta nu era o minciună, dar ea s-a uitat la mine neîncrezător. — Pe cuvînt, am adăugat eu. Pe urmă o altă chestie stranie – mă rog, mie mi s-a părut stranie. Vizitatoarea mi-a pus o mînă pe braţ şi a spus grijulie: — Sper că toată lumea e drăguţă cu dumneavoastră. Am privit-o. — Sigur că da, am spus eu. Australienii sînt întotdeauna drăguţi. Ea s-a uitat la mine parcă implorîndu-mă să fiu sincer. — Chiar aşa credeţi? Să nu mă-nţelegeţi greşit, australienii sînt cei mai minunaţi oameni, dar cînd devin introspectivi sînt ciudaţi. Am dat din cap aprobator. — Serios, am spus eu încercînd să o asigur din nou. Australienii sînt întotdeauna drăguţi. — Sigur că sînt, Maureen! s-a răstit soţul ei. Cei mai vrednici. Acum lasă-l pe bietul om să plece. Sînt sigur că are şi alte locuri în care doreşte să fie acum. În mod cert el era din cealaltă şcoală a arhetipurilor australiene, mai viguroasă – cea care crede că orice individ ce n-a fost destul de norocos să se fi născut în Australia este defavorizat în mod tragic de soartă şi probabil că are şi o puţă mică, bietul de el. Şi avea dreptate, bineînţeles – în privinţa locurilor în care voiam să fiu, vreau să spun. Era timpul s-o iau din loc spre Canberra. 1. William Bud Abbott şi Lou Costello, duo american de comedie (n.tr.). 2. Mîngîieri tandre. Cuvîntul pet înseamnă atît „a mîngîia”, cît şi „animal de companie” (n.tr). 3. „Valea. Valea. Fără chinezi” (n.tr.). 4. În engleză rape, care înseamnă atît „rapiţă”, cît şi „viol” (n.tr.). Capitolul 6 I Înainte de federalizarea celor şase colonii ale Australiei în 1901, ele erau, aproape în mod absurd, separate. Fiecare emitea propriile mărci poştale, avea propria oră locală şi propriul sistem de taxe şi impozite. După cum notează Geoffrey Blainey în A Shorter History of Australia, patronul unui pub din Wodonga, Victoria, care voia să vîndă bere făcută în Albury, pe malul opus al fluviului Murray din New South Wales, plătea taxe la fel de mari ca pentru berea adusă din Europa. Era clar o nebunie. Aşa că, în 1891, cele şase colonii (plus Noua Zeelandă, care a fost pe punctul de a adera, dar a renunţat mai tîrziu) s-au întîlnit la Sydney pentru a discuta formarea unei naţiuni sănătoase, care să fie cunoscută ca Federaţia Australiei. A fost nevoie de cîţiva ani pentru a pune la punct acest demers, însă pe 1 ianuarie 1901 s-a înfiinţat o nouă naţiune. Fiindcă Sydney şi Melbourne erau apropiate ca nivel de dezvoltare, ca un compromis, s-a căzut de acord ca noua capitală să fie ridicată undeva în sălbăticie. Între timp, Melbourne avea să servească drept capitală interimară. S-au irosit ani buni cu ciorovăieli legate de amplasarea capitalei pînă cînd cei care se ocupau de selecţie s-au pus de acord în cele din urmă asupra unei ferme obscure de la marginea dealurilor Tidbinbilla din sudul statului New South Wales. Locul se numea Canberra, deşi numele fusese de multe ori anglicizat pînă atunci şi i se spunea Canberry. Rece iarna, canicular vara, la mare distanţă de orice altă aşezare, era o alegere stranie pentru o capitală naţională. New South Wales a cedat aproximativ 233.100 de hectare de teren, cea mai mare parte idilic şi relativ inutil, pentru constituirea Teritoriului Capitalei Australiene (ACT), o zonă federală care avea ca model districtul Columbia din Statele Unite ale Americii. Astfel, tînăra naţiune a căpătat o capitală. Următoarea provocare era cum să o boteze şi au urmat alţi ani de patimi şi ranchiuni, irosiţi pentru a lămuri chestiunea. King O’Malley, politicianul născut în Statele Unite care era motorul federaţiei, a vrut să numească noua capitală Shakespeare. Au mai fost sugerate nume precum Myola, Wheatwoolgold, Emu, Eucalypta, Sydmeladperbrisho (primele silabe ale capitalelor statelor), Opossum, Gladstone, Thirstyville, Kookaburra, Cromwell şi extrem de stupidul nume Victoria Defendera Defender. În cele din urmă, Canberra a cîştigat mai mult sau mai puţin în lipsa altor opţiuni. La o ceremonie oficială care marca luarea unei decizii, soţia generalului guvernator s-a ridicat în faţa unei adunări de demnitari şi, „cu o voce răstită”, a anunţat că numele cîştigător era acela care fusese folosit pînă atunci. Din păcate, nimeni nu s-a gîndit să o informeze şi ea l-a pronunţat greşit, punînd accentul pe a doua silabă în loc să-l pună pe prima. Nu contează. Tînăra naţiune avea un loc şi un nume pentru capitală şi îi trebuiseră doar 11 ani de la unire pentru a ajunge acolo. În acest ritm rapid, dacă toate mergeau cum trebuie, puteau avea cu adevărat un oraş cam în jumătate de secol. De fapt, avea să dureze mai mult. Deşi Canberra este acum unul dintre cele mai mari oraşe ale naţiunii şi una dintre cele mai importante comunităţi planificate de pe Pămînt, rămîne locul cel mai obscur al Australiei. Spre deosebire de alte capitale naţionale, în Canberra nu se ajunge uşor. Se află la 64 de kilometri de principalul drum din Sydney către Melbourne, autostrada Hume, şi este ocolită de principalele căi ferate. Principalul drum din Canberra spre sud nu duce nicăieri, iar oraşul nu are alte legături în vest decît un drum de pămînt din orăşelul Tumut. În 1996, după ce a fost ales, prim-ministrul John Howard a făcut vîlvă cînd a refuzat să locuiască în Canberra. El urma, potrivit anunţului său, să locuiască în continuare în Sydney şi să facă naveta la Canberra în funcţie de îndatoririle sale. După cum vă puteţi închipui, acest lucru a cauzat o revoltă printre cetăţenii din Canberra, probabil pentru că nu se gîndiseră şi ei la această posibilitate. Decizia este interesantă pentru că John Howard este de departe cel mai insipid individ din Australia. Imaginaţi-vă un director de pompe funebre foarte dedicat – cineva a cărui ambiţie arzătoare la 11 ani era să fie director de pompe funebre, al cărui vis era ca la maturitate să fie ales preşedinte al Asociaţiei Directorilor de Pompe Funebre ale districtului Queanbeyan –, apoi înjumătăţiţi-i personalitatea de două ori şi îl descoperiţi pe John Howard. Atunci cînd un om atît de nemaipomenit de insipid ca John Howard strîmbă din nas vizavi de un loc, e clar că merită să arunci o privire. Eu ardeam de nerăbdare să-l văd. În Canberra se ajunge pe o şosea cu două benzi pe fiecare sens, printr-un ţinut forestier provincial, care treptat se transformă într-un bulevard ceva mai urban, deşi trece tot prin păduri, pînă cînd ajungi într-o zonă cu clădiri răzleţe, dar impunătoare şi vezi că ai ajuns – sau că eşti aproape de destinaţie, atît cît poţi fi într-un loc atît de risipit şi imprecis precum Canberra. Este un oraş foarte straniu, în sensul că nu este de fapt un oraş, ci mai degrabă un parc foarte mare ce ascunde în el un oraş. Sînt numai pajişti, copaci, garduri vii şi un lac mare, ornamental – totul foarte plăcut, doar un pic neaşteptat. Mi-am luat o cameră la hotelul Rex din simplul motiv că am dat peste el şi nu mai stătusem niciodată într-un hotel botezat după un animal de companie. Hotelul Rex era exact cum te aştepţi să fie un hotel mare construit din beton şi numit Rex. Dar nu-mi păsa. Eu voiam să-mi dezmorţesc picioarele după atîta drum şi să mă zbengui prin tot spaţiul acela verde. Aşa că m-am înregistrat la recepţie, mi-am aruncat genţile-n cameră şi m-am întors imediat în aer liber. Trecusem pe lîngă un centru pentru turişti şi-mi aminteam că era la o distanţă mică de mers pe jos, aşa că m-am hotărît săncep de-acolo. De fapt, punctul acela era departe – foarte departe, după cum se dovedeşte a fi invariabil totul în Canberra. Era aproape ora închiderii la centrul pentru turişti cînd am ajuns acolo. În orice caz, era doar un punct unde se distribuiau pliante şi broşuri care te informau despre atracţii turistice şi locuri de cazare. Într-o încăpere de alături era un mic cinematograf unde puteai vedea unul dintre materialele acelea de promovare încrezătoare, intitulate, să zicem, Canberra – are de toate! – în care realizatorii se laudă că acolo poţi face schi nautic, poţi merge să cumperi o ţinută de seară şi să mănînci o pizza, totul în aceeaşi zi, fiindcă locul ăsta… are de toate! Ştiţi despre ce vorbesc. Dar eu m-am uitat la film mulţumit, fiindcă încăperea avea aer condiţionat şi era o plăcere să stai jos după atîta mers. E bine că nu mă interesa să-mi iau o ţinută de seară, să mănînc o pizza sau să fac schi nautic cînd m-am întors pe stradă, fiindcă n-am găsit nimic, nicăieri. Singurul sfat pe care vi-l dau dacă vă duceţi vreodată în Canberra este să nu plecaţi din hotel fără o hartă bună, o busolă, provizii pentru cîteva zile şi un telefon mobil cu numărul unui serviciu de urgenţă. Am mers două ore prin cartiere verzi, plăcute, care arătau la fel, niciodată pe deplin convins că nu mă învîrteam pur şi simplu într-un mare cerc. Din cînd în cînd ajungeam la cîte un sens giratoriu înfrunzit, cu drumuri care radiau în diverse direcţii, fiecare prezentînd o privelişte identică de rai suburban de la antipozi, iar eu mă aventuram de fiecare dată pe cel care părea că mă va duce cel mai probabil la civilizaţie, doar ca să ajung după zece minute la un sens giratoriu identic. Nu am întîlnit ţipenie de om care să meargă pe jos sau pe cineva care să ude peluza sau chestii de-astea. Foarte rar mai aluneca pe lîngă mine cîte o maşină, oprindu-se la fiecare intersecţie, şoferul uitîndu-se în jur cu o expresie disperată care parcă spunea: „Unde naiba-i casa mea?”. Eu mă gîndeam că o să găsesc un pub frumuşel precum cele care-mi plăcuseră atît de mult în Sydney – un loc plin de funcţionari care se relaxează la sfîrşitul unei zile lungi, atît de populate la ora asta, încît şuvoiul de oameni fericiţi se revarsă pe trotuare. Ar urma cina într-un bistro drăguţ, cu porţii generoase, dintr-un cartier oarecare. Dar astfel de distracţii – de fapt, orice fel de distracţii – păreau să lipsească cu desăvîrşire de pe străzile somnoroase din Canberra. În cele din urmă am dat brusc colţul unei străzi şi m-am trezit în cartierul central de afaceri. Aici cel puţin erau magazine şi restaurante şi toate celelalte facilităţi comerciale dintr-un oraş, dar toate erau închise. Centrul oraşului Canberra consta în linii mari dintr-o serie de pieţe aflate între magazine, lipsite de orice semn de viaţă în afara unor plesnituri şi huruituri pe care le-am recunoscut după un moment ca fiind sunete produse de skateboarduri. Neavînd altceva mai bun de făcut, am urmat zgomotul pînă cînd am ajuns într-o piaţetă largă, unde şase adolescenţi, toţi cu şepci de baseball cu cozorocul la spate şi pantaloni scurţi atîrnînd, îşi perfecţionau abilităţile modeste şi nechibzuite pe o bară metalică. Am stat un minut pe o bancă şi, cu un interes morbid, am privit cum riscă să se aleagă cu fracturi multiple şi traume grave la testicule pentru satisfacţia trecătoare de a aluneca de-a lungul unei bare, pe o distanţă de la zero centimetri la cîţiva metri, pînă să fie propulsaţi de gravitaţie, în imposibilitatea de a-şi menţine echilibrul, înspre o suprafaţă asfaltată. Ocupaţia lor mi se părea complet nesăbuită. Nu-mi vine în minte acum un lucru mai prostesc decît să ceri de la şase adolescenţi cu şepci de baseball cu cozorocul la spate o recomandare pentru un loc de luat masa, dar mi-e teamă că exact asta am făcut eu în momentul ăla. — Eşti american? a întrebat unul dintre puştani cu un ton surprins, pe care nu m-aş fi aşteptat să-l întîlnesc într-o capitală a lumii. Am recunoscut că sînt. — E un McDonald’s chiar după colţ. Le-am explicat delicat că cetăţenia nu mă obliga să mănînc mîncarea naţiei mele. — Mă gîndeam poate la un restaurant thailandez drăguţ, am sugerat eu. M-au privit buimăciţi, ca şi cum ar fi ajuns într-un impas, o expresie facială pe care doar la 14 ani o poţi etala convingător. — Sau poate unul indian? m-am oferit eu să le mai dau un indiciu în speranţa că voi obţine ceva, dar m-am lovit tot de privirea aia pierdută şi am continuat: Vietnamez? Libanez? Grecesc? Mexican? Din Indiile de Vest? Malaysian? Lista căpăta proporţii, iar ei se foiau jenaţi, de parcă le era frică să nu le cer socoteală fiecăruia în parte pentru limitele peisajului culinar local. — Italian? am zis eu. — E un restaurant „Pizza Hut” pe strada Lonsdale, a ciripit unul dintre ei triumfător. Au bufet „mănînci cît poţi” marţea. — Mulţam, am zis, dîndu-mi seama că n-ajung nicăieri cu chestia asta şi am pornit-o din loc, dar m-am întors. Azi e vineri, am precizat eu. — Da, a fost de acord puştiul, dînd din cap solemn. Vinerea nu-i. Am găsit drumul înapoi la Rex, dar am ajuns doar pînă la intrarea din faţă cînd mi-am dat seama că nu vreau să iau masa în hotelul unde stăteam. Asta-i o deprindere prea banală şi de om singur – admiţi faptul că nu-ţi trăieşti viaţa. Întîmplarea face că aşa era, dar nu despre asta e vorba. Ştiţi care-i cel mai trist moment atunci cînd mănînci singur în hotel? E momentul cînd vin şi-ţi iau toate celelalte tacîmuri, farfurii şi pahare pentru vin, ca şi cînd ar spune: „E clar că nimeni n-o să stea la masă cu tine în seara asta, aşa că luăm toate lucrurile astea ca să le punem la loc şi pe tine te aşezăm aici, cu faţa la stîlp, şi într-un minut îţi aducem un coş mare în care o să-ţi punem numai o chiflă. Poftă bună!”. Aşa că am mai stat un pic pe la intrarea de la Rex, dar foarte puţin, apoi m-am întors în stradă. Mă aflam pe un bulevard impresionant, deşi traficul aproape că nu exista şi de-o parte şi de alta erau mai ales clădiri de birouri întunecate, înmulţindu-se fără să bag de seamă. La cîteva sute de metri mai încolo am dat de un hotel care nu era foarte diferit de Rex. Avea un restaurant italian cu propria intrare, probabil cel mai bun loc pe care puteam să-l găsesc în zonă. Am intrat şi am fost surprins cînd mi-am dat seama că era plin de localnici, îmbrăcaţi festiv. Ceva din familiaritatea lor faţă de chelneri şi în general faţă de loc în sine şi împrejurimile lui trăda o relaţie mai mult decît trecătoare cu localul. Cînd localnicii mănîncă în restaurantul unui hotel mare din beton şi sticlă, ştii că acelei comunităţi îi lipseşte ceva. Chelnerul a luat toate celelalte tacîmuri şi farfurii de la masă, dar mi-a adus şase baghete de pîine – destul cît să împart cu un prieten, dacă-mi făceam vreunul. Era un local destul de vesel, cu toată lumea din jurul meu bînd cîte ceva – australienilor le place cîte un păhărel, slavă Domnului –, iar mîncarea era minunată, dar totuşi era evident că luam masa într-un hotel. În Canberra întîlneşti des combinaţia asta, după cum aveam să descopăr – să mănînci şi să bei în hoteluri mari, fără trăsături distinctive, şi în alte spaţii neutre, aşa că în cam tot timpul ăsta ai sentimentul că faci o escală lungă într-un aeroport internaţional extrem de spaţios. După aceea, îmbuibat cu paste, trei sticle de bere italienească şi cu toate cele şase baghete (nu mi-am făcut nici un prieten), am plecat să explorez din nou, de data asta într-o direcţie oarecum opusă, sigur că undeva prin Canberra trebuie să fie vreun pub normal şi poate chiar un restaurant prietenos în care să mă duc în seara următoare, dar n-am trecut pe lîngă nici un astfel de loc şi m-am trezit din nou, pînă la urmă, în pragul hotelului Rex. M-am uitat la ceasul de la mînă. Era doar nouă şi jumătate seara. Am mers agale pînă în sala de cocktail, unde am comandat o bere şi am stat într-un scaun adînc cu spătar. În afara unei mese la care erau trei bărbaţi şi o doamnă, ce se amuzau copios, şi un tip singur cocoşat peste un pahar mare de la bar, sala era goală. Mi-am băut berea şi mi-am scos un carneţel şi un pix pe care le-am pus pe masă în faţa mea în caz că observam ceva important, apoi am scos o carte pe care o cumpărasem dintrun anticariat din Sydney. Intitulată Inside Australia şi publicată în 1972, era scrisă de jurnalistul american John Gunther, un nume care domina cîndva analele jurnalismului de călătorie, însă acum în mare măsură uitat. Asta a fost ultima lui carte; era în prag de publicare, iar bietul de el a murit în timp ce o pregătea. Am deschis-o la capitolul despre Canberra, curios să văd ce avea de spus autorul despre locul ăsta pe atunci. Canberra descrisă de el este un oraş mic, de 130.000 de locuitori, cu „aerul pastoral al unui oraş provincial” – un loc relaxat cu puţine semafoare, cu puţină viaţă de noapte, cu un număr modest de cocktail lounges şi aproximativ „şase restaurante bune”. Pe scurt, părea să fi regresat din 1972. Am fost mîndru să văd că hoteleul Rex era considerat un loc elegant pentru vizitatori – întotdeauna e plăcut cînd ţi se confirmă alegerile, chiar şi de cineva care a trăit în urmă cu aproape 30 de ani – şi că barul hotelului era considerat unul dintre cele mai antrenante din oraş. Mi-am ridicat ochii din carte şi m-am crispat la gîndul că este foarte posibil să mai fie şi acum. Din una în alta am ajuns la capitolul despre politica Australiei – motivul pentru care cumpărasem cartea. În afară de modul cum se socotesc punctele la fotbalul australian şi de gustul foarte lăudat al unui fel de mîncare ce se cheamă „plăcintă plutitoare” (gîndiţi-vă la ceva neapetisant şi maro care pluteşte în ceva neapetisant şi verde şi vă puteţi face o imagine), în viaţa Australiei nimic nu este mai complicat şi mai uluitor pentru cineva din afara ei decît politica sa. Am încercat o dată sau de două ori să fac efortul de a citi cărţi despre politica australiană scrise de australieni, dar toate plecau de la premisa că subiectul este interesant – o poziţie îndrăzneaţă, cu siguranţă, dar nu şi utilă – şi speram că observaţiile detaşate ale unui compatriot american ar putea fi mai instructive. Gunther a făcut o încercare curajoasă, trebuie să recunosc, dar provocarea îi depăşea talentele rezumative lucide în acest subiect vast şi complicat. Iată, de exemplu, un foarte mic crîmpei din încercarea lui de a explica sistemul australian de vot preferenţial: Dacă, după ce al doilea vot preferenţial e adăugat celui dintîi, tot nu există vreun candidat cu o majoritate de voturi în acel scrutin, procesul se repetă: voturile candidatului care a rămas în această etapă a numărătorii sînt împărţite pe baza celei de-a doua preferinţe. Dacă el a primit cîteva voturi preferenţiale de la primul candidat eliminat, acestea sînt acum redistribuite pe baza celei de-a treia preferinţe. Şi aşa mai departe. Mi-a plăcut în mod special finalul simplu: „Şi aşa mai departe”. Explicaţia asta e foarte abilă, fiindcă pare să spună: „Eu înţeleg chestia asta perfect, dar nu văd de ce v-aş plictisi cu detaliile”, cînd de fapt ceea ce spune el este: „N-am nici cea mai vagă idee ce înseamnă toate astea şi sincer nu-mi pasă nici cît negru sub unghie, fiindcă, în timp ce scriu vorbele astea, stau într-un bar dintr-un mausoleu aflat în brusă numit hotelul Rex, e vineri seara, sînt pe jumătate cherchelit şi plictisit şi-acum mă duc să-mi mai iau ceva de băut”. Ciudăţenia era că ştiam exact care-i senzaţia. Am tras cu ochiul la ceas, îngrozit să-mi dau seama că era doar zece fără zece, şi am comandat încă o bere, apoi am luat carneţelul şi pixul şi, după un minut de cugetare, am scris: „Canberra, un loc groaznic de plictisitor. Totuşi, bere rece”. Pe urmă m-am mai gîndit un pic şi am scris: „Cumpără şosete”. Apoi am pus carneţelul jos, dar nu deoparte, şi am încercat fără prea mult succes să prind ceva din conversaţia celor patru din cercul vesel aflat în celălalt capăt al barului. După aceea m-am hotărît să creez un nou slogan pentru Canberra. Mai întîi am scris: „Canberra – nu-i nimic de capul ei!” şi pe urmă „Canberra – de ce să mai aştepţi Moartea?”. După aia mam mai gîndit şi am scris: „Canberra – o poartă spre Oriunde!”, care cred că mi-a plăcut cel mai mult. Pe urmă am mai comandat o bere şi am făcut un mic desen. În el erau doi somoni plini de icre, la mijlocul unui şir de cascade iuţi, care se odihnesc epuizaţi într-un ochi de apă liniştită, cînd unul sentoarce spre celălalt şi spune: „Ce-ar fi să ne oprim aici şi să ne masturbăm?”. Asta m-a amuzat foarte tare şi am pus pagina în buzunar, anticipînd ziua în care voi învăţa să desenez lucruri pe care oamenii chiar să le poată recunoaşte. Apoi am mai tras cu urechea la ce vorbeau oamenii, dînd din cap şi zîmbind apreciativ atunci cînd păreau să facă o glumă în speranţa că o să mă vadă şi o să mă invite la ei, dar n-au făcuto. Pe urmă am mai luat o bere. Cred că ultima bere se poate să fi fost o greşeală, fiindcă nu-mi aduc aminte prea mult din ce s-a întîmplat după aceea, în afară de faptul că m-a cuprins o bunăvoinţă nesfîrşită faţă de oricine trecea prin încăpere, inclusiv o filipineză care a venit cu un aspirator şi m-a rugat să-mi ridic picioarele ca să poată să facă curat sub scaunul meu. Notele mele din seara aia mai conţin două însemnări, ambele scrise cu o mînă uşor nesigură. Într-una scrie: „Bitter Victoria – de ce se cheamă aşa??? Nu-i amară deloc. E chiar bună!!!”. În cealaltă: „Îţi spun, Barry, dădea nişte vînturi de ieşeau scîntei!”. Cred că asta se referea la o expresie tipic australiană colorată pe care am prins-o ascultîndu-i pe cei de la masa alăturată mai degrabă decît vreo manifestare concretă de meteorism de natură electrică. Dar s-ar putea să greşesc. Aveam cîteva la bord. Cînd m-am trezit dimineaţă, oraşul era plin de bălţi din cauza unei ploi monotone, persistente. Planul meu era să mă plimb de-a lungul podului principal peste lacul Burley Griffin, către un cartier de muzee şi clădiri guvernamentale de pe partea cealaltă. Dimineaţa a fost detestabilă, o zi oribilă în care numai nebunii se plimbă, care a devenit şi mai aiurea pe măsură ce mi-am dat seama, după ce am plecat de la hotel, că mă aventurasem într-o expediţie mai lungă decît cea din după-amiaza precedentă. Canberra este un oraş uluitor de vast. Pe hartă arată destul de îmbietor, cu lacul şerpuitor, străzile înfrunzite şi 4.000 de hectare de parcuri (pentru comparaţie, Hyde Park din Londra are 138 de hectare), însă la sol este doar multă verdeaţă pe suprafeţe întinse. Merită să vedem cum a ajuns aşa. În 1911, după alegerea poziţiei capitalei, s-a lansat o competiţie pentru planul ei, iar cîştigătorul a fost Walter Burley Griffin din Oak Park, Illinois, un discipol al lui Frank Lloyd Wright. Planul lui Griffin a fost fără îndoială cel mai reuşit, dar asta nu înseamnă neapărat cine ştie ce. Un alt participant de top, un francez pe nume Alfred Agache, nu a citit cu atenţie prezentarea locului, poate chiar nu a citit-o deloc, şi a amplasat Parlamentul şi multe alte clădiri importante pe o cîmpie inundabilă, rezultînd că legislatorii aveau să-şi petreacă o parte a anului mergînd prin apă în timp ce dezbat. De asemenea, din motive care pot stîrni speculaţii uluite, el a plasat sistemul de canalizare municipal în plin centrul oraşului, ca un fel de piesă centrală. În ciuda acestor neajunsuri bizare, propunerea lui a fost pe locul trei. Pe locul doi s-a situat Eliel Saarinen, tatăl lui Eero, cel care i-a convins mai tîrziu pe evaluatorii clădirii Opera House să aleagă modelul îndrăzneţ al lui Jøn Utzon. Modelul lui Saarinen-tatăl era perfect funcţional, însă prea grandios – un fel de arhetip al celui de-al Treilea Reich care i-a tulburat pe evaluatorii australieni. În schimb, planul lui Griffin a atras pe loc. El proiecta un oraş-grădină cu 75.000 de oameni, cu drumuri străjuite de copaci şi un lac ornamental în centru. Frumos şi inspirînd încredere, maiestuos, dar nu de o măreţie arogantă, era ideal pentru aspiraţiile modeste la respectabilitate fără fiţe care marcau caracterul australian. Mai mult, Griffin a înţeles mai bine importanţa prezentării. Ceea ce a supus el evaluării nu erau schiţe modeste care păreau mîzgălite pe spatele unui şerveţel, ci o serie de tablouri mari panoramice, proiectate cu rafinament pe cele mai drepte pînze. Pentru a face acest lucru, el a fost secondat enorm de mult – de fapt, în totalitate – de proaspăta lui soţie, Marion Mahony Griffin, care a fost fără îndoială unul dintre artiştii arhitecţi de marcă ai secolului. Desenele, toate făcute de Marion, redau un orizont conturat de forme graţioase – un dom ici, un zigurat colo –, însă cu surprinzător de puţine detalii. Sînt sugerate incitant – eteric, distant la modul elegant. Poţi contempla astfel de desene cu plăcere ore întregi, dar, dacă te întorci cu spatele un moment, nu-ţi mai aminteşti absolut nimic din ce era în ele în afară de o senzaţie vagă de compoziţie plăcută. Deşi Griffin şi soţia lui nu fuseseră niciodată în Australia (lucrau după hărţi topografice), desenele demonstrează o afinitate aproape ciudată cu peisajul – o apreciere a frumuseţii lui simple şi fireşti şi a cerului amplu despre care ai jura că sînt bazate pe cea mai intimă cunoaştere. Nu vreau să minimalizez rolul lui Walter: el a fost un arhitect talentat, uneori chiar inspirat; însă Marion era geniul în cuplul lor. Soţii Griffin aveau clar o înclinaţie boemă – lui îi plăceau pălăriile mari şi moi şi cravatele catifelate; ea avea plăcerea vinovată de a dansa prin poienile din păduri în veşminte diafane, în stilul Isadorei Duncan –, ceea ce, fără îndoială, a fost în detrimentul lor în lumea aspră şi coruptă a politicii australiene din al doilea deceniu al secolului. În orice caz, au găsit prea puţine fonduri sau un entuziasm insuficient pentru arta lor atunci cînd au venit în Australia în 1913, iar declanşarea Primului Război Mondial în următorul an le-a redus şi mai mult posibilităţile. Odată ajuns aici, Griffin a părut incapabil să facă faţă lucrurilor pe care le-a găsit la faţa locului. El nu avea experienţă în gestionarea unui proiect mare şi în mod clar nu i se potrivea din punct de vedere temperamental. În 1920 nu se realizase mai nimic în afara jalonării superficiale a principalelor drumuri. La sfîrşitul anului, mai mult sau mai puţin prin acordul ambelor părţi, el a abandonat proiectul. Griffin a mai stat în Australia 15 ani şi a devenit unul dintre cei mai iluştri arhitecţi ai ţării, însă aproape toate clădirile pe care le-a proiectat el fie nu au fost construite niciodată, fie au fost demolate între timp. Întîmpinînd dificultăţi financiare din ce în ce mai mari, s-a mutat în India în 1935. Acolo, în 1937 a făcut peritonită după ce a căzut de pe o schelă şi a murit la vîrsta de 60 de ani. A fost îngropat întrun mormînt necunoscut. Astăzi, aproape tot ce a rămas dintr-o carieră lungă şi bogată sînt Newman College de la Universitatea din Melbourne, cîteva centre de incinerare municipală şi Canberra – iar Canberra nu este cu adevărat a lui. Numai planul parterului, ca să spunem aşa, este al lui – drumurile, sensurile giratorii, lacul care împarte oraşul în două. Părţile componente au ajuns pe nenumărate alte mîini, care nu au colaborat. Un cu totul alt oraş a fost construit pornind de la macheta lui, însă nu are nimic din coerenţa proiectului său. Nu sînt de fapt decît nişte clădiri guvernamentale risipite într-o sălbăticie creată de mîna omului. Chiar şi lacul, care şerpuieşte între jumătăţile oraşului, are un aer curios de monoton şi artificial. Pe un promontoriu înclinat de pe ţărmul împădurit din nord se află o clădire nu foarte impunătoare numită National Capital Exhibition, iar eu m-am oprit acolo mai întîi, mai mult în speranţa de a mă mai usca un pic decît gîndindu-mă că-mi voi spori cunoştinţele în mod semnificativ. Era destul de aglomerat. La intrarea din faţă, două doamne prietenoase stăteau la o masă, înmînînd pachete gratuite vizitatorilor – sacoşe de plastic mari, de un galben strălucitor –, primite cu expresii de recunoştinţă şi extaz de toată lumea care trecea. — Doriţi un pachet pentru vizitatori, domnule? mi s-a adresat una dintre doamne. — Da, vă rog, am spus eu, mai impresionat decît vreau să recunosc. Pachetul pentru vizitatori era un cadou care cîntărea destul de mult. La o privire mai atentă s-a dovedit că nu conţinea altceva decît o grămadă de broşuri – operele complete, după cîte se părea, ale centrului de turism pe care îl vizitasem cu o zi înainte. Sacoşa era atît de grea, încît mînerele ei s-au întins pînă cînd a atins podeaua. Am tîrît-o un pic, după care m-am gîndit să o las lîngă un ghiveci. Însă era o problemă. În spatele ghiveciului nu mai era loc pentru încă o sacoşă de plastic galbenă! Cred că erau 90 de sacoşe acolo. Mam uitat în jur şi am observat că nimeni din încăpere nu mai avea sacoşă de plastic. Am sprijinit-o de peretele de lîngă plantă şi, în timp ce mă ridicam, am văzut că un bărbat se îndrepta spre mine. — Aici ajung sacoşele? a întrebat el pe un ton grav. — Da, aici, am răspuns eu la fel de grav. În funcţia mea temporară de director de operaţiuni interne, l-am privit cum îşi sprijină sacoşa cu atenţie de perete. Apoi am stat amîndoi un moment împreună şi ne-am uitat atent, mulţumiţi de contribuţia noastră la manevra importantă de a muta sute de sacoşe din vestibul într-un loc de depozitare din cealaltă încăpere. Cum stăteam noi aşa, au mai venit două persoane. — Puneţi-le pur şi simplu acolo, am sugerat noi, aproape la unison, şi le-am arătat unde acoperiserăm noi peretele cu sacoşe. Apoi am dat din cap mulţumiţi şi am intrat în muzeu. National Capital Exhibition era excelentă. Lucrurile acestea sînt foarte bune în general în Australia. Nu era o clădire mare, dar oferea o perspectivă bună asupra istoriei şi evoluţiei oraşului Canberra. Ceea ce m-a surprins a fost cît de recentă este în mare parte. Pe cîţiva dintre pereţi erau fotografii mărite ale oraşului Canberra aşa cum era în trecut, iar multe dintre ele erau uluitoare dacă le comparai cu prezentul. Lacul Burley Griffin1, de exemplu, nu a fost umplut pînă în 1964. Înainte de asta, mulţi ani, a fost doar o groapă noroioasă între cele două jumătăţi ale oraşului. Pe alt perete, o pereche de fotografii aeriene arătau Canberra în 1959 (populaţie 39.000) şi Canberra acum (populaţie 330.000). În afară de ridicarea cîtorva clădiri mari în ceea ce se numeşte Zona Parlamentară şi umplerea lacului, era remarcabil cît de puţin schimbat părea oraşul. Cu aceste informaţii, acum eram dornic să văd totul cu ochii mei, aşa că am părăsit clădirea şi m-am aventurat de-a lungul malului împădurit al rîului pînă la Commonwealth Avenue Bridge şi am pornit-o spre latura îndepărtată, de altfel, oficială, a oraşului. Ploaia se oprise, însă lacul Burley Griffin conţine o minune a ingineriei (minunea fiind de ce şi-ar fi bătut cineva capul cu asta) numită Captain Cook Memorial Jet, o fîntînă arteziană care împroaşcă apă cîteva zeci de metri în aer. Apa e prinsă de briză, predominantă în zonă, şi este purtată într-un curent superb, udînd tot ce-i stă în cale pe pod. Oftînd, am trecut pe partea cealaltă într-o zonă cu cele mai vaste peluze posibile, marcate la intervale mari cu clădiri ale guvernului şi muzee, fiecare aflată la depărtare, aşa cum se văd obiectele prin celălalt capăt al unui telescop. Chiar şi Autoritatea Naţională a Capitalei, corpul administrativ al oraşului, recunoaşte într-un document promoţional că „mulţi oameni cred că Zona Parlamentară dă impresia de loc pustiu şi neterminat, unde distanţele uriaşe dintre instituţii şi alte facilităţi descurajează mişcarea pe jos şi activitatea”. Sînt de acord. Senzaţia era că străbaţi perimetrul unui tîrg internaţional foarte mare, care-i acolo de cînd lumea. M-am oprit mai întîi la Biblioteca Naţională, fiindcă voiam să văd Endeavour, renumitul jurnal de călătorie al lui Cook. Bineînţeles că, după lunga lui călătorie de explorare, Cook şi-a luat jurnalul cu el acasă, însă acesta s-a pierdut curînd după moartea lui şi pierdut a rămas timp de aproape 150 de ani, pînă cînd a apărut pe neaşteptate la o licitaţie Sotheby din Londra în 1923. Guvernul australian l-a cumpărat în grabă, plătind 5.000 de lire sterline (aproape dublu faţă de cît era pregătit să plătească pentru planul oraşului în care se află), iar acum jurnalul este tratat cu un soi de consideraţie pe care noi în America o rezervăm comorilor vechi, precum Constituţia şi Nancy Reagan. Din păcate, după cum am descoperit cînd mam prezentat la biroul de informaţii, nu era expus, dar putea fi văzut o dată pe săptămînă, cu programare. M-am uitat lung, consternat, la bărbatul de la informaţii. — Dar am făcut un drum de 12.874 de kilometri, am trîntito eu. — Îmi pare rău, a zis el – şi părea sincer. — Am petrecut o noapte la Rex, am spus, crezînd că asta sigur o să prindă, dar omul nu avea puterea să mă ajute. Totuşi m-a îndrumat spre o broşură în care am putut să văd o poză a jurnalului şi m-a încurajat să arunc o privire la ce aveau în galeriile publice. S-a întîmplat ca ele să fie splendide. Într-o sală erau expuse picturi ale unor personalităţi remarcabile din Australia (mă rog, remarcabile pentru alţi australieni), iar în alta era o expoziţie a schiţelor originale pentru Opera House din Sydney. Aici erau incluse nu doar schiţele lui Utzon, care au cîştigat competiţia, dar şi cele care se situaseră pe locurile doi şi trei – amîndouă absolut banale. Pe locul doi era un cilindru umflat cu un model în stil arlechin din oţel inoxidabil. Cel de pe locul trei arăta ca un hipermarket. Într-o vitrină de sticlă se afla o machetă de lemn făcută de Utzon, care arăta că „pînzele” de pe acoperişul clădirii nu erau un ecou al bărcilor cu pînze din port (o afirmaţie care se face mereu în cărţi şi articole, în Australia şi în afara ei), ci sînt pur şi simplu secţiuni ale unei sfere. Apoi, dacă traversezi încă 405 hectare de stepă necultivată ajungi la National Gallery, un muzeu surprinzător de mare într-o clădire ca o fortăreaţă. Era aerisit, diversificat şi în general foarte bun. Pe mine m-au atras în special peisajele din outback pictate de Arthur Streeton, de care nu auzisem, şi marea colecţie de picturi ale aborigenilor, majoritatea pe scoarţă curbată sau alte suprafeţe naturale şi înţesate cu puncte şi bucle colorate. Un fapt prea puţin remarcat este acela că aborigenii au cea mai veche cultură neîntreruptă de pe pămînt, iar arta lor merge chiar pînă la începuturile acesteia. Imaginaţi-vă că ar exista nişte oameni în Franţa care te-ar putea duce la peşterile Lascaux să-ţi explice în detaliu semnificaţia picturilor – de ce bizonul ăsta fuge din cireadă, ce înseamnă aceste trei linii ondulate –, fiindcă este la fel de proaspătă şi raţională pentru ei, ca şi cum acestea ar fi fost făcute ieri. Ei bine, aborigenii pot face asta. Este o realizare fără egal a omenirii, foarte puţin apreciată şi cred că merită pomenită aici, nu credeţi? Intenţionasem să-mi continui drumul pînă la Parlament, însă cînd am ieşit din National Gallery am descoperit că dupăamiaza aproape trecuse. Trebuia să amîn vizita aceea pentru a doua zi. Am pornit-o din nou la vale pe panta lină, către lac şi pod. Cerul se însenina în sfîrşit şi pe dealurile îndepărtate vedeai petice de lumină argintie. Acum, că norii îşi încetaseră asaltul asupra pămîntului şi se retrăseseră în înălţimi mai diafane, priveliştea era chiar frumoasă. Canberra este un oraş al clădirilor memoriale, majoritatea grandioase şi mai toate cu un drum privat flancat de copaci, iar din punctul ăsta puteam să le cuprind pe toate cu o singură rotire a capului. Priveliştea îmi trezea în minte mai puţin imaginea unui oraş – mult mai puţin – şi mai degrabă, să zicem, a unui cîmp de luptă bine păstrat. Aveai senzaţia aceea de spaţiu şi vegetaţie care-ţi inspiră respect pe care te-ai aştepta să le găseşti la Gettysburg sau Waterloo. Era de neconceput că 330.000 de oameni erau vîrîţi în peisajul ăla, şi tocmai gîndul ăsta – uluitor cînd mi-a trecut prin minte – m-a făcut să-mi schimb complet percepţia în privinţa oraşului. Îl detestasem pentru ceea ce era de fapt realizarea lui cea mai admirabilă. Locul ăsta crescuse de zece ori, fără să pară că se consumase pentru asta, de la sfîrşitul anilor 1950, şi cu toate astea încă era un parc. Mi-am imaginat o comunitate micuţă şi drăgălaşă oarecare, cum ar fi Aspen, Colorado, încercînd să absoarbă 300.000 de locuitori în 40 de ani şi m-am gîndit la kilometrii întregi de infrastructură făcută fără noimă şi neglijent pe care i-ar necesita chestia asta – mallurile pentru cumpărături şi parcările, drumurile cu opt benzi care să se întindă într-o pădure de semne luminoase şi panouri înalte, porţiunile vaste pentru locuinţe (la revedere, păduri! la revedere, fermă!), pieţele cu supermarketuri şi depozitele aflate departe, încrengăturile de moteluri, benzinării şi fast-fooduri. Ei bine, nu prea e nimic de genul ăsta în Canberra. Ce realizare! Sentimentul pe care mi-l stîrnea s-a transformat total. Totuşi, aş zice că un pub decent sau poate chiar două n-ar strica. II Ei, uite de ce n-o să pricepeţi niciodată politica australiană. În 1972, după 23 de ani de guvernare a Partidului Liberal, Australia a ales un guvern laburist sub conducerea energicului şi civilizatului Gough Whitlam. Fără să stea pe gînduri, guvernul lui Whitlam s-a lansat într-un program de reforme ambiţioase – le-a dat aborigenilor drepturi de care nu se bucuraseră pînă atunci, a început să retragă trupele australiene din Vietnam, a liberalizat învăţămîntul superior şi multe altele. Dar, cum se-ntîmplă cîteodată, guvernul şi-a pierdut treptat majoritatea şi deja în 1975 Parlamentul se afla într-un punct mort, pe care nici Whitlam şi nici liderul opoziţiei, Malcolm Fraser, nu îl puteau debloca. În acest impas a intrat în scenă Guvernatorul General, Sir John Kerr, reprezentantul oficial al reginei în Australia. Folosind un privilegiu care nu mai fusese invocat pînă atunci, el a dizolvat guvernul lui Whitlam, l-a învestit pe Fraser într-o poziţie în care el deţinea controlul şi a ordonat alegeri generale. Cu greu pot fi descrise revolta şi indignarea resimţite de australieni în faţa acestei imixtiuni de sus. Ţara a fost aruncată într-o stare de ură violentă. Înainte ca ei să aibă vreo şansă de a-şi rezolva diferendele singuri, un reprezentant neales al unui guvern aflat la celălalt capăt al planetei le luase situaţia de sub control. A fost un moment care le-a readus aminte, umilitor, că Australia era încă, la origini, o colonie, subordonată din punct de vedere constituţional Regatului Unit. Cu toate acestea, aşa cum s-a cerut, australienii au organizat alegeri generale la care voturile – un număr copleşitor – l-au îndepărtat pe Whitlam şi l-au adus în funcţie pe Fraser. Cu alte cuvinte, electoratul a fost de acord cu acţiunea care pusese la încercare naţiunea cu o lună înainte. De asta, după cum am spus, n-o să înţelegeţi niciodată politica australiană. O parte a problemei, desigur, este că aproape nu poţi urmări politica australiană din afară, fiindcă prea puţine ştiri despre problemele ţării scapă în afara ei şi ajung în lumea largă. Dar chiar şi atunci cînd te afli acolo şi faci tot posibilul so urmăreşti, te trezeşti împotmolit într-un hăţiş de argumente, o urzeală de chestiuni subtile, un ghem de relaţii şi animozităţi încîlcite care te contrariază. Dă-le australienilor un subiect şi o să ţi-l dezbată cu pasiune pînă în cele mai mici amănunte, dintr-o grămadă de unghiuri, băgînd în ecuaţie atît de multe chestiuni colaterale doar vag legate de subiect, încît cel din afară se izbeşte la un moment dat de un zid impenetrabil. Cînd eram acolo, cea mai importantă chestiune de interes public era dacă Australia urma să devină republică – dacă avea să taie ultimele legături coloniale cu Marea Britanie şi să facă paşii necesari ca să se asigure că pe viitor nici un alt John Kerr nu va mai umili naţiunea aşa cum o făcuse el. Mie mi se părea că răspunsul era evident, iar asta nu mai era o problemă. Cu siguranţă orice naţiune ar vrea să deţină controlul asupra propriului destin, nu? Te-ai aştepta, cel puţin, ca decizia să fie una simplă. Cu toate acestea, doi ani de zile, după cîte ştiam eu, australienii se încîlciseră în nodurile tuturor obiecţiilor posibile faţă de asemenea schimbare. Cine va fi noul preşedinte într-un astfel de sistem şi cum putem garanta că el nu va face niciodată nimic din ce n-ar trebui să facă? Ce se întîmplă cu toate numele acelea precum „Royal Australian Air Force” şi „Royal Flying Doctor Service” dacă nu mai sîntem regat? Ce cuvinte să punem în noul preambul al Constituţiei? Să ne referim la calitatea de mateship2, aşa cum iar plăcea lui John Howard, sau să recunoaştem că este un concept fundamental vid şi jenant? Vai, ce complicat! Poate ar fi mai bine dacă pur şi simplu am lăsa lucrurile cum sînt şi am spera că britanicii vor fi buni cu noi. Bineînţeles, nu vreau să insinuez că astea nu sînt chestiuni importante, însă asişti la un proces extenuant şi mai degrabă rămîi cu două impresii interconectate – că australienilor le plac la nebunie dezbaterile de dragul dezbaterilor şi că, în general, preferă să lase totul aşa cum este. Pînă la urmă, desigur, ei au votat împotriva republicii, deşi atunci cînd am fost eu în vizită acolo un astfel de rezultat părea extrem de improbabil. Ăsta-i încă un motiv pentru care cei din afară n-o să înţeleagă niciodată politica australiană. Pe de altă parte, ceea ce compensează multe altele este că australienii au cele mai bune şi mai interesante dezbateri parlamentare din lume. Buletinele de ştiri americane şi chiar britanice ar fi enorm de animate dacă ar prezenta o relatare de seară din camerele Parlamentului Australiei. Nu ar fi nevoie să explici despre ce a fost vorba – în general, oricum depăşeşte puterea de înţelegere –, ci doar să laşi spectatorii să savureze atacurile şi parările ample din scrima insultelor australiene. În cartea lui Among the Barbarians, scriitorul australian Paul Sheehan înregistrează un schimb de replici din Parlament între un bărbat pe nume Wilson Tuckey şi primministrul de atunci Paul Keating, din care următorul fragment este o mică parte: Tuckey: Eşti un idiot. Nu eşti decît un tîmpit fără pereche… Keating: Tacă-ţi fleanca! Stai jos şi taci, porcule… De ce nu taci, clovn ce eşti?… Omul ăsta are un intelect criminal… clovnul ăsta scoate încontinuu sunete nearticulate. Ăsta a fost un schimb de replici destul de blînd pentru versatilitatea lingvistică a domnului Keating. Printre epitetele care i-au zburat de pe limbă în timpul dezbaterii publice şi care pot da un aer elegant oricărui ziar care este echivalentul australian al lui Hansard s-au numărat ticăloşilor, gunoaie periculoase, împuţiţilor, viermi tîmpiţi cărora le pute gura, oameni de nimic, larve de păduchi, pămpălăi parfumaţi, trîntori fără maţe-n voi, capete seci, escroci imorali şi peşti năuci. Şi toate astea doar ca să-şi descrie mama. (Glumesc, bineînţeles!) Nu toate invectivele parlamentare sînt chiar atît de respingătoare, dar aproape toate sînt bune. Am urmărit genul ăsta de meciuri cu cea mai mare plăcere în timpul diverselor mele vizite în Australia, deci vă puteţi imagina cu ce nerăbdare mi-am parcat maşina în zona vizitatorilor de pe Parliament Hill în dimineaţa următoare şi am pornit-o pe peluzele aranjate să trag o ocheadă înainte de a merge mai departe către Adelaide. Clădirea Parlamentului este o clădire nouă, care a înlocuito pe una mai veche şi mai modestă în 1988. Este un edificiu care te uluieşte prin impresia oribilă, fiind încoronat cu o construcţie ridicolă care nu seamănă cu nimic mai bine decît cu un suport foarte mare de brad de Crăciun. În drumul spre intrare m-am oprit lîngă un bazin mare ornamental ca să mă uit la construcţia de pe acoperiş. — Cea mai mare structură de aluminiu din emisfera sudică, a declarat, cu evidentă mîndrie, un bărbat cu un aparat de fotografiat agăţat de gît, care m-a văzut studiind-o. — Şi mai sînt multe structuri de aluminiu cu care intră în competiţie? am întrebat fără să mă pot abţine. Bărbatul a părut derutat. — Păi, nu ştiu, a spus el. Dar dacă există, sînt mai mici. Nu intenţionasem să-l jignesc. — Ei da, cu siguranţă e foarte… impresionantă, m-am oferit eu să adaug. — Da, a aprobat el. Cred că ăsta-i cuvîntul care i se potriveşte. Impresionantă. — Cît aluminiu are în ea? am întrebat. — N-am idee. Dar are mult tare, puteţi fi sigur de asta. — Destul cît să ambalezi o grămadă de sandviciuri! am opinat eu vesel. Bărbatul s-a uitat la mine ca şi cînd aş fi fost periculos de tîmpit. — Ei, asta nu ştiu, a spus el – şi, după o secundă de ezitare fîstîcită, a plecat. Fiind o dimineaţă de duminică, nu mă aşteptam ca Parlamentul să fie deschis vizitatorilor, însă era. A trebuit să mă supun unui control de securitate şi să mi se ia din dotare un cuţitaş de buzunar, pentru ca 20 de minute mai tîrziu, în bufetul cu autoservire, să tai o plăcintă cu ceva mult mai letal. Cam toată clădirea e aşa – superficial de austeră şi preocupată de securitate, în armonie cu toată aparatura unei naţiuni importante, însă în acelaşi timp cu adevărat relaxată, ca şi cînd s-ar şti că n-or să vină terorişti internaţionali să ia cu asalt parapetele şi că vizitatorii sînt în general doar oameni ca mine şi ca dumneavoastră, care vor să vadă unde se întîmplă lucrurile importante, după care beau un ceai bun şi se delectează cu un desert aromat cu măsură în bufetul cu autoservire. Interiorul era mult mai drăguţ decît te făcea să crezi exteriorul insipid, cu mult lemn local care acoperă podelele şi pereţii. Cel mai bine era că nu te punea nimeni într-un grup, ci erai lăsat să explorezi de unul singur. Nu fusesem niciodată în Capitol Building din America, dar îndrăznesc să cred că acolo nu te lasă pur şi simplu să te plimbi pe unde ai tu chef. În Parlament am avut senzaţia că puteam merge oriunde – că dacă aş fi ştiut care-i uşa, m-aş fi putut strecura în biroul primministrului şi aş fi putut să-i mîzgălesc un mesaj pe sugativă sau poate să-i fi lăsat desenul meu cu somoni să-l binedispună. De mai multe ori am încercat mînerele uşilor. Erau întotdeauna încuiate, însă nu s-a declanşat nici o alarmă şi nici n-a venit glonţ prin geam careva de la serviciul de pază ca să mă prindă cu plase şi să mă ducă la interogatoriu. În zonele în care se aflau oameni de pază, ei erau întotdeauna prietenoşi şi bucuroşi să răspundă oricăror întrebări. Eram foarte impresionat. Parlamentul Australiei este împărţit în două camere, Camera Reprezentanţilor şi Senatul (e interesant, nu neapărat şi semnificativ, că ei folosesc termenul britanic pentru instituţie şi termenii americani pentru camere), şi ambele erau deschise şi puteau fi examinate dinspre galeriile vizitatorilor. Ambele erau destul de mici, dar arătau mai bine decît mă aşteptasem. La televizor, verdele din Camera Reprezentanţilor are un aspect biliar clar, ca şi cînd membrii ar dezbate din interiorul pancreasului cuiva, dar în realitate nuanţa era mult mai potolită şi reţinută. Senatul, pe care nu-l văzusem niciodată la televizor (pentru că senatorii nu fac de fapt nimic, bănuiesc – dar am să consult cartea lui John Gunther şi am să vă mai spun despre asta), era într-un ton ocru liniştitor. Într-un foaier spaţios de la etaj era o galerie care conţinea portrete în ulei ale tuturor prim-miniştrilor, iar eu am făcut turul ei cu mult interes. Citisem destul de mult, vă închipuiţi, aşa că era o adevărată plăcere – de genul unei autentice „aaaam-auzit-atît-de-multe-despre-voi” – să le văd în sfîrşit chipurile. Iată-l pe amabilul Ben Chiefly, prim-ministru laburist chiar după război şi un om care era atît de ataşat de popor, încît, atunci cînd se afla în Canberra, stătea în modestul hotel Kurrajong cu doar şase şilingi pe zi şi puteai să-l vezi în fiecare dimineaţă plimbîndu-se în halat de casă pînă la baia comună ca să se bărbierească şi să se spele împreună cu ceilalţi oaspeţi ai hotelului. Iată-l şi pe măreţul şi impunătorul Robert Menzies, care a fost prim-ministru 20 de ani, dar se considera „britanic pînă la şireturile ghetelor” şi visa să se retragă într-o casă de ţară undeva într-un sătuc englezesc, în mod evident bucuros să întoarcă spatele pămîntului natal pentru totdeauna. Şi iată-l şi pe bietul Harold Holt, a cărui aruncare fatală în valuri în 1967 i-a cîştigat abnegaţia mea eternă. Clubul lor e destul de mic. Din 1901, Australia a avut doar 24 de prim-miniştri, iar eu eram uimit să realizez cîţi dintre ei îmi rămîneau străini. Dintre cei 24, am numărat 14 despre care nu ştiam în mare nimic, incluzînd opt – exact o treime – despre care nici măcar nu auzisem. Printre aceştia erau Sir Earle Christmas Grafton Page, cel cu nume pompos, care a fost, hai s-o spunem pe cea dreaptă, prim-ministru pe o perioadă de mai puţin de o lună în 1939, dar şi William McMahon, care a deţinut funcţia aproape doi ani la începutul anilor 1970 şi de a cărui existenţă, pînă în clipa aceea, nu avusesem idee. M-aş fi simţit şi mai prost din cauza ignoranţei mele dacă nu aş fi citit un articol, chiar cu o zi înainte, despre un studiu al guvernului care descoperise că înşişi australienii erau în mare măsură la fel de ignoranţi ca şi mine în privinţa acestui aspect – că de fapt mai mulţi australieni erau în stare să identifice şi să discute realizările lui George Washington decît să facă acelaşi lucru în ceea ce-l privea pe primul şef de stat ales de ei, Sir Edmund Barton. Şi cu acel gînd sobru la care să reflectez, am plecat din capitală şi am pornit-o către îndepărtata Adelaide. 1. Oricine ar fi numit lacul, evident nu şi-a dat seama că Burley era al doilea prenume şi nu o parte a numelui de familie. 2. Idiom cultural australian care se referă la întrunirea a trei calităţi: egalitate, loialitate şi prietenie (n.tr.). Capitolul 7 Sînt 1.200 de kilometri de la Canberra pînă la Adelaide, în vest, în cea mai mare parte pe singuratica şi aproape uitata autostradă Sturt. Aceasta poartă numele căpitanului Charles Sturt, care a explorat zona într-o serie de expediţii, între 1828 şi 1845. În afară de cartografierea cursului leneş al fluviului Murray şi a afluenţilor lui, principala calitate a lui Sturt este că a fost primul dintre exploratorii timpurii care a dat dovadă de oareşce competenţă. De exemplu, ştia că noaptea caii trebuie priponiţi. Cerinţa asta ar putea părea de la sine înţeleasă pentru oricine e înconjurat de sute de kilometri de pustietate nelocuită, însă a fost pusă în practică de mîntuială înaintea lui. John Oxley, conducătorul unei expediţii care avusese loc ceva mai devreme, nu şi-a priponit bine caii şi s-a trezit într-o dimineaţă că fugiseră toţi. El şi oamenii lui au petrecut cinci zile, mai mult pe jos, căutîndu-i. Curînd după aceea, caii au fugit din nou. Cu toate astea, Oxley este comemorat printr-o şosea care-i poartă numele în nordul statului New South Wales. Australienii sînt foarte generoşi în privinţa asta. Autostrada Sturt începe lîngă Wagga Wagga, la vreo 160 de kilometri vest de Canberra, şi traversează un ţinut vast, plan, cu soluri maronii, unde se cresc oi, un ţinut cunoscut sub numele de Riverina, o zonă de cîmpii străbătută de meandrele agitate ale rîului Murrumbidgee. Aceasta e o demonstraţie tridimensională perfectă a uşurinţei cu care te poţi trezi în inima pustietăţii în Australia. Acum eram în lumea încîntătoare a padocurilor, a pajiştilor şi a dealurilor verdedeschis, cu orăşele risipite la distanţe rezonabile, şi în clipa următoare eram singur, într-un pustiu aproape fără caracteristici – un disc de pămînt maroniu sub domul unui cer albastru, doar cu cîte un eucalipt între ele. Aşezările prin care am trecut nu erau tocmai comunităţi, ci doar grupuri de case cu o benzinărie şi din cînd în cînd cîte un pub. Pînă la urmă au dispărut şi acestea. Între Narrandera, ultimul avanpost al civilizaţiei, şi Balranald, următorul, erau 322 de kilometri de şosea fără nici un orăşel sau sătuc de-a lungul ei. Cam din oră în oră treceam pe lîngă un popas – o benzinărie cu o cafenea de genul celor cunoscute în argoul neaoş jovial din Australia drept chew and spew („mestecă şi decartează”) – şi cîteodată pe lîngă un drum de pămînt care duce drept spre vreo stînă îndepărtată nevăzută. În rest, nimic. Parcă pentru a accentua izolarea, toate posturile de radio locale au început să mă lase baltă. Unul cîte unul, semnalele lor s-au pierdut şi toate vocile acelea răguşite atît de caracteristice lungimilor de undă australiene – Vic Damone, Mel Tormé, Frank Sinatra, aflat în toiul nesolicitant al frazei muzicale „du-bi-du” – s-au estompat, ca şi cum ar fi fost trase înapoi în gaura din care scăpaseră de cine ştie ce mare forţă gravitaţională. Pînă la urmă, baleierea scalei radioului nu mia mai oferit decît un fîşîit neîntrerupt, cu excepţia unei singure frecvenţe fără zgomot, aproape de capătul său. La început am crezut că doar asta era – o frecvenţă goală –, dar apoi mi-am dat seama că auzeam schimbările de poziţie şi foielile vagi ale unor persoane care stau jos, iar după o pauză destul de mare o voce calmă şi contemplativă a spus: — Pilchard începe lunga cursă de la poartă. Se aruncă şi… ah, a ieşit! Da, l-a luat. Longwilley e prins cu piciorul în faţă, în centru, de către Grattan. Ei, ce zici de asta, Neville? — Asta merită consemnat, Bruce. Nu cred că am mai văzut o asemenea aruncare rapidă de cînd Baden-Powell l-a eliminat pe Rangachangabanga înscriind şase puncte la Bangalore în 1948. Nimerisem în lumea suprarealistă şi plină de satisfacţii a crichetului la radio. După ani de zile de studiu perseverent (la crichet nu merge altfel), mi-am dat seama că toate neajunsurile jocului pot fi reparate rapid cu ajutorul cartului pentru golf. Este greşită percepţia conform căreia englezii au inventat crichetul pentru a face restul eforturilor omeneşti să pară interesante şi dinamice; ăsta a fost un efect secundar neprevăzut. Nu vreau să denigrez un sport iubit de milioane de oameni, dintre care unii chiar se pricep la el, dar e un joc ciudat. Este singurul sport la care sînt prevăzute pauze de masă. Este singurul sport cu nume de insectă1. Este singurul sport în care spectatorii ard la fel de multe calorii ca jucătorii (ba chiar mai multe, dacă sînt agitaţi). Este singura activitate competitivă, în afară de copt, în care te poţi îmbrăca în alb din cap pînă-n picioare, iar la final eşti la fel de curat ca la început. Imaginaţi-vă o formă de baseball în care, după fiecare aruncare, aruncătorul ia mingea de la cel care o prinde şi merge încet cu ea pînă în mijlocul terenului, iar acolo, după o pauză de un minut, ca să-şi revină, se întoarce şi fuge cît îl ţin picioarele către movila aruncătorului, înainte de a azvîrli mingea la gleznele unui om care stă în faţa lui purtînd o cască de echitaţie, mănuşi mari precum cele folosite în manipularea izotopilor radioactivi şi o saltea prinsă de fiecare picior. Mai mult decît atît, imaginaţi-vă că, dacă omul ăsta cu bîta nu reuşeşte să lovească mingea într-un mod care să-i dea destule motive să încerce să se clatine 18 metri cu saltelele prinse de picioare, el nu are nici un alt motiv să alerge; poate să stea în picioare acolo toată ziua şi de obicei chiar asta face. Dacă prin vreun miracol reuşeşte să lovească greşit, lucru care duce la eliminarea lui din teren, toţi jucătorii îşi aruncă braţele în aer în semn de triumf şi se îmbrăţişează. Apoi se serveşte ceaiul şi toată lumea se retrage fericită într-un foişor, undeva mai departe, ca să prindă puteri pentru următorul atac. Acum imaginaţi-vă că totul durează atît de mult, încît, atunci cînd se termină meciul, s-a făcut toamnă şi aţi depăşit termenul de returnare al cărţilor de la bibliotecă. Acesta este crichetul. Dar trebuie spus că transmisia unui meci de crichet la radio îţi aduce o linişte unică. Are cam aceleaşi trăsături cu transmisia unui meci de baseball la radio – un ritm lejer, o aplecare reconfortantă spre statistici greu de pătruns şi reflecţii istorice profunde, minimomente entuziasmante de acţiune reală –, însă totul se întinde pe mai multe ore şi e împănat cu o terminologie bogată şi o eleganţă de expresie odihnitoare, pe care nici măcar baseballul nu le poate atinge. A asculta transmisia unui meci de crichet la radio este ca şi cum ai asculta doi oameni stînd într-o barcă cu vîsle, pe un lac lin şi calm, într-o zi cînd peştele nu trage; e ca şi cum ai trage un pui de somn rămînînd conştient. De fapt, te ajută că nu ştii exact ce se întîmplă. În acest pustiu inactiv, emanînd un sentiment de mulţumire, înţelegerea te-ar distrage. — Iată-l pe Stovepipe care vine să arunce mingea în această zi minunată de vară la MCG, spunea unul dintre comentatori. Mă întreb dacă va încerca o aruncare în partea stîngă sau o săritură peste pîrleaz. Stovepipe aruncă într-un stil neobişnuit. Începe să alerge din Carlton & United Brewery din Kooyong. — Ai dreptate, Clive. Nu mai ştiu pe nimeni care să arunce de aşa de departe de cînd Stopcock şi-a prins mîneca într-o oglindă retrovizoare a unui autobuz 11 în timpul celui de-al treilea test de la Brisbane din 1957 şi a ajuns la Goondiwindi după patru zile din cauza unei confuzii îngrozitoare produse la modificarea programului trenurilor în nodul Toowoomba. După o pauză de tăcere în care au asimilat această cugetare şi probabil au şi ieşit un pic din cabină să mai facă şi alte treburi, au luat-o de la capăt cu o discuţie relaxată despre jocul echipei din Anglia. Neasden părea să joace bine în zona centrală a terenului, în vreme ce Packet era neclintit la driblări, deşi chiar şi aceste realizări exemplare păleau în comparaţie cu jocul absolut remarcabil al lui Hugh TwainButtocks la mijlocul terenului. Comentatorii subscriau unul la opiniile celuilalt cu calm, spunînd că nu mai văzuseră pe nimeni prins cu asemenea eleganţă de cînd Tandoori a profitat de naivitatea lui Rogan Josh în ’61. În cele din urmă, nimerind drumul peste calea ferată la Flinders Street – podul pentru pietoni era evident închis, fiindcă tocmai îl vopseau –, Stovepipe s-a întors pe teren şi i-a aruncat mingea lui Hasty, care a respins-o cu abilitate spre un colţ. Asta s-a mai repetat de patru ori în următoarele două ore, iar apoi unul dintre comentatori a declarat: — Acum, cînd facem pauză pentru al doilea prînz, mai sînt 11.200 de mingi de jucat. Australia a lovit 962 şi are două puncte, iar Anglia e cu patru mingi în spate şi nu are nici un punct, sperînd să plouă. S-ar putea să nu fi nimerit chiar terminologia corectă, dar cred că am prins gustul jocului. Concluzia era că Australia îi dădea Angliei o bătaie bună, dar aşa face Australia cam întotdeauna. De fapt, Australia bate cam pe toată lumea la mai toate. Realmente n-a existat o naţiune mai sportivă. La Olimpiada din 1996 de la Atlanta, ca să dau un exemplu absolut la întîmplare, Australia, pe locul 52 ca număr de locuitori în lume, a adus acasă mai multe medalii decît toate celelalte ţări, cu excepţia a patru dintre ele, care de altfel erau mult mai mari (ţările, bineînţeles, nu medaliile). Raportat la numărul de locuitori, performanţa Australiei o clasa mult în faţa oricui altcuiva. Australienii au cîştigat 3,78 medalii la un milion de locuitori, un procent cu mai mult de două ori şi jumătate mai bun decît al următorului performer, Germania, şi de aproape cinci ori mai bun decît al Statelor Unite. Nu prea există sport la care australienii să nu exceleze. Dacă vreţi să ştiţi, există chiar 40 de australieni care joacă baseball la nivel profesionist în Statele Unite, inclusiv cinci în Major League – şi australienii nici măcar nu joacă baseball, cel puţin nu în vreun fel care să implice devotament faţă de sportul ăsta. Ei fac chestia asta pe scena lumii şi îşi joacă şi propriile jocuri, dintre care se remarcă o formă foarte populară de masacru prea puţin controlat care se numeşte Australian Rules Football. E de mirare că într-o asemenea societate viguroasă şi activă mai rămîne cineva care să formeze publicul spectator. Nu, misterul crichetului nu este că australienii îl joacă bine, ci că îl joacă. Mie mi s-a părut întotdeauna un joc mult prea liniştit pentru temperamentul aspru şi impetuos al australienilor. Australienii preferă mai curînd jocuri în care bărbaţi musculoşi îmbrăcaţi sumar îşi rup nasurile pînă le ţîşneşte sîngele. Sînt aproape sigur că dacă tot restul lumii ar pieri brusc şi dezvoltarea crichetului ar fi lăsată pe mîna australienilor, în decurs de o singură generaţie jucătorii ar purta pantaloni scurţi şi ar folosi bîtele ca să se lovească unii pe alţii. Şi ştiţi ce? Crichetul ar fi un joc mult mai interesant dacă sar întîmpla aşa. După-amiaza tîrziu, cînd jucătorii au făcut a doua pauză de ceai sau pentru a cincea tartină sau ce-o fi fost – în orice caz, cînd activitatea de pe teren s-a situat între foarte puţină spre inexistentă –, am oprit la o benzinărie de pe marginea drumului să alimentez şi să beau o cafea. Mi-am studiat cartea cu hărţi şi m-am hotărît să fac popasul nocturn în Hay, un loc modest din deşert, la oarecare distanţă de şosea, la cîteva ore de mers. Fiind singura comunitate într-un spaţiu de 321 de kilometri, nu era o hotărîre foarte greu de luat. Apoi, fiindcă nu aveam altceva mai bun de făcut, am răsfoit indexul şi mam distrat, într-o notă foarte potolită, căutînd nume ridicole, din care Australia are chiar multe. Astfel pot raporta că următoarele sînt locuri reale, fără nici o excepţie: Wee Waa, Poowong, Burrumbuttock, Suggan Buggan, Boomahnoomoonah, Waaia, Mullumbimby, Ewlyamartup, Jiggalong şi, piesa de rezistenţă a listei, Tittybong. În timp ce plăteam, bărbatul m-a întrebat încotro mergeam. — Spre Hay, am răspuns şi deodată mi-a venit un gînd amuzant. Şi bine aş face dacă m-aş grăbi. Ştiţi de ce? El m-a privit inexpresiv. — Fiindcă vreau să ajung la Hay2 cît soarele-i sus pe cer. Expresia de pe faţa bărbatului nu s-a schimbat. — Vreau să ajung la Hay cît soarele-i sus pe cer, am repetat eu cu o uşoară schimbare de accent şi o expresie mai încurajatoare. Lipsa expresiei de pe faţa lui, mi-am dat eu seama după o secundă, era probabil permanentă. — N-o să aveţi probleme cu asta, a spus bărbatul după ce sa gîndit un minut. O să mai fie lumină ore bune de-acumanainte. Hay era un orăşel fierbinte şi prăfuit, dar surprinzător de simpatic, la oarecare distanţă de autostrada Sturt, dincolo de un pod vechi peste rîul nămolos Murrumbidgee. La motel miam lăsat bagajele şi am aprins din reflex televizorul. S-a deschis la crichet, iar eu am stat pe piciorul patului şi am privit cîteva minute, fiind, contrar obiceiului meu, absorbit. Nu e nevoie să spun că nu prea se-ntîmpla nimic în zona centrală de joc. Un oficial într-o haină albă alerga după o foaie de hîrtie pe care o luase vîntul, iar cîţiva dintre jucători examinau terenul pe lîngă stîlpi, în mod clar căutînd ceva. Nu puteam să-mi dau seama ce, dar atunci unul dintre comentatori a remarcat că Anglia tocmai primise o minge în poartă şi pierduse, aşa că am presupus că asta căutau. După un timp, un tînăr înalt şi slăbănog din exteriorul terenului, care lustruise o minge de unul din cracii pantalonilor ca şi cînd ar fi urmat să muşte din ea, a-nceput să alerge. La un moment dat, i-a azvîrlit mingea celui care trebuia să o lovească, aflat la oarecare distanţă, iar respectivul şi-a ridicat cu nonşalanţă bîta de la pămînt şi a lovit-o din nou spre el. Aceste mişcări au fost repetate cu scrupulozitate de încă trei ori, după care comentatorul a spus: — Prin urmare, la sfîrşitul celei de a 452-a lovituri, cînd facem pauza pentru siestă, Anglia şi-a ridicat totalul la 17. Deci mai au mult de muncă dacă vor să prindă din urmă Australia înaintea celei de-a patra pauze de gustare. Am ieşit din hotel să mă plimb pe placa terestră fierbinte care este interiorul New South Wales vara. Ziua era extrem de caldă. Fiecare frunză din copacii de pe marginea drumului era pleoştită, ca o limbă atîrnînd. M-am plimbat în sus şi-n jos pe ambele părţi ale străzii Lachlan, strada principală din oraş, iar după aceea am mai mers o bucată în afara oraşului, ca să mă bucur de apus – un eveniment relaxant splendid în brusă – şi cu speranţa, mereu neîmplinită, de a vedea cîţiva canguri sărind pitoresc în cadru. Cangurii sînt mai des văzuţi acum în Australia decît erau înainte de a veni europenii, fiindcă toate îmbunătăţirile din mediul rural – cultivarea terenurilor cu iarbă, crearea heleşteielor etc. – le-au fost de folos la fel cum le-au fost şi oilor şi vitelor. Nimeni nu ştie cîţi canguri sînt în ţară, însă se presupune în general că numărul lor este de peste 100 de milioane, ceea ce-i face nu cu mult mai puţin numeroşi decît oile. Dar găseam eu măcar unul acolo? Nu şi pace. Aşa că am făcut cale-ntoarsă în oraş şi mi-am petrecut seara în stilu-mi caracteristic – bînd cocktailuri cu bere într-un pub părăsit şi aproape gol, mîncînd la cină friptură şi salată într-un restaurant de vizavi, plimbîndu-mă din nou pînă la marginea oraşului, căutînd zadarnic canguri la lumina lunii. M-am întors în camera mea pe la nouă jumate. Am aprins televizorul şi am fost impresionat să văd că jocul ăla continua. Să recunoaştem meritul jucătorilor de crichet. Poate că e o muncă uşoară, dar de durat durează ore bune. Bărbatul cu haina albă încă umbla după bucata de hîrtie, deşi era imposibil să-ţi dai seama dacă era aceeaşi foaie. Anglia, după spusele comentatorului, mai pierduse trei lovituri la poartă, ceea ce-i făcea pe jucătorii englezi să pară cam zăpăciţi. În ritmul ăsta, în curînd aveau să rămînă fără echipament şi atunci o să trebuiască să încheie jocul. Poate că, am hotărît eu să cred în sinea mea în timp ce stingeam televizorul, asta şi sperau. Dimineaţa m-am cinstit cu un mic dejun copios ca să prind puteri pentru o nouă zi lungă de şofat. Micul dejun este, desigur, cel mai sălbatic eveniment din societatea occidentală (dacă nu prea sînteţi de acord, atunci vă rog să-mi numiţi o altă ocazie – orice ocazie vreţi – cînd aţi devora bucuroşi un embrion), iar australienii par să se priceapă la pregătirea lui. În mare măsură, priceperea constă în măiestria cu care prepară şunca. Spre deosebire de limbile creţe de pantof care se consumă în Marea Britanie sau de fîşiile plictisitor de crocante înregimentate pe farfurie pe care le mîncăm noi în America, şunca australiană are o savoare frustă, cărnoasă, adevărată. Arată ca şi cînd ar fi fost scoasă din porc în timp ce animalul încerca să scape. Aproape că poţi auzi guiţatul în fiecare bucăţică. Pe lîngă asta, pîinea prăjită e tăiată gros. Pe scurt, australienii ştiu să pregătească un mic dejun. Şi aşa, radiind de colesterol şi mulţumire, m-am întors la drumul singuratic. Dincolo de Hay, peisajul era şi mai plat, maro, gol şi insipid. Nu este uşor să redai vidul monumental al Australiei. Este de departe cea mai slab populată naţiune. În Marea Britanie, densitatea medie a populaţiei este de 632 de locuitori la mila pătrată; în Statele Unite, media este de 76; în întreaga lume per ansamblu este de 117. (Şi, doar de curiozitate, în Macao, deţinătoarea recordului, este o densitate în mod clar sufocantă de 69.000 de locuitori la mila pătrată.) Media australiană, prin contrast, este de şase locuitori la mila pătrată. Dar chiar şi cifra aceea modestă este foarte asimetrică, fiindcă australienii trăiesc în număr copleşitor în cîteva locuri grupate de-a lungul coastei şi nu se ating de restul terenului din ţara lor. Într-adevăr, proporţia oamenilor din Australia care locuiesc în zonele urbane este, la 86%, cam la fel de mare ca în Olanda şi aproape la fel de mare ca în Hong Kong. Aici, dacă găseşti şase oameni care ocupă aceeaşi suprafaţă de o milă pătrată înseamnă fie că e reuniune de familie, fie o întîlnire pentru organizarea unei acţiuni a Aum Shinrikyo. Din cînd în cînd am trecut pe lîngă kilometri întregi de malee scrub – arbuşti mici destul de stufoşi şi de înalţi ca să obtureze orice privelişte – şi foarte rar, în cîmpiile deschise, întrezăream cîte o linie joasă de verde plin de viaţă pe orizontul din dreapta, despre care am presupus că marca zona irigată de-a lungul rîului Murrumbidgee. În afară de asta, nimic. Doar pămînt tare ce se chinuia să susţină un pic de iarbă uscată şi ciudata şi ţepoasa acacia sau vreun eucalipt încovoiat. N-a fost mereu aşa. Deşi, în interiorul continentului, Australia n-a fost niciodată chiar verde, o mare parte din terenul de pe margine a cunoscut cîndva perioade de relativă luxurianţă, care dura uneori mai mulţi ani, cîteodată chiar decenii şi se bucura de o rezistenţă care îi permitea să apară din nou după perioade de secetă. Apoi, în 1859, un bărbat pe nume Thomas Austin, proprietar de pămînt din Winchelsea, Victoria, puţin mai la sud de unde mă aflam eu atunci, a făcut o mare greşeală. A importat 24 de iepuri sălbatici din Anglia şi le-a dat drumul prin brusă de dragul sportului. Nu vă spun ceva nou cînd zic că iepurii se înmulţesc într-un ritm susţinut. În cîţiva ani, năpădiseră cu totul proprietatea lui Austin şi cotropeau districtele învecinate. 50 de milioane de ani de izolare nu mai lăsaseră în Australia nici măcar un prădător sau parazit care să fie în stare măcar să recunoască iepuri, cu atît mai puţin să-i vîneze, aşa că urecheaţii au proliferat uluitor. În colectivitate, apetitul lor era în mare măsură insaţiabil. În 1880, deja două milioane de acri din Victoria fuseseră devalizaţi. În curînd, ei înaintau spre Australia de Sud şi New South Wales, avansînd cu o viteză de 120 de kilometri pe an. Pînă să vină iepurii, o mare parte din regiunea rurală prin care mergeam în călătoria mea era plină de crînguri luxuriante de tufişuri eremophila, un arbust care atingea o înălţime de aproape doi metri şi avea flori cam tot anul. După toate relatările, era o frumuseţe, iar frunzele lui o binefacere pentru animalele care îl ciuguleau. Dar iepurii au tăbărît pe tufişurile de eremophila ca lăcustele, devorîndu-le cu tot cu frunze, flori, scoarţă, tulpini – pînă n-a mai rămas nici unul. Iepurii au mîncat atît de mult din tot ce găseau, încît oile şi alte animale domestice au fost nevoite să-şi extindă atît cîmpul de păşunat, cît şi dieta, pustiind şi alte porţiuni de teren. Cum rentabilitatea oilor intrase în declin, fermierii au compensat cu obstinaţie, crescînd numărul animalelor domestice şi contribuind astfel la devastarea generală. Problema ar fi fost destul de serioasă oricum, dar în anii 1890, după 40 de ani de belşug, Australia a intrat într-un deceniu de secetă ucigătoare – cel mai devastator din istoria cunoscută. În timp ce pămîntul a crăpat şi s-a transformat în praf, stratul de humus – care era deja cel mai subţire de pe planetă – s-a spulberat, fără să se mai refacă vreodată. Pe parcursul acelui deceniu, aproximativ 30 de milioane de oi, mai mult de jumătate din totalul Australiei, au pierit; 16 milioane au murit într-un singur an nemilos, 1902. Între timp, iepurii săreau voioşi prin tufişuri. Pînă cînd ştiinţa a venit cu o soluţie, trecuse aproape un secol de cînd Thomas Austin îi scosese pe cei 24 de urecheaţi din sac. Arma folosită împotriva iepurilor a fost un virus miraculos din America de Sud numit mixomatoză. Nefiind nociv pentru oameni şi alte animale, virusul a fost devastator în rîndul iepurilor, cu o rată a mortalităţii de 99,9%. Aproape imediat, ţara s-a umplut de iepuri intraţi în convulsii, împleticiţi, grav bolnavi, iar apoi de zeci de milioane de stîrvuri micuţe. Deşi a supravieţuit doar un iepure dintr-o mie, cei foarte puţini care au rezistat au dezvoltat o rezistenţă naturală la mixomatoză şi ei au transmis tocmai genele rezistente atunci cînd au început din nou să se înmulţească. A durat un timp pînă ce treburile au început să meargă, dar astăzi cifra populaţiei de iepuri din Australia a ajuns din nou la 300 de milioane şi este în creştere rapidă. În orice caz, paguba adusă mediului, în mare măsură ireversibilă, era un fapt consumat. Şi uite aşa, magicienii aveau ce folosi la scamatorii chiar de pe veranda lor. Exact aşa cum te afunzi în pustiu cu o bruscheţe uluitoare în Australia, la fel ieşi din el. La puţin timp după ce am trecut în Australia de Sud, la mijlocul după-amiezii, m-am trezit că intru în livezi mici de portocali pe dealuri cu pante line. Era atît de uimitor, încît am coborît din maşină să arunc o privire. Pe o latură era un vid arid – un cîmp întins cu cînepă şi din loc în loc pîlcuri de eucalipt. Dar chiar în faţa mea, umplînd cîmpul vizual pînă la linia unui orizont îndepărtat, se întindea un tărîm al făgăduinţei cu aspect biblic – livezi mici cu citrice şi vii, cu din ce în ce mai multe vii, pînă cînd nu mai vedeai nimic decît vii, şi atunci mi-am dat seama că ajunsesem în Barossa Valley, o zonă chiar spectaculoasă şi foarte drăguţă din Australia de Sud, cu dealuri unduitoare pline de vegetaţie abundentă, care le dădea, atît literal, cît şi metaforic, un aer mediteraneean. Zona era în mare parte a unor fermieri germani, care au pus bazele industriei vinului în Australia, chiar în acest loc. Astăzi, australienii sînt unii dintre cei mai buni cunoscători în materie de vinuri din lume, însă dezvoltarea acestei abilităţi este destul de recentă. O anecdotă relatată des ne spune cum expertul britanic în vinuri Len Evans, aflat într-o vizită în Australia în anii 1950, a cerut un pahar de vin într-un hotel de provincie. Hotelierul l-a fixat cîteva momente şi a întrebat: — Da’ ce, eşti poponar? Chiar şi acum, vinurile pentru care este lăudată Barossa – chardonnay, cabernet sauvignon şi shiraz – sînt toate apariţii recente. În anii 1980, guvernul îi plătea pe cultivatori să scoată butaşii de shiraz şi să producă rieslinguri siropoase şi dulci. Eu n-am înţeles niciodată prea bine de ce turiştii din zone cu pieţe mai prospere sînt atît de atraşi de spaţiile unde se cultivă viţa-de-vie. Aceiaşi turişti nu-şi doresc să vadă bumbacul înainte ca el să devină pantaloni ai firmei Gap sau icrele negre scoase din burţile sturionilor, dar dacă le oferi peisajul viilor, o să li se pară că au găsit paradisul. Acestea fiind spuse, Barossa Valley este extraordinar de atrăgătoare, mai ales după drumul pe singuratica şi îndepărtata autostradă Sturt. Am oprit să-mi petrec noaptea în Tanunda, orăşel frumos şi bine cotat turistic, în mare parte construit de-a lungul unei străzi foarte lungi, umbrită plăcut de copaci înfrunziţi. Dată fiind popularitatea locului în rîndul turiştilor şi începuturile lui germanice, mă temusem oarecum că Tanunda le va reflecta, însă în afara unui restaurant sau două cu haus în numele lor şi pomenirea ici-colo a cuvîntului wurst în vitrinele magazinelor, din fericire nu prea existau încercări de a exploata acea tradiţie. Era ajunul Zilei Australiei, marea sărbătoare naţională, iar Tanunda era plină de oameni care veniseră acolo pentru o minivacanţă. Am găsit o cameră, nu tocmai uşor, apoi am luat-o la pas către strada principală pentru o plimbare înainte de cină. Locul era aglomerat, forfotind de oameni care, la fel ca şi mine, încercau să-şi umple ora aceea cînd nu-i nimic de făcut între închiderea magazinelor şi momentul cînd se cade ca lumea să înceapă să bea. M-am plimbat printre ei, fericit că eram înapoi în lumea civilizată – fericit, mai presus de toate, că puteam să trag cu urechea la conversaţii în care nu era vorba despre oi, tot felul de dispozitive cu toane, fîntîni noi sau defrişarea terenurilor. (Sau crupe, colectoare de apă, pompe şi buşteni, cum începusem deja să mă aştept.) Era clar din conversaţii că nimerisem în Yuppieville. Majoritatea oamenilor erau angajaţi în interesanta activitate burgheză din timpul liber de a identifica toate obiectele din vitrine care semănau cu obiecte aparţinînd unor persoane cunoscute de ei. Oriunde puteam să stau şi eu mai mult auzeam pe cineva remarcînd: — Uite, Sarah are un castron exact ca ăsta. Sau: — Mama ta avea un serviciu de ceai ca acela. Mă-ntreb ce s-o fi ales de el. Crezi că i l-o fi dat Samanthei? Cîteva cupluri jucau o varaintă un pic mai riscantă a jocului ăstuia, care implica nişte comentarii suplimentare, precum: — Nu, cel pe care l-ai spart tu era mult mai frumos. Şi: — Dar de cîte perechi de cercei cu perle ai nevoie, pentru numele lui Dumnezeu? Şi: — Păi, dacă i l-a dat Samanthei, chestia asta m-ar scoate pur şi simplu din minţi, sincer, fiindcă mi l-a promis mie. O să trebuiască să ai o discuţie cu ea. Ăştia erau oamenii care făcuseră cel mai lung drum cu maşina ca să ajungă aici, bănuiam eu, şi aveau mare nevoie să bea ceva. Sau poate erau doar dobitoci. Mi-a plăcut Tanunda şi am petrecut o seară foarte plăcută acolo, dar n-a fost absolut nimic excepţional sau memorabil în experienţa asta, aşa că am să vă spun în schimb o povestioară pe care mi-a zis-o o femeie minunată pe nume Catherine Veitch. Catherine Veitch era prietena mea cea mai veche din Australia, atît în sensul că a fost prima mea prietenă acolo, cît şi în sensul că era destul de în vîrstă ca să-mi fie mamă. Am întîlnit-o la Festivalul Scriitorilor de la Melbourne în 1992. Numi amintesc detaliile, ştiu doar că m-a abordat după o lectură, fie ca să-mi corecteze o greşeală pe care o făcusem în una dintre cărţile mele cînd mă referisem la o chestiune de limbă – ea avea înclinaţii academice şi nu tolera neglijenţa –, fie ca să mă lumineze în privinţa vreunui aspect al vieţii australiene asupra căruia comentasem imprudent în partea de întrebări şi răspunsuri. Rezultatul a fost că am mers la bufet să bem împreună o cafea şi a doua zi am mers cu un tramvai pînă la ea acasă, în St. Kilda, unde am luat prînzul şi i-am întîlnit cam toată familia. Copiii ei, care erau mulţi, dar nu-mi era clar cîţi, erau cu toţii adulţi şi locuiau separat, dar majoritatea veneau în cîte un moment al după-amiezii să împrumute o sculă, să-şi verifice mesajele sau să pună ceva la frigider. Era exact genul de casă în care îmi dorisem întotdeauna să cresc – fericită, confortabilă, haotică într-un mod plăcut, plină de conversaţii pe un ton ridicat de genul: — Încearcă în dulapul de la capătul de sus al scării. Mi-a plăcut Catherine foarte mult. Era amabilă, nostimă, atentă şi directă. Aşa că am devenit prieteni la cataramă – deşi a fost o prietenie bazată aproape în întregime pe corespondenţă. Ea nu fusese niciodată în America, iar eu mă duceam în Australia o dată pe an, dacă aveam noroc, şi nu întotdeauna la Melbourne. Dar de trei sau patru ori pe an ea îmi trimitea scrisori lungi şi minunat redactate, dactilografiate la o maşină de scris nervoasă şi îndărătnică. Scrisorile astea rar îmi luau mai puţin de o oră să le citesc. Într-o singură pagină, ele treceau printr-o galaxie de subiecte – copilăria ei în Adelaide, insuficienţa anumitor politicieni (de fapt, a majorităţii politicienilor), de ce le lipseşte australienilor încrederea, ce mai făcuseră copiii ei. În general, punea şi o grămadă de decupaje din Age, ziarul din Melbourne. Cam tot ce ştiu despre Australia am aflat în mare parte de la ea. Adoram acele scrisori. Veneau de atît de departe – să primesc un plic din Australia mi se părea un eveniment chiar nemaipomenit – şi descriau evenimente şi experienţe care pentru ea nu erau excepţionale, dar mie exotismul lor îmi tăia răsuflarea: să mergi cu tramvaiul pînă în oraş, să suferi din cauza unui val de căldură în decembrie, să participi la o conferinţă la Royal Melbourne Institute, să cauţi perdele la David Jones, cel mai mare magazin local din Melbourne. Nu pot să explic efectul lor decît spunînd că, fără să renunţ la nimic din viaţa pe care o aveam deja, simţeam nevoia imperioasă de a avea şi toate lucrurile acelea în viaţa mea. Deci prin scrisorile ei, mai mult decît prin orice altceva, mi-am consolidat fixaţia pentru Australia. Scrisorile ei erau întotdeauna vesele, dar în ultima pe care am primit-o de la ea era deosebit de fericită. Ea şi John, soţul ei, urmau să-şi vîndă casa din St. Kilda şi să se mute în peninsula Mornington, la sud de Melbourne, să se bucure de o viaţă de pensionari elegantă şi frumoasă la mare, împlininduşi un vis pe care îl aveau de ani buni. Chiar după ce a trimis scrisoarea aceea, spre marea surprindere a tuturor celor care o cunoşteau, Catherine a făcut un atac de cord subit şi a murit. Acum aş fi fost în drum spre a-i face o vizită. În locul vizitei, tot ce pot oferi este povestea mea preferată dintre numeroasele poveşti pe care mi le-a spus ea. În anii 1950, o prietenă de-a lui Catherine s-a mutat cu tînăra ei familie într-o casă vizavi de un teren pe care nu era construit nimic. Într-o zi, nişte muncitori au venit să ridice o casă pe terenul respectiv. Prietena lui Catherine avea o fetiţă de trei ani care, aşa cum era firesc, a devenit foarte interesată de activitatea de vizavi. Stătea pe lîngă locul acela şi constructorii au adoptat-o ca pe un fel de mascotă. Vorbeau cu ea şi-i încredinţau tot felul de mici sarcini, iar la sfîrşitul săptămînii i-au dat o mică răsplată, o jumătate de coroană nouă şi strălucitoare sau ceva de genul ăsta. Fetiţa a dus-o acasă la mama ei, care a scos toate sunetele admirative potrivite ocaziei şi a propus să meargă cu ea la bancă a doua zi dimineaţă ca să o depună în contul ei. Cînd au ajuns acolo, casierul a fost la fel de impresionat şi a întrebat-o pe fetiţă cum de fusese plătită. — Am construit o casă săptamîna asta, a răspuns ea cu mîndrie. — Dumnezeule! a spus casierul. Şi o să mai construieşti una şi săptămîna viitoare? — Da, dacă mai ajung vreodată căcaturile alea de cărămizi, a răspuns fetiţa. 1. În engleză, cricket înseamnă şi greiere (n.tr.). 2. Numele localităţii Hay înseamnă „fîn”, iar în limba engleză există proverbul „Make the hay while the sun shines” („Strînge fînul cît soarele-i sus pe cer”) (n.tr.). Capitolul 8 Cei din Australia de Sud sînt foarte mîndri că fac parte din singurul stat australian care n-a primit niciodată deţinuţi. Ceea ce omit ei să menţioneze adeseori este faptul că planul său îi aparţine unui deţinut. La începutul anilor 1830, Edward Gibbon Wakefield, un bărbat cu resurse proprii şi înclinaţii nu tocmai respectabile, se afla în închisoarea Newgate din Londra, acuzat de a fi răpit o fetiţă în scopuri dubioase şi infame, cînd i s-a năzărit ideea să pună bazele unei colonii de oameni liberi în Australia. Planul lui era să vîndă parcele de pămînt unor oameni cumpătaţi şi harnici – fermieri şi capitalişti – şi să folosească fondurile care proveneau din afacerea asta pentru a plăti călătoria muncitorilor ce aveau să lucreze pentru ei. Muncitorii aveau să primească slujbe respectabile; investitorii aveau să obţină mînă de lucru şi o piaţă; toată lumea avea de cîştigat. Schema nu a funcţionat niciodată nemaipomenit de bine în practică, însă rezultatul a fost o nouă colonie, Australia de Sud, şi un oraş încîntător şi bine organizat, Adelaide. Dacă putem spune despre Canberra că este un parc, Adelaide este plină de ele. În Canberra ai senzaţia că eşti întrun spaţiu foarte mare şi verde din care niciodată nu prea ştii cum să ieşi; în Adelaide eşti indubitabil într-un oraş, dar cu opţiunea plăcută de a ieşi din el din cînd în cînd ca să iei o gură de aer într-un peisaj vast şi verde. Asta contează mult. Oraşul a fost conceput ca două jumătăţi distincte aşezate una în faţa celeilalte, între ele aflîndu-se cîmpia verde a fluviului Torrens, cu fiecare jumătate împrejmuită în totalitate de parcuri. Prin urmare, pe o hartă, centrul oraşului Adelaide are forma unei cifre opt mari, umflată şi oarecum neregulată, cu parcuri care creează cifra şi cele două jumătăţi din interior ale oraşului umplînd golurile. Funcţionează extraordinar de bine. Nu aveam în minte o destinaţie anume, însă a doua zi dimineaţă, pe cînd am intrat cu maşina în oraş dinspre Tanunda, am trecut prin nordul oraşului Adelaide, o zonă frumoasă şi prosperă din interiorul jumătăţii de sus a cifrei opt, am pus ochii pe un hotel care arăta bine şi am parcat năvalnic pe marginea drumului. Mă aflam pe strada O’Connell, într-un cartier de clădiri vechi şi bine păstrate, cu multe restaurante, puburi şi cafenele la modă. După Canberra, n-aveam de gînd să las să-mi scape nici o feliuţă dintr-un rai urban ca ăsta. Aşa că mi-am făcut rost de o cameră şi m-am întors grabnic în oraş. Adelaide este cel mai neglijat dintre cele mai importante oraşe ale Australiei. Ai putea petrece săptămîni întregi în Australia şi să nu-ţi treacă prin cap că oraşul ăla se află acolo, fiindcă nu prea e pomenit la ştiri şi nici în discuţiile dintre oameni. Adelaide e de fapt pentru Australia ceea ce Australia este pentru întreaga lume – un loc despre care ai numai păreri bune, dar care se află la distanţă şi la care se gîndeşte prea puţină lume. Cu toate astea, e fără îndoială un oraş foarte frumos. Toată lumea e de acord cu chestia asta, chiar şi milioanele de oameni care n-au fost niciodată acolo. Eu însumi fusesem doar o dată, într-un turneu de lectură cu cîteva luni în urmă. Ceea ce mi-a rămas din experienţa aceea a fost impresia unei frumuseţi fizice amestecată cu senzaţia ciudat satisfăcută de damnare pe care o aveau locuitorii. Adresează oricui din Adelaide lauda că oraşul este un loc plăcut şi ţi se va spune imediat, cu un fel de solemnitate nerăbdătoare: — Da, dar dispare, ştiţi. — Chiar dispare? spui tu pe un ton politicos îngrijorat. — A, da, îţi încredinţează persoana secretul, dînd din cap cu o satisfacţie sinistră. Apoi, dacă nu ai deloc noroc, persoana o să-ţi spună tot despre colapsul Băncii Australiei de Sud, un exemplu de nepăsare fiscală pentru care a fost nevoie de ani de zile pentru a fi reparat şi care durează aproape la fel de mult atunci cînd este povestit. Problema oraşului Adelaide, se pare, este de natură geografică. Oraşul se află la marginea greşită a Australiei civilizate, departe de pieţele vitale ale Asiei şi neavînd în prag decît mult nimic. La nord şi la vest se întinde deşertul mistuitor; la sud, nimic altceva decît mare pînă în Antarctica. Doar la est mai sînt cîteva oraşe, dar chiar şi Melbourne este la o distanţă de 724 de kilometri, iar Sydney la aproape 1.610 kilometri. De ce ar construi cineva o fabrică în Adelaide cînd este aşa departe de toate pieţele? Este o întrebare raţională, dar cumva subminată de consideraţia că Perth este şi mai îndepărtat – cu 2.735 de kilometri mai îndepărtat în avanpostul lui singuratic la Oceanul Indian –, dar are o economie mult mai dinamică. În orice caz, trăgînd linia, putem spune că Adelaide pare blocat într-un loc nefericit, în orice sens al cuvîntului. Totuşi, pentru un observator întîmplător, Adelaide pare la fel de prosper ca oricare alt oraş mare din Australia, poate chiar mai mult decît altele. Cartierul comercial central arată mai bine şi este cel puţin la fel de frecventat ca şi zonele similare din Sydney sau din Melbourne, iar puburile, restaurantele şi cafenelele par să fie pe cît de dinamice şi animate şi-ar dori orice antreprenor să fie. Oraşul are un fond important de clădiri victoriene, foarte multe parcuri şi piaţete atrăgătoare şi detalii de efect pe unde trebuie – un stîlp de felinar cu decoraţii ici, un leu de piatră colo –, care-i dau o notă de rafinament şi de venerabilitate respectabilă pe care Sydney şi Melbourne le-au respins prea des de dragul strălucirii zgîrie-norilor. Adelaide îţi dă senzaţia versiunii urbane a unui club de gentlemeni – confortabil, de modă veche, desuet, moleşit pe la ora 16:00, amintind de alte vremuri. Plimbîndu-mă la vale după ce am trecut de Pennington Gardens, unul dintre parcurile centrale, m-a copleşit fluxul de oameni care se deplasa într-o singură direcţie – mii şi mii de persoane care mergeau spre un stadion din parc. Am întrebat doi tineri ce se întîmplă şi mi s-a spus că este un meci de crichet între Anglia şi Australia la Oval. — Cum – aici, în Adelaide? Astăzi? am făcut eu surprins. Mi-a răspuns la întrebare pe măsura surprinderii mele. — Păi, ori asta, ori, a zis el sec, 30.000 de oameni au făcut o greşeală de tot rîsul, nu? Apoi a zîmbit ca să arate că nu era agresiv. Se pare că el şi celălalt tînăr se opriseră pe drum să ia cîţiva litri de băutură. — Nu ştiţi, mai sînt bilete? am întrebat. — Nee, vere, s-au epuizat. Îmi pare rău. Am dat din cap şi i-am privit cum pleacă. Alt obicei foarte britanic pe care l-am observat la australieni – se scuzau pentru lucruri pentru care nu aveau nici o vină. Am găsit drumul de-a lungul North Terrace, cea mai mare arteră de circulaţie din oraş, către South Australian Museum, un monument impunător dedicat istoriei naturale şi antropologice. Mă interesa să văd dacă expuneau acolo o fosilă pe nume Spriggina, după numele unui erou mai mic deal meu, Reginald Sprigg. În 1946, pe atunci un tînăr geolog al guvernului cercetînd dealurile neospitaliere Ediacaran din Lanţurile Flinders, la aproximativ 482 de kilometri nord de Adelaide, Sprigg a făcut una dintre acele descoperiri miraculoase în care abundă într-un mod aproape neverosimil istoria naturală australiană. Vă amintiţi, cred, dintr-un capitol anterior, cazul protofurnicii ciudate şi demult pierdute Nothomyrmecia macrops, găsită în mod neaşteptat într-un sătuc prăfuit din mijlocul pustietăţii. Ei bine, descoperirea lui Sprigg face parte din aproximativ aceeaşi categorie şi, în felul ei, nu este mai puţin remarcabilă. Momentul lui de graţie a venit atunci cînd s-a căţărat cîţiva metri pe o pantă stîncoasă pentru a găsi puţină umbră şi o piatră mai comodă de care să se rezeme ca să-şi ia prînzul. Pe cînd stătea să-şi mănînce sandviciurile, şi-a întins leneş un deget de la picior şi a răsturnat o rocă de gresie. Sprigg nu a lăsat nici o relatare formală a evenimentului, însă cred că ne putem închipui fără să greşim cum s-a oprit din mestecat – un moment lung, cu gura uşor căscată – ca să se holbeze la ceea ce răsturnase, mergînd apoi mai aproape ca să se uite mai bine. Vedeţi voi, ceea ce tocmai găsise era ceva despre care nu se credea că există. Mai bine de un secol, de pe vremea lui Charles Darwin, pe oamenii de ştiinţă îi frămîntase o anomalie a evoluţiei, şi anume că acum 600 de milioane de ani, forme de viaţă complexe de o varietate greu de înţeles năpădiseră deodată pămîntul (renumita explozie cambriană), însă fără nici o dovadă a unor forme anterioare, mai simple, care ar fi putut pava drumul pentru un astfel de eveniment. Sprigg tocmai descoperise veriga lipsă, o bucată de piatră care înota între fosile precambriene delicate. De fapt, se uita la zorii vieţii vizibile – la ceva ce nimeni nu mai văzuse pînă atunci şi nici nu se aştepta să vadă vreodată. Era un moment extrem de important pentru geologie. Iar dacă el s-ar fi aşezat oriunde altundeva – absolut oriunde pe întinderea de cuptor care e outback-ul Australiei –, descoperirea nu s-ar fi petrecut cu siguranţă nici atunci şi poate niciodată. Asta-i treaba cu Australia. Colcăie de lucruri interesante, dar în acelaşi timp e atît de vastă, goală şi neprimitoare, încît în general îţi trebuie mult noroc ca să le descoperi. Din păcate, în 1946, comunitatea mondială a oamenilor de ştiinţă nu prea a dat atenţie noutăţii din Australia, iar relatările lui Sprigg în privinţa descoperirilor lui, consemnate corespunzător în Transactions of the Royal Society of South Australia, au lîncezit două decenii pînă ce au devenit apreciate pretutindeni. Dar nu-i nimic. Pînă la urmă i-au fost recunoscute meritele: numele unei fosile poartă pentru totdeauna numele lui Sprigg, iar epoca pe care a descoperit-o a devenit cunoscută sub numele Ediacarn, după dealurile pe care le bătuse el. Din păcate, muzeul nu era deschis cînd am trecut eu pe acolo – era închis cu ocazia Zilei Naţionale, am bănuit –, aşa că speranţele mele de a arunca o privire asupra zorilor vieţii au fost spulberate. Continuînd să mă plimb pe străduţe lăturalnice umbrite, am găsit deschis un anticariat şi am luat chestia asta ca pe un premiu de consolare. Probabil pentru că preţurile cărţilor noi au fost întotdeauna mari în Australia, ţara are anticariate minunate. În ele există întotdeauna o secţiune mare consacrată „Australianei”, iar aceste secţiuni sînt mereu uluitoare, fie şi numai pentru că-ţi arată cît de egocentrici sînt australienii. Nu o zic ca pe o critică. Dacă restul lumii n-o să le dea atenţie, atunci trebuie s-o facă ei pentru ei înşişi, cu siguranţă. Mie chestia asta mi se părea firească. Dar se găsesc în orice cărucior, printre stivele dezordonate de cărţi, titlurile cele mai extraordinare. Una dintre primele pe care le-am luat în mînă atunci avea titlul That’s Where I Met My Wife: A Story of the First Swimming Pool in the National Capital at Canberra. În apropiere era un volum gros cu titlul A Sense of Union: A History of Sydney University Football Club. Lîngă el era o istorie a serviciului de ambulanţă din Australia de Sud. Erau sute de titluri care sunau aşa – cărţi care nu puteau să prezinte vreodată vreun interes decît pentru o mînă de oameni. E chiar încurajator că există cărţile astea, dar este oarecum şi îngrijorător. În orice caz, printre ele se pot găsi şi cele mai minunate surprize. Aşa mi s-a întîmplat cînd am luat de pe raft o istorie ilustrată a Surfers Paradise, renumita staţiune cu plajă Queensland, care mi-a atras atenţia deoarece curînd urma să mă-ndrept într-acolo. Cartea conţinea o istorie a dezvoltării staţiunii din anii 1920, cînd era un sătuc murdar de coastă fără nici un fel de renume sau însemnătate, pînă la începutul anilor 1970, cînd şi-a luat deodată avînt ca un fel de Miami Beach din emisfera sudică. Ceea ce m-a captivat în mod special erau fotografiile care surprindeau staţiunea în timpul fazei ei intermediare, în anii 1940 şi 1950, cînd aerul şi aspectul ei erau mai aproape de Coney Island sau Blackpool. E ciudat să te năpădească nostalgia după un loc pe care nu l-ai cunoscut niciodată, dar mie aşa mi s-a întîmplat cu Surfers Paradise şi turiştii lui de vacanţă care habar n-aveau de chestiile astea. Am contemplat cu fascinaţie pagini întregi de fotografii simple alb-negru în care vedeai oameni veseli jucîndu-se – plimbîndu-se în grupuri de-a lungul Esplanadei, mişcîndu-se pe ritmuri de jazz în săli de dans, stînd cu paharele de băutură în faţă la barurile de pe plajă. Cît le mai invidiam ţinutele la modă! Îmi dau seama că s-ar putea să fiu în minoritate, dar aş da aproape orice să trăiesc într-o vreme în care să mă-ncalţ cu pantofi de două tone, şosete roşii, o cămaşă de bumbac în culori vii cu un model repetitiv care să aibă la bază, să zicem, etichete pentru genţi de călătorie, să-mi ridic pantalonii largi maro exact la nivelul sfîrcurilor, să-mi arunc o pălărie de postav pe cap, iar oamenii care trec pe lîngă mine să simtă nevoia să se uite şi să spună: „Ce tip elegant!”. Era ceva atît de inocent, pentru totdeauna pierdut, în aspectul lumii de atunci! Puteai vedea chestia asta în mersul lejer, plin de încredere, şi zîmbetele luminoase ale turiştilor aflaţi în vacanţă, în fiecare fotografie. Oamenii ăştia erau fericiţi. Nu vreau să spun că erau doar veseli. Erau fericiţi. Trăiau vremuri bune, într-o ţară norocoasă, şi ştiau asta. Aveau slujbe bune, case bune, familii bune, perspective bune, vacanţe bune în locuri vesele şi însorite. N-aş vrea să insinuez o clipă că australienii sînt oameni nefericiţi acum – orice, numai asta nu –, dar nu mai au fericirea aceea pe feţe. Nu cred că o mai are nimeni. Aceea a fost, trebuie s-o spunem, perioada unei pedanterii absolut uluitoare. În anii 1950, Australia era probabil cel mai puţin încrezătoare naţiune dintre ţările vorbitoare de limbă engleză. Era atît de departe de oricare alt loc, încît autorităţile nu păreau să ştie exact ce era acceptabil şi în linii mari erau prudente şi nu permiteau nimic. Una dintre fotografiile din cartea cu Surfers Paradise surprindea un magazin mare de suvenire cu un panou publicitar foarte mare pe acoperiş. Reclama de pe panou era pentru faimoasa loţiune de bronzat Coppertone, în care un căţel obraznic îi trage în jos costumul de baie unei fetiţe, descoperind cîţiva centimetri de funduleţ drăguţ. Ei, acolo-i chestia. Cineva a luat o scară, s-a suit pe acoperiş cu o găleată de vopsea şi a pictat cu grijă o pereche de pantalonaşi deasupra goliciunii fetiţei. (La urma urmei, nuţi poţi permite să ţi se masturbeze lumea pe Esplanadă.) Nu doar loţiunile de bronzat erau cenzurate, ci şi filmele, piesele de teatru, revistele şi cărţile, într-un număr incredibil de mare. Un lucru pe care n-ai să-l prea găseşti în anticariatele din Australia sînt ediţii din anii 1950 sau mai vechi ale foarte multor cărţi – De veghe în lanul de secară, Adio, arme, Ferma animalelor, Peyton Place, Istoria unei trădări, Minunata lume nouă şi multe alte sute. Motivul este simplu: au fost cenzurate. În total, în perioada de vîrf, s-a interzis intrarea în ţară a 5.000 de titluri. Pînă în anii 1950, numărul lor scăzuse la cîteva sute, însă, incredibil, încă existau cîteva titluri interzise – Childbirth Without Pain, de exemplu, a cărei candoare neşovăielnică în descrierea locului de unde vin copiii era considerată puţin cam prea explicită pentru limitele sensibilităţii australiene. Am menţionat doar titluri convenţionale, apropo. Asta nu include cărţile obscene, care erau, bineînţeles, interzise categoric. Nu numai că nu puteai obţine anumite cărţi, dar nu puteai nici măcar să afli care sînt, fiindcă lista cărţilor proscrise era ea însăşi un secret. E interesant, dar Adelaide a fost locul în care s-a pus capăt cenzurii. Timp de mai multe decenii, Adelaide fusese unul dintre oraşele australiene cel mai surprinzător de neprogresiste. Vina pentru asta poate fi pusă pe umerii unui anume Sir Thomas Playford, care timp de 38 de ani, din anii 1930 şi pînă în anii 1960, a fost premierul Australiei. Playford era un om atît de îngust, încît odată, în timpul unei crize de bunuri, a sugerat că statul ar putea fi nevoit să „importe grîu din Australia”, iar cu altă ocazie a remarcat în faţa vicecancelarului Universităţii din Adelaide că el nu vede de ce ar exista universităţi pe lumea asta. După cum vă puteţi închipui, el nu a adus vreo contribuţie notabilă la vigoarea intelectuală a Australiei. Apoi, în 1967, statul a ales un premier laburist, tînăr şi charismatic, pe nume Don Dunstan, şi aproape imediat Adelaide şi Australia de Sud au suferit o transformare. Oraşul a devenit un paradis al artiştilor şi intelectualilor. Festivalul de la Adelaide a înflorit şi a devenit cel mai important eveniment cultural al naţiunii. Cărţi care erau încă interzise în alte locuri din Australia – Complexul lui Portnoy şi Naked Lunch, de exemplu – se găseau la liber în Adelaide. Erau permise plajele pentru nudişti. Homosexualitatea a fost legalizată. Timp de un deceniu fluşturatic, Adelaide a fost cel mai progresist oraş al ţării – un San Francisco al antipozilor. Chiar şi acum, Adelaide este un loc foarte frumos pentru o plimbare într-o zi de vară. Am cumpărat cîteva cărţi de la anticariat – o carte veche cu coperţi groase cu titlul Australian Paradox, pe care nu am cumpărat-o pentru un motiv mai serios decît acela că mi-a plăcut destul de mult coperta şi avea un preţ atractiv, de doi dolari, şi un volum mai recent Crocodile Attack in Australia, care era aproape de zece ori mai scumpă, însă compensa prin faptul că includea o mulţime de anecdote care-ţi dau fiori – apoi m-am plimbat un pic prin parcurile verzi şi spaţioase. Partea centrală a oraşului Adelaide se mîndreşte cu aproape 728 de hectare de parcuri, mai puţin decît Canberra, dar mult mai mult decît alte oraşe de dimensiunea lui. După cum se întîmplă atît de des în Australia, ele reflectă efortul de a recrea o ambianţă britanică familiară într-un cadru de la antipozi. Dintre toate lucrurile după care tînjeau oamenii cînd au venit pentru prima oară în Australia, peisajul englezesc era probabil cel mai important. Se observă cînd priveşti peisaje australiene create de primii pictori cît de ciudată, cît de frapant de atipică pare să fie priveliştea. Chiar şi eucaliptul arată neobişnuit de luxuriant şi sferic, ca şi cînd artiştii ar fi vrut ca el să capete un aspect mai englezesc. Australia a fost o dezamăgire pentru primii colonişti. Ei resimţeau dureros lipsa aerului englezesc şi a priveliştilor din Marea Britanie. Aşa că, atunci cînd şi-au construit oraşele, le-au prevăzut cu parcuri bogate în stil englezesc, în care se găsesc numeroşi stejari, fagi, castani şi ulmi, într-un mod care aminteşte de eforturile bucolice ale lui Humphry Repton şi Capability Brown. Adelaide este cel mai arid oraş din cel mai arid stat de pe cel mai arid continent, dar n-o să-ţi dai seama niciodată de asta dacă te plimbi prin parcurile lui. Aici e Sussex mereu. Din păcate, asemenea aranjamente nu se mai poartă în lumea horticulturii. Fiindcă multe dintre plantările iniţiale ajung acum la sfîrşitul vieţii lor naturale, autorităţile parcurilor au pus la punct planuri de a elimina speciile străine şi de a crea un peisaj riveran dominat de specii locale de eucalipt, de tipul celor care existaseră aici în mediul lor natural înainte de venirea europenilor. Deşi este înduioşător să vezi că australienii se mîndresc cu flora locală, planul pare nefericit, ca să nu spun mai mult. În primul rînd, Australia are sute de mii de hectare de teren în care se găsesc specii locale de eucalipt; nu e ca şi cînd ar fi o specie pe cale de dispariţie. Mai mult, parcurile, aşa cum se prezintă ele acum, sînt nemaipomenit de frumoase, printre cele mai plăcute din lume, şi ar fi o tragedie să se piardă, oriunde s-ar afla. Dacă se acceptă validitatea argumentului că ar fi nepotrivite fiindcă sînt europene, atunci e clar că va trebui să scăpăm de toate casele, străzile, clădirile şi oamenii cu descendenţă europeană din Adelaide. Din nefericire, cum se-ntîmplă adesea într-o lume cu vederi înguste, nimeni nu m-a întrebat ce părere am despre asta. Cu toate astea, parcurile rămîn încîntătoare deocamdată, iar eu mă bucuram să intru în ele. Erau înţesate cu grupuri mari de familii care se bucurau de Ziua Australiei, stăteau la picnic şi jucau crichet cu mingi de tenis. Adelaide are kilometri întregi de plaje frumoase în suburbiile din vest, prin urmare m-a surprins că atît de mulţi oameni au dat uitării plaja ca să vină în oraş. Asta dădea zilei un aer vintage antrenant. Aşa ne petreceam noi ziua de 4 iulie cînd eram copil în Iowa – în parcuri, jucîndu-ne cu mingea. O altă ciudăţenie, la fel de plăcută, era că, într-o ţară atît de vastă, oamenii preferau să se înghesuie ca să se relaxeze împreună. Poate că tocmai vidul acela intimidant îi face pe australieni atît de sociabili. De fapt, parcurile erau atît de aglomerate, încît de multe ori era imposibil să-ţi dai seama care grup de spectatori se uita la care joc cu mingea sau uneori care jucători de crichet erau angajaţi în al cui joc. Atunci cînd o minge sărea într-un grup vecin, după cum părea să se întîmple destul de des, avea loc întotdeauna un rînd de scuze de o parte şi replica „Nici o problemă” de cealaltă, în timp ce mingea era aruncată din nou în joc. Era efectiv picnicul tuturor, iar eu m-am simţit aproape ridicol de fericit să particip, chiar şi într-un mod atît de distant. Mi-a luat trei ore, cred, să fac circuitul complet al parcurilor. Adesea, un vuiet uriaş se ridica în aer de la Oval. Crichetul era în mod clar un spectacol mult mai antrenant live decît pe calea undelor. Pînă la urmă am ieşit într-o stradă numită Pennington Terrace, unde un rînd de case îngrijite, din piatră albastră, cu peluze umbrite dădeau înspre Oval. La una dintre ele, o familie pur şi simplu îşi mutase livingul pe peluza din faţă. Ştiu că nu se poate să fi fost chiar aşa, dar în amintirea mea îşi aduseseră tot – lămpi cu picior, măsuţă de cafea, preş, coş pentru ziare, găleata de cărbuni. Sigur aduseseră afară o canapea şi un televizor de la care priveau meciul de crichet. În spatele televizorului, la cîteva sute de metri dincolo de parc, se afla stadionul Oval, aşa încît, oricînd se întîmpla ceva dramatic pe ecranul lor, urma în timp real un vuiet care venea de la stadionul aflat dincolo de parc. — Cine cîştigă? am strigat, trecînd pe lîngă ei. — Afurisiţii de englezi, a spus bărbatul, invitîndu-mă să-i împărtăşesc uimirea. Eu mi-am văzut de drum la deal, trecînd de mastodontul de clădire a Catedralei St. Peter. Mă îndreptam în mare spre hotel, cu intenţia să fac un duş şi să-mi schimb hainele, înainte de a o porni în căutarea unui pub în care să iau cina. În afara zonei umbrite a parcurilor, era o după-amiază cumplit de fierbinte, iar eu deja simţeam că mă dureau picioarele, dar mam pomenit atras fără să mă pot împotrivi şi am ajuns pe străzile rezidenţiale din Adelaide Nord. Era o zonă relativ prosperă, plasată sub semnul unei serenităţi duminicale, cu străzi întregi de case vechi, fiecare îngropată sub trandafiri şi tufe de frangipani, toate parceluţele fiind modele de belşug floral meticulos aranjat. Într-un tîrziu, am ajuns într-un loc numit Wellington Square, un spaţiu deschis din care se vede un pub impresionant, cu aspect venerabil. M-am dus direct acolo. Înăuntru era răcoare şi spaţiul era primitor, cu mobilă sclipitoare şi mult lemn lustruit, deschis la culoare – n-avea nimic din aspectul auster al puburilor din brusă. Era un loc în care se serveau cocktailuri şi se purtau discuţii despre portofoliul de investiţii. Era aglomerat, deşi majoritatea clienţilor mai degrabă mîncau decît beau. La aproape fiecare masă, oamenii erau aplecaţi deasupra unor fripturi sau a unor porţii de peşte atît de copioase, încît atîrnau peste marginile farfuriilor. Pe un ecran mare reglabil se putea vedea meciul de crichet, dar volumul era dat la minim. Îmi găsisem un loc pentru seara aceea. Am comandat o halbă de Cooper’s Draught şi m-am retras la o masă cu vedere spre piaţă. Am stat acolo cîteva minute bune fără să fac nimic, fără măcar să mă ating de halbă, pur şi simplu savurînd plăcerea de a sta jos şi de a mă afla într-o ţară îndepărtată cu o halbă de bere şi crichet la televizor şi o cameră plină de oameni care se bucurau de roadele unei perioade prospere. Nu aş fi putut fi mai fericit. După un timp, mi-am amintit de cumpărăturile de la anticariat şi le-am scos ca să le inspectez. Am început cu Australian Paradox, o relatare a unui sejur de un an de zile în ţara asta, în 1959-1960, scrisă de o ziaristă din Anglia pe nume Jeanne MacKenzie, şi am deschis-o interesat să văd dacă Australia de astăzi se poate compara cu Australia de acum 40 de ani. Ce lume diferită! Australia pe care o descrie doamna MacKenzie este un loc cu resurse nelimitate, fără şomaj, scînteind de sănătate şi debordînd de un infinit optimism. În 1959-1960, Australia era a treia cea mai bogată ţară de pe planetă – nu realizasem asta –, depăşită doar de Statele Unite şi Canada. Dar interesantă era simplitatea criteriilor bunăstării materiale pe atunci. Cu o admiraţie soră cu uluirea, doamna MacKenzie notează că pînă la sfîrşitul anilor 1950, trei sferturi din populaţia urbană din Australia avea frigider şi aproape jumătate avea maşină de spălat (nu era încă destulă electricitate în majoritatea zonelor rurale pentru ca electrocasnicele mari să funcţioneze, aşa că ele nu se puneau la socoteală). Aproape fiecare casă din Australia, scrie ea în continuare, avea „cel puţin un radio” – fantastic! – şi „majoritatea gospodăriilor au alte electrocasnice, precum aspiratoare, fiare de călcat şi ibrice electrice”. Cum o fi să trăieşti într-o lume în care deţinerea unui ibric electric este un motiv de mîndrie?… Am petrecut o oră bună citind din carte la întîmplare, fermecat de simplitatea epocii descrise. În 1960, televiziunea era încă o noutate captivantă (a ajuns în Australia abia în 1956, iar la început doar în Sydney şi Melbourne), televiziunea color un vis îndepărtat. În Melbourne nu erau ziare duminica, iar cinematografele şi puburile erau închise prin lege. Perth încă se afla la capătul unui drum de pămînt foarte lung şi avea să rămînă astfel mulţi ani. Adelaide avea jumătate din dimensiunea pe care o are astăzi, iar festivalul cel mai renumit al oraşului era pe atunci nou-nouţ. Queensland era o zonă înapoiată. (Şi acum e!) Chiar şi în cele mai bune restaurante, puiul Maryland şi vita Stroganoff erau preparate fine şi exotice, iar stridiile se serveau cu ketchup. Pentru cei mai mulţi oameni, bucătăria străină însemna spaghete la conservă. Existau două varietăţi de brînză – „acră” şi „gustoasă”. Supermarketurile erau un concept nou şi senzaţional. În 1959, 5% dintre tinerii aflaţi la vîrsta studenţiei erau efectiv în universităţi – o altă relatate făcută cu admiraţie – comparativ cu 1,56% cîţi fuseseră cu 20 de ani înainte. Era, în toate sensurile, o altă lume. Ceea ce m-a frapat în toată povestea asta nu a fost faptul că australienii o duc mult mai bine astăzi, ci că se simt mult mai rău. Unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care le poate face cineva din afară este să-i privească pe australieni cum se autoevaluează. Sînt un popor extraordinar de autocritic. Întîlneşti asta mereu în ziare, la televiziune şi la radio – o convingere sîcîitoare că indiferent cît de bine merg lucrurile în Australia, în altă parte trebuie neapărat să fie mai bune. Un număr curios de mare de cărţi despre viaţa şi istoria Australiei poartă titluri grave şi pesimiste: Among the Barbarians [Printre barbari], The Future Eaters [Devoratorii viitorului], The Tyranny of Distance [Tirania distanţei], This Tired [Aşa de obosit], Brown Land [Ţinutul maro], Fatal Impact [Impact fatal], The Fatal Shore [Ţărmul fatal]. Chiar şi cînd titlurile sînt neutre (niciodată nu sînt pozitive), cărţile conţin cele mai stranii şi mai uluitoare concluzii. În A Shorter History of Australia, o trecere în revistă atentă, dar nu de excepţie a realizărilor considerabile ale ţării în ultimii 200 de ani, autorul, Geoffrey Blainey, încheie remarcînd că Australia aproape a împlinit un secol de linişte federală. Apoi, din senin, conchide: „Nu se ştie dacă va dura două secole. În evoluţia istoriei umane, nici un hotar politic nu este veşnic”. Nu-i aşa că e straniu? Ai putea înţelege un canadian care scrie cuvintele astea sau un belgian sau un sud-african. Dar un australian? Vă rog fumos! Asta e o ţară care n-a avut niciodată vreo revoltă civilă serioasă, nu a băgat niciodată după gratii un disident, nu şi-a manifestat niciodată înclinaţia de a se destrăma la margini. Australia este Norvegia emisferei sudice. Şi totuşi, iată-l pe cel mai de seamă istoric în viaţă insinuînd că de fapt existenţa ei ca naţiune suverană nu este în nici un caz asigurată. Extraordinar! Dacă australienilor le lipseşte ceva în izolarea lor la antipozi, acel lucru este perspectiva. Timp de patru decenii, ei au privit dezamăgiţi cum o ţară după alta – Elveţia, Suedia, Japonia, Kuwait şi multe altele – le-a depăşit PIB-ul pe cap de locuitor. În 1996, cînd s-a făcut publică ştirea că Hong Kong şi Singapore s-au strecurat şi ele înainte, editorialele ziarelor păreau să anunţe că armatele asiatice au tras la ţărm, undeva pe lîngă Darwin, şi se răspîndeau prin ţară, însuşindu-şi bunuri de larg consum în drumul lor. Nu conta că mai toate ţările acestea erau cu foarte puţin înainte şi că asta se datora în mare măsură ratelor de schimb relative. Nu conta că, raportat la indicatorii calităţii nivelului de trai, precum costul vieţii, realizările educaţionale, ratele infracţionale şi aşa mai departe, Australia urca înapoi aproape de top. (Era pe locul şapte în Indexul Dezvoltării Umane al Naţiunilor Unite, puţin sub Canada, Suedia, Statele Unite şi încă vreo cîteva ţări, însă cu un avans confortabil în faţa Germaniei, Elveţiei, Austriei, Italiei şi a altor ţări cu economii solide şi PIB-uri mai mari). Cînd am fost eu acolo, Australia înflorea ca niciodată. Se bucura de una dintre cele mai rapide rate de creştere economică din lumea dezvoltată, inflaţia era invizibilă şi şomajul era la cel mai scăzut nivel pe care îl cunoscuse de ani de zile. Cu toate astea, potrivit unui studiu efectuat de Institutul Australian, 36% dintre australieni simţeau că viaţa se înrăutăţeşte şi doar o cincime vedeau vreo speranţă de ameliorare. În prezent, e adevărat, dacă e să ne luăm după suma brută de dolari acumulată pe cap de locuitor, Australia nu mai e aproape de top. Se situează pe poziţia 21, de fapt. Dar vă întreb, ce aţi prefera – să fiţi a treia cea mai bogată ţară şi să vă bucuraţi că aveţi un ibric electric şi cel puţin un radio sau a 21-a cea mai bogată ţară şi să trăiţi într-o lume în care să puteţi avea tot ce îşi poate dori cineva în limitele rezonabilului? Pe de altă parte, în foarte puţine dintre aceste alte ţări există riscul să fiţi mîncaţi de crocodilul-de-apă-sărată, un gînd care mi-a venit în minte acum, în timp ce îmi scoteam a doua achiziţie, Crocodile Attack in Australia de Hugh Edwards, şi m-am afundat în cele 240 de pagini descriind atacuri înspăimîntătoare şi violente ale creaturii ăsteia extraordinar de viclene şi lipsite de scrupule. Crocodilul-de-apă-sărată este animalul care îi sperie chiar şi pe australieni. Oameni care ar zbura de pe braţ un scorpion cu un bobîrnac dat cu calm sau ar rîde pe înfundate fără frică în faţa unei haite de cîini dingo ce stau la pîndă ar tremura la vederea unui crocodil înfometat. Nu am parcurs prea mult din paginile cronicilor care-ţi dau fiori ale domnului Edwards pînă am început să înţeleg de ce. Vă prezint o relatare a unei după-amiezi de odihnă în nord-vestul Australiei. În martie 1987, un iaht cu cinci oameni la bord înainta de-a lungul coastei Kimberley, cînd a făcut un ocol, navigînd în aval pe rîul Prince Regent pentru a vizita Kings Cascade, un loc frumos şi îndepărtat unde o cascadă tropicală se varsă pitoresc peste un aflorisment de granit. Au acostat acolo şi au plecat care încotro să urce la cascade sau să înoate. Unul dintre înotători era o tînără manechin din America pe nume Ginger Faye Meadows. Pe cînd ea şi o altă tînără stăteau în apă pînă la brîu pe o margine de piatră sub cascadă, una dintre ele a observat ochii reci şi ficşi şi botul pe jumătate cufundat în apă al unui crocodil care venea spre ele. Imaginaţi-vă. Stai cu spatele la un zid de piatră mult prea abrupt şi alunecos ca să-l urci, n-ai unde să te retragi şi una dintre cele mai periculoase creaturi de pe pămînt vine spre tine – o creatură concepută atît de desăvîrşit pentru a ucide, încît aproape că nu s-a schimbat deloc în 200 de milioane de ani. Pe scurt, urmează să fii ucis de ceva care datează din vremea dinozaurilor. Una dintre femei şi-a scos un papuc de plastic şi l-a aruncat spre crocodil. Papucul a ricoşat de pe capul lui, făcîndu-l să clipească şi să ezite. În aceeaşi clipă, Meadows s-a hotărît să fugă. S-a scufundat în apă şi a încercat să înoate cei 23 de metri pînă la un loc sigur. Prietena a stat pe loc. Meadows a înotat cu mişcări viguroase, dar crocodilul a schimbat direcţia, încercînd să-i taie calea. Cam la jumătatea distanţei, a prins-o de mijloc şi a tras-o sub apă. După spusele căpitanului, Meadows a stat sub apă cîteva secunde, apoi a ieşit cu „mîinile în aer şi cu o privire uluită… Se uita direct la mine… dar n-a scos un cuvînt”. Pe urmă s-a scufundat din nou şi nu a mai fost văzută niciodată. A doua zi ar fi împlinit 25 de ani. Probabil ăsta este cel mai faimos atac al crocodililor din Australia din ultimii 25 de ani, fiindcă a implicat un loc frumos şi renumit, un iaht de lux şi o victimă din America, întîmplător tînără şi frumoasă. Dar uitaţi cum stă treaba: au fost multe altele. Mai mult decît atît, moartea lui Meadows a fost atipică fiindcă l-a văzut venind. Pentru majoritatea oamenilor, atacul unui crocodil este inopinat. Cronicile victimelor ucise de crocodili sînt pline de poveşti despre oameni care stăteau în cîţiva centimetri de apă sau pe un mal ori se plimbau pe plaja unui ocean cînd, dintr-odată, apa se dădea în lături şi, pînă ca oamenii să scoată măcar un sunet, cu atît mai puţin să intre în negocieri, erau purtaţi mai încolo ca să servească drept hrană devorată în tihnă. Asta e ceea ce-i face atît de înfricoşători. Ei, şi-acum vă-ntreb. Cui îi pasă cîţi bani fac cei din Hong Kong sau Singapore cînd ai lucruri de astea pentru care să-ţi faci griji? Asta-i tot ce spun. Capitolul 9 I Aş mai fi stat cu plăcere o zi sau două în Adelaide, dar aveam de parcurs anumite itinerare. Se apropia momentul să mă întîlnesc cu prietenii mei la Melbourne, însă mai întîi îmi promisesem de mult să vizitez peninsula Mornington, o zonă de coastă de o frumuseţe şi un farmec deosebite, aflată chiar la sud de Melbourne. Ca întotdeauna în Australia, drumul pînă acolo era lung. Am plecat din Adelaide devreme şi am descoperit cu exasperare, cam la o oră după ce pornisem, că aveam în faţă o nouă zi lungă de condus pe drumuri pustii, prin întinderi monotone. Mi se părea foarte nedrept, fiindcă, în primul rînd, presupusesem că mă-ndrept înapoi spre civilizaţie; în al doilea rînd, deja avusesem destul parte de lucruri de genul ăsta; şi, în al treilea rînd, alesesem intenţionat o rută un pic mai ocolită, de-a lungul unei autostrăzi de coastă – pentru a reduce şansele de a mă plictisi de aceleaşi peisaje din interiorul continentului. Şoseaua pe care mă aflam se numea autostrada Princes. Pe hartă era reprezentată trasînd un arc graţios de-a lungul marginii unui golf vast numit peninsula Younghusband şi, într-adevăr, oferea ore întregi de peisaje însorite de coastă, însă fluxul era la kilometri distanţă, marea părînd o dungă îndepărtată, albastră, la capătul a 400.000 de hectare de fund de ocean sărat, care reflecta lumina dureros. În partea continentală, un vid la fel de plictisitor, punctat doar de o singură specie de arbust pitic, repetată la infinit. Pe o distanţă de 146 de kilometri, drumul era pustiu. Ca să nu mă plictisesc, am cîntat imnul naţional neoficial al Australiei, Waltzing Matilda. E un cîntec interesant. A fost scris de Banjo Paterson, care a fost nu doar cel mai mare poet al Australiei din secolul al XIX-lea, ci şi singurul numit după un instrument cu coarde. Versurile sună aşa (şi cred că ar trebui să se consemneze că sînt exact cuvintele lui Paterson): O! A fost odată un swagman, ce-a tras într-un billabong La umbra unui coolibah Şi-a cîntat uitîndu-se la billy cum fierbe Cine mai vine să valseze cu Matilda şi cu mine? Cea mai importantă trăsătură a cîntecului Waltzing Matilda, după cum observaţi, este că nu are nici un înţeles. Evident, nu are nici un înţeles pentru cei care nu sînt familiarizaţi cu păsăreasca brusei – asta a fost intenţionat –, dar chiar şi dacă înţelegi cuvintele, tot n-are sens. De exemplu, un billabong este un ochi de apă. Întrebarea care apare imediat, înainte de a fi terminat primul vers, este: De ce s-a aşezat swagman în el? Eu unul m-aş aşeza lîngă el. Vedeţi cu ce aveţi de-a face? Singura concluzie posibilă este că Paterson avea ceva la bord cînd şi-a înşfăcat călimara şi a trîntit cuvintele alea. În orice caz, ca să fiţi puşi în temă, în idiomul australian swagman este un nomad în căutare de lucru. Termenul provine de la pătura făcută sul sau swag, pe care omul o ducea cu el. Un alt cuvînt pentru swag este Matilda, evident, din germanul Mathilde. (Nu mă-ntrebaţi mai multe; pînă aici a ţinut interesul meu.) Un billy este o gamelă în care se fierbe apa, iar un coolibah este un Eucalyptus coolabah. Ăştia-s termenii. De ce valsează omul cu pătura făcută sul (în a doua strofă este o oaie, pentru numele lui Dumnezeu) şi mai ales de ce vrea să i se alăture ceva sau cineva în această activitate bizară şi poate chiar depravată sînt, bineînţeles, întrebări la care nu se poate răspunde. Pe de altă parte, are o linie melodică încîntătoare (e împrumutată dintr-un cîntec vechi scoţian Thou Bonnie Wood o’ Craigielea), pe care eu o fredonez foarte melodios, dacă-mi permiteţi să mă laud, mai ales cu capul scos pe geam, pentru a obţine efectul de tril al cîntatului în curentul năvalnic al maşinii în mişcare. Cînd ştii o singură strofă, desigur, totul devine niţel cam repetitiv după un timp. Deci puteţi să vănchipuiţi satisfacţia mea atunci cînd am realizat că, dacă schimbi „billy cum fierbe” în „willy1 cum fierbe”, lucrurile capătă cu totul alt sens. Am putut să creez aproximativ 47 de strofe noi, care nu doar că fac cîntecul potrivit pentru călătoriile lungi cu autocarul, dar îi conferă şi coerenţa care ia lipsit timp de aproape un secol. Aş fi putut să creez şi mai multe strofe, însă atunci cînd am ocolit ultima porţiune de golf şi am urmat autostrada printr-o întindere de arbori pitici, am ajuns în dreptul unui semn care anunţa că urmează „Marele Homar” şi, în emoţia care m-a cuprins, am lăsat baltă interesul pentru muzică. Marele Homar, cum să vă spun, era ceva – sau mai bine zis o specie de ceva – ce îmi dorisem să văd de cînd am pornit la drum. Una dintre ciudăţeniile apreciate de australieni este aceea că le place să construiască lucruri mari cu forma altor lucruri. Dă-le nişte plasă de sîrmă, un pic de fibră de sticlă şi cîteva cutii cu vopsea şi o să-ţi facă, să zicem, un ananas enorm sau o căpşună sau, ca aici, un homar. Pe urmă fac o cafenea şi un magazin de suvenire înăuntru, pun un indicator mare la marginea drumului (pentru cei a căror acuitate vizuală nu este atît de fină încît să observe un fruct înalt de 15 metri care stă pe marginea unei autostrăzi de altfel goale), apoi stau relaxaţi şi aşteaptă să curgă banii. Cam 60 de astfel de obiecte sînt răspîndite în peisajul australian, ca nişte resturi de decor dintr-un film horror din anii 1950. Dacă ai destui bani de benzină şi suficient timp de pierdut, poţi să vizitezi un crevete uriaş, un koala uriaş, o stridie uriaşă (cu proiectoare în loc de ochi, se pare), o maşină de tuns iarba uriaşă, un peşte-cu-cioc uriaş, o portocală uriaşă şi un berbec merinos uriaş, printre multe altele. Procesul, am să vă spun cu mîndrie patriotică, a fost iniţiat de un american pe nume Landy, care a construit o banană uriaşă la Coff’s Harbour, pe coasta New South Wales, care s-a dovedit în chip magic atît de atrăgătoare pentru vehiculele aflate în trecere, încît l-a făcut pe domnul Landy, prin asta, marea banană a afacerilor. În general, obiectele acestea sînt plasate cu grijă de-a lungul unei şosele extrem de goale şi monotone, încît te opreşti pentru aproape orice – cum am făcut şi eu acum, bineînţeles, cînd drumul a mai cotit-o o dată şi am văzut cum se proiectează în faţa mea un homar mostruos de mare, de un roz roşiatic, care semăna foarte bine cu unul real, înălţîndu-se la marginea drumului ca şi cînd urma să se înfrupte din maşinile care treceau. Datorită formei homarului, proprietarii s-au hotărît (îmi închipui că după ce s-au gîndit mult la asta) să nu încerce să bage un magazin de suvenire sau o cafenea înăuntru, aşa că homarul stătea pe peluza din faţă, asigurat cu cabluri de ancorare, magazinul fiind într-o clădire separată din spate. Am coborît şi m-am apropiat ca să-l văd mai bine. Era impresionant de mare. În urma cercetărilor, am aflat că are 17 metri de la sol şi pînă în vîrful antenelor – o dimensiune apreciabilă chiar şi în lumea competitivă a obiectelor gigantice. Mă uitam la el din diverse unghiuri, cînd mi-am dat seama că intrasem în fotografia cuiva. — A, pardon! am spus. — Nici o problemă, prietene, a replicat omul cu un aer degajat. Aşa se vede mai bine dimensiunea. Omul a venit şi s-a aşezat lîngă mine. Avea vreo 30 şi ceva spre 40 de ani şi un aer uşor trist. Părea cam prostănac, avînd aerul cuiva care lucra ca muncitor necalificat şi încă stătea cu părinţii. Era îmbrăcat de vacanţă, în pantaloni scurţi şi cu un tricou pe care scria „Noosa” cu litere mari. Noosa este o staţiune din Queensland. Am stat împreună şi am admirat o vreme în linişte homarul. — Mare, nu? am remarcat într-un tîrziu, fiindcă nu-mi scapă mai nimic din lumea crustaceelor din fibră de sticlă. — Nu mi-ai face şi mie o poză în faţa lui? a spus, în modul acela ciudat de ocolit al australienilor cînd îţi cer să le faci un serviciu. — Cum să nu! Omul s-a dus lîngă homar, cu o mînă odihnindu-se tandru pe un picior din faţă al crustaceului. — Poţi să zici că-i o fotografie de logodnă, am venit eu cu o sugestie. I-a plăcut ideea. — Da! a zis cu însufleţire. V-o prezint pe logodnica mea. Narată grozav şi nu prea ştie să vorbească, dar aleargă de mama focului! Brusc, îmi plăcea tipul. — Vizitezi multe chestii de-astea? am spus, întinzîndu-i înapoi aparatul de fotografiat. — Numai dacă-s în drumul meu. Dar ăsta-i destul de bun. Mai bun decît koala uriaş de la Moyston. Nu prea ştiam ce să mai zic în continuare. — La Wauchope este un taur uriaş, a adăugat. Am ridicat din sprîncene, parcă zicînd: „Ei, nu mai spune!”. A încuviinţat călduros. — Testiculele i se leagănă-n vînt. — Are testicule? am spus, impresionat. — Şi încă cum! Dacă e să cadă pe tine, nu scapi uşor de sub ele. Am savurat cîteva momente bune imaginea asta. — Ar fi un caz interesant de cerere de despăgubire la asigurări, am remarcat eu în cele din urmă. — Da! i-a plăcut şi ideea asta. Sau un titlu de ziar: „Bărbat zdrobit de boaşe”. — De boaşe de bou în cădere, am supralicitat. — Da! Ne aprinseserăm ca un foc de paie. Nu mai purtasem o conversaţie aşa lungă de zile bune. Dar ce zic eu – nu mă mai distrasem aşa de zile bune. Din păcate, nici unul dintre noi nu mai ştia ce să spună, aşa că am tăcut stingher un timp. — Păi, mi-a făcut plăcere să te cunosc, a spus el în sfîrşit şi a plecat tîrîndu-şi picioarele cu un zîmbet sfios. — Plăcerea a fost de partea mea, am spus eu sincer. M-am dus înăuntru şi am cumpărat un magnet de frigider şi vreo 15 vederi cu homarul uriaş şi m-am întors la drum voios. Am condus spre Warrnambool şi spre renumitul Great Ocean Road şi cîteva minute am păstrat o tăcere meditativă. Apoi, dintr-odată, mi-am scos capul pe fereastră şi cu o voce caldă, dar plină am început să cînt: Uitînd că linguriţele amestecă lichide fierbinţi mult mai bine Nomadul şi-a băgat scula în ceai Şi-a oftat uitîndu-se pe furiş la ibric, unde cocoşelul fierbea Nu pot să mă ocup de tine acum, ocupă-te de mine tu! II Am petrecut noaptea în Port Fairy, iar a doua zi am mers spre penisula Mornington de-a lungul Great Ocean Road, o autostradă şerpuită, cu privelişti spectaculoase, construită după Primul Război Mondial, în cadrul unei scheme care oferea de lucru veteranilor. Construcţia ei a durat 14 ani şi se poate vedea imediat de ce, fiindcă pe o porţiune foarte lungă din cei 300 de kilometri pe care îi are merge de-a lungul unei linii de coastă care pune probleme aproape imposibile, care-ţi fac părul măciucă, avîntîndu-se în jurul unor promontorii stîncoase şi agăţîndu-se de marginile unor stînci marine povîrnite şi colţuroase. Curbele înguste şi periculoase îţi solicită atenţia atît de mult, încît aproape nu-ţi mai permiţi să admiri priveliştile, dar m-am gîndit că o privire fugară din cînd în cînd e mai bună decît deloc. Ici-colo prin apă se văd stînci ca nişte turnuri ascuţite create de neobosita forţă erozivă a mării. Exista cîndva o boltă în stîncă, creată natural, numită London Bridge, pe care te puteai plimba deasupra mării, dar care în 1990 s-a prăbuşit, aruncînd tone întregi de dărîmături în valurile de dedesubt şi azvîrlind pe bucăţile de stînci rămase dinspre mare doi turişti uluiţi, care au scăpat teferi ca prin miracol. London Bridge este acum London Stacks2. Drumul cu maşina a fost pe atît de splendid pe cît promiseseră ghidurile pe care le consultasem; pe o latură erau dealurile abrupte, împădurite, semitropicale din lanţul Otway, avîntîndu-se direct în mare, pe cealaltă, valuri înspumate, rostogolind-se pe plaje lungi, arcuite, încadrate la fiecare capăt de aflorimente stîncoase. Porţiunea asta din Victoria este renumită pentru două lucruri: surfing şi epave. Din cauza curenţilor ei năprasnici şi a renumitelor sale ceţuri, coasta de sud a Victoriei este din vremuri imemoriale temută de marinari. Dacă toată apa s-ar retrage, s-ar vedea epavele a 1.200 de nave zăcînd pe fundul mării, mai multe decît aproape oriunde altundeva în lume. Din cînd în cînd opream să cobor şi să admir peisajele – era singurul mod în care un şofer singur le putea vedea – şi am mai intrat în una sau două mici comunităţi turistice de pe drum, cu un încîntător stil vintage. Locurile acestea erau surprinzător de liniştite, avînd în vedere că era vîrf de sezon al verii australiene şi ziua imediat următoare după sărbătoarea naţională. M-a frapat, nu pentru prima oară, că Australia părea să aibă mai multe puncte turistice decît turişti care să le umple. Într-un loc numit Torquay, Great Ocean Road se reunea cu principala autostradă care ducea spre Melbourne. La 32 de kilometri la vest, am observat, era Winchelsea, unde Thomas Austin dăduse drumul celor 24 de iepuri care au transformat peisajul australian. Zona provincială părea uşor aridă şi nu promitea mai nimic special – îmi amintea de Oklahoma sau de vestul statului Kansas –, dar nu aveam de unde să ştiu, bineînţeles, cît din acest aspect putea fi pus pe seama voracităţii iepurilor. Aţi crede că oamenii ar fi putut învăţa ceva din experienţa lui Austin, dar e uimitor că nu s-a întîmplat aşa. Chiar în momentul cînd iepurii devorau tot centîlneau prin zonă, oameni influenţi introduceau alte specii de animale, şi nu vorbim doar de cîteva – uneori pentru vreun sport, alteori din întîmplare, dar în mare parte din dorinţa de a anima un pic atmosfera. Exact acelaşi impuls care îi împinsese pe oameni să construiască parcurile în stil englezesc în locuri precum Adelaide i-a stimulat să încerce să transforme şi zona rurală. Se credea că Australia era deficitară din punct de vedere biologic, cîmpiile ei aride fiind prea monotone, pădurile ei prea tăcute. Treptat, au apărut societăţi de aclimatizare care au introdus nenumărate lucruri cu mult zel, pentru a potoli dorul după atmosfera familiară. N-a trecut mult şi societăţile s-au gîndit că nu există nici un motiv pentru care s-ar opri la animale din Marea Britanie sau chiar din Europa. Au început să viseze la crearea unei savane africane în Australia, cu girafe, gazele şi bivoli care să pască pe cîmpiile însorite. Aspiraţiile lor au devenit aproape suprarealiste. În 1862, Sir Henry Barkly, guvernatorul statului Victoria, a solicitat introducerea maimuţelor în pădurile coloniei „pentru distracţia drumeţilor, pe care îi vor delecta cu giumbuşlucurile lor”. Pînă să se poată pune în practică ideea asta, Barkly a fost înlocuit în funcţia de guvernator de Sir Charles Darling, care a spus că el nu vrea maimuţe, dar i-ar face foarte mare plăcere să vadă boa comuni. Nici el nu şi-a văzut dorinţa îndeplinită, dar mulţi alţii şi-au realizat fanteziile. „Aclimatizarea a fost una dintre cele mai nebuneşti şi mai periculoase idei care au pătruns vreodată în mintea oamenilor din secolul al XIX-lea”, scrie Tim Low în cartea Feral Future: The Untold Story of Australia’s Exotic Invaders, în care lucrurile nu sînt surprinse chiar aşa cum au fost, autorul avînd totuşi dreptate în privinţa acestei tendinţe. Dintr-un motiv oarecare, Victoria a devenit focarul infecţiei. În ciuda experienţei cu iepurii, au fost zeci de alte aclimatizări nebuneşti. În anii 1860, Societatea Ballart Acclimatization a dat drumul la vulpi în zonă, iar ele au devenit curînd o năpastă încă prezentă. Şi alte animale au scăpat, unele au fost abandonate şi pur şi simplu s-au sălbăticit. Pentru construirea căii ferate de la Adelaide la Alice Springs s-au folosit cămile, însă ele au fost lăsate libere atunci cînd s-a terminat lucrul. Astăzi, în jur de 100.000 de cămile pribegesc prin deşerturile centrale şi de vest, singurul loc din lume în care dromaderii trăiesc în sălbăticie. În diverse locuri din ţară există pînă la cinci milioane de măgari sălbatici, un milion sau chiar mai mulţi cai sălbatici (numiţi brumbies) şi numeroşi bivoliindieni, vaci, capre, oi, porci, vulpi şi cîini. Porci sălbatici au fost prinşi în suburbiile din Melbourne. Sînt atît de multe specii aclimatizate, încît tocmai cangurul-uriaş roşu, cîndva cel mai mare animal de pe continent, a ajuns acum pe locul al 13-lea ca mărime. Consecinţele au fost adeseori devastatoare asupra speciilor locale. Aproximativ 130 de specii de mamifere din Australia sînt în pericol; 16 au dispărut – mai multe decît pe oricare alt continent. Şi ştiţi care este cel mai de temut ucigaş dintre toţi? Conform National Parks and Wildlife Service, este pisica comună. Pisicilor le place sălbăticia Australiei. Sînt 12 milioane de pisici care trăiesc peste tot, de la cele mai aride deşerturi pînă în munţii cei mai înalţi. Alături de vulpi, pisicile au adus multe dintre cele mai mici, mai drăguţe şi mai vulnerabile animale pe cale de dispariţie – furnicarii marsupiali, şobolanii-oposumi, jderii marsupiali, şobolaniicanguri, bandicota, cangurii-de-stîncă, ornitorincii şi multe altele. Fiindcă mai toate animalele acestea sînt nocturne şi scumpe la vedere, cei mai mulţi oameni nu le observă absenţa, dar ele dispar rapid. Povestea cu animalele e valabilă şi la plante. În anii 1850, Victoria a avut ghinionul să aibă ca botanist-şef un aclimatizator devotat cu numele impozant de Baron Ferdinand Jakob Heinrich von Müller. Ca şi în cazul celor care susţineau aclimatizarea animalelor, von Müller n-a putut suporta ceea ce el considera sărăcia florei Australiei şi şi-a petrecut mai tot timpul liber călătorind prin ţară şi plantînd seminţe de bostan, varză, pepene galben şi orice altceva a crezut el că ar putea da floare şi rod. I-au plăcut în special murele şi a plantat rugi pretutindeni. Rugul de mure este acum cea mai dăunătoare buruiană, aproape imposibil de eradicat şi un blestem pentru fermierii de pretutindeni. Acolo unde nu se iau măsuri, rugul se întinde pe suprafeţe întregi. Am văzut cîţiva chiar în drumul meu. Lecţia care se desprinde de aici – că speciilor exotice le prieşte Australia într-un mod care uluieşte pe oricine e sau nu dispus să creadă lucrul ăsta – australienii au înţeles-o pe deplin curios de greu. Limba-soacrei, un tip de cactus cărnos originar din America, a fost introdusă în Queensland la începutul secolului XX, ca hrană pentru animale, şi a luat-o razna foarte repede. În 1925, 12 milioane de hectare erau înţesate cu pădurici impenetrabile de limba-soacrei înalte de pînă la aproape doi metri. Cactusul acesta este una dintre cele mai neverosimil de dense plante – jumătate de hectar de limba-soacrei cîntăreşte 800 de tone, faţă de aproximativ 15 tone pentru jumătate de hectar de grîu –, iar defrişarea lui este un coşmar. O vreme, o mare parte din Queensland şi vecinătăţile păreau că vor deveni pur şi simplu o zonă de dimensiunea Europei acoperită de limba-soacrei. Din fericire, a fost eradicată eficient cu pesticide şi cu ajutorul unor molii ale căror larve erau înnebunite după frunzele sale, însă a fost o muncă grea, iar costurile substanţiale. Una peste alta, potrivit lui Low, Australia are peste 2.700 de buruieni importate. Interesant, grădinile botanice sînt cele mai periculoase surse. Trei specii ieşite din Grădina Botanică Darwin – Acacia farnesiana, leucaena şi crutch tree – ameninţă Parcul Naţional Kakadu, aflat în Patrimoniul Mondial Natural, iar asta s-a întîmplat şi în ale părţi. De multe ori e un mister de unde vin lucrurile astea. După părerea lui Low, în ultimii ani o furnică pişcătoare, din specia Iridomyrmex, a infestat oraşul Brisbane. Furnica e o pacoste comună. E interesant, dar nimeni nu ştie de unde a venit şi cum a ajuns acolo. Pur şi simplu a apărut într-o bună zi. Şi nici nu poate să ştie nimeni unde se va răspîndi şi ce catastrofe poate stîrni. Un lucru e sigur. Ca în atîtea alte cazuri, se pare că o duce mai bine în Australia decît oriunde i-o fi fost locul de baştină. Peninsula Mornington este o fîşie de pămînt chiar la sud de Melbourne. Presupun că este un Cape Cod al statului Victoria, în sensul că se situează pe coastă şi este un loc foarte drăguţ, plin de case de vacanţă. Are chiar şi aceeaşi formă, făcînd o buclă în formă de coadă de scorpion care aproape că încercuieşte imensitatea golfului Port Phillip, dincolo de care, la o distanţă de vreo 80 de kilometri, se află Melbourne. Mi-am dorit să fiu aici din două motive speciale: Catherine Veitch îmi descrisese foarte frumos acest loc în scrisorile ei şi aici a înotat pentru ultima oară prim-ministrul prea uşor scufundabil Harold Holt. Scufundarea fatală a lui Holt s-a petrecut la Portsea, în capătul îndepărtat al peninsulei, deci într-acolo m-am dus în dimineaţa următoare, după ce îmi petrecusem seara în orăşelul Mornington. Deşi am pornit-o pe o căldură umedă, care părea să promită o zi frumoasă mai tîrziu, Portsea era învăluit de o pîclă deasă care venea dinspre mare, iar cînd am coborît din maşină temperatura era mai scăzută decît cea din urmă cu 32 de kilometri. Cei mai mulţi dintre puţinii oameni care se aflau în Portsea, am observat eu, purtau bluze de bumbac sau jachete. Portsea este foarte mic – o mînă de magazine şi cafenele pe fundalul mai larg al unor vile cu aspect distant, rezervat şi meditativ în pîcla subţire –, însă o zonă foarte scumpă, după cum i-a mers vestea. O căsuţă pe plajă tocmai se vînduse la licitaţie aici cu 185.000 de dolari. Nu o casă pe plajă, să fim bine înţeleşi, ci o căsuţă – un simplu şopron de lemn fără curent electric, apă sau alte facilităţi în afară de proximitatea faţă de nisip şi mare. Cumpărătorul nici măcar n-a ajuns proprietarul barăcii. Cei 185.000 de dolari n-au făcut decît să-i cumpere dreptul perpetuu de a plăti consiliului cîteva sute de dolari chirie anuală. Barăcile, pe care doar localnicilor li se permite să le procure, sînt proprietăţi foarte apreciate. Cea care tocmai se vînduse fusese a aceleiaşi familii timp de 50 de ani. Am băut nişte cafea ca să mă încălzesc înainte de a-mi continua drumul către Parcul Naţional din peninsula Mornington, care acoperă ultima fîşiuţă de pămînt pînă cînd întîlneşte marea într-un avanpost deluros numit Point Neapen, dincolo de care se află un vîrtej de apă celebru numit Rip – un culoar îngust care formează intrarea către golful Port Phillip. Acest teren a devenit public recent. Timp de 100 de ani, întreaga zonă – cîteva sute de hectare ale celei mai frumoase proprietăţi de coastă din Victoria – a fost interzisă publicului fiindcă era în proprietatea armatei, care îl folosea ca poligon de tragere. Haideţi să ne oprim o clipă şi să ne gîndim la asta. Ai o ţară de 7.617.930 de kilometri pătraţi, aproape goală şi eminamente bombardabilă. Iar aici, la doar cîteva ore de mers cu maşina de al doilea oraş al ţării, ai un cap abrupt de o frumuseţe rară şi de o considerabilă importanţă ecologică. În acest spaţiu îi interzici publicului accesul fiindcă încerci să-l faci bucăţi-bucăţele. Nu prea are sens, nu? Urmarea este că după mulţi ani de linguşeală şi flatări, armata a fost în sfîrşit convinsă să cedeze o bucăţică din teren pentru a se crea un parc naţional. Chiar şi aşa, armata a păstrat două treimi din peninsulă şi din cînd în cînd mai aruncă bombe pe teritoriul ei. Prin urmare, odată ce ai obţinut un bilet prin care ai fost admis la un oficiu de turism de pe marginea Portsea, trebuie să treci printr-o zonă lungă de vreo cîţiva kilometri de teren al armatei, pe un drum cu garduri mari de o parte şi de alta, pe care apar avertismente pe un ton grav despre bombe neexplodate şi despre gestul total necugetat al violării unei proprietăţi private. Poţi lua o cursă pînă în parc sau poţi merge pe jos. Eu m-am hotărît să merg pe jos, de dragul exerciţiului, şi am pornit-o prin pîcla învăluitoare. Se părea că mă puteam bucura singur de parc. Nu parcursesem mai mult de trei metri cînd m-a ajuns din urmă o muscă – mai mică şi mai neagră decît o muscă de casă. Bîzîia în faţa mea şi a încercat să se aşeze pe buza de sus. Am plesnit-o, încercînd să o îndepărtez, dar s-a întors imediat, mereu în acelaşi loc. După un moment, i s-a mai alăturat una care a vrut să mi se urce pe nas. Nici ea nu voia să plece. Cam într-un minut, 20 de puncte bîzîitoare îmi roiau în jurul capului şi încet-încet m-a cuprins o stare nefericită abjectă, care apare odată cu contactul prelungit cu musca australiană. Bineînţeles, muştele sînt enervante oriunde, dar cele australiene se remarcă prin perseverenţă. Dacă o muscă australiană vrea să stea pe nasul tău sau în urechea ta, n-ai cum s-o împiedici. Poţi să-i dai cîte bobîrnace vrei – de fiecare dată va zbura şi va dispărea din raza ta vizuală, doar ca să sentoarcă negreşit de unde a plecat. Pur şi simplu este imposibil s-o opreşti. Undeva, pe o porţiune expusă a corpului tău se află o pată de mărimea unui buton de cămaşă pe care musca vrea s-o lingă şi s-o gîdile şi în jurul căreia vrea să se-nvîrtă-n cercuri ameţitoare. Şi nu-i vorba numai de perseverenţă, ci şi de lucrurile pe care e în stare să le facă. O muscă australiană va încerca să-ţi sugă lichidul de pe globul ocular. Dacă n-o alungi constant, musca va încerca să pătrundă în zone ale urechii la care beţişorul de urechi nu poate decît să viseze. Musca australiană consimte cu bucurie să moară pentru gloria de a se descărca un pic pe limba ta. Cu 30-40 de muşte de-astea dansînd în jurul tău nu ai mult pînă o iei razna. Şi uite-aşa am pătruns în parc, pierdut în norişorul meu bîzîitor îngrozitor, agitîndu-mi mîinile în jurul capului într-o manieră din ce în ce mai disperată şi haotică – se numeşte salutul din brusă –, pufneam constant pe gură şi pe nas, scuturam capul de parcă aş fi fost cuprins de demenţă, din cînd în cînd plesnindu-mă cu o violenţă uimitoare pe obraz şi pe frunte. Pînă la urmă – muştele au ştiut tot timpul c-o să sentîmple –, am renunţat şi ele s-au aruncat pe mine ca pe un cadavru. În felul acesta, eu şi muştele am ajuns în sfîrşit la capătul zonei militare şi la intrarea propriu-zisă a parcului. Chiar în interiorul zonei de tranziţie era o cărare marcată care ducea pînă la un promontoriu de mărime medie numit Cheviot Hill. Asta e ceea ce venisem să văd, fiindcă aici, la Cheviot Beach, pe cealaltă latură, Harold Holt s-a dus să facă baia-pentrucare-nu-ţi-trebuie-prosop. Am urmat aleea în sus prin dumbrăvi de arbuşti micuţi acoperite de pîclă – moonah, Polygala vulgaris şi arbori de ceai, după cum am citit pe etichetele de prezentare care apăreau la anumite intervale. În vîrful dealului era o briză aspră, destul de puternică să mă facă să mă clatin atunci cînd n-am avut grijă să mă ţin bine şi, în sfîrşit, aici muştele nu m-au mai supărat pentru un timp. Am stat cu vîntul bătîndu-mi drept în faţă, nemaipomenit de fericit că fusesem lăsat în pace. Se spune că priveliştea din vîrful Cheviot Hill este una dintre cele mai frumoase de pe coasta Victoriei, deşi n-aş băga mîna-n foc, fiindcă n-am putut să văd mai nimic. Dincolo de o vale gri-verde, la o distanţă de aproximativ 1.600 de metri, se înălţa un alt deal la Point Neapean, învăluit într-un nor leneş. Dincolo era bine-cunoscutul Rip, care nu se vedea de aici. Dedesubt, totul era la fel de impenetrabil. Se pare că eram la poate 30 de metri chiar deasupra plajei Cheviot, însă parcă aş fi privit într-un cazan. Tot ce-am putut să disting prin supa plutitoare erau cîteva contururi vagi de stînci şi o întindere incertă de nisip. Doar sunetele produse de valuri invizibile care se izbeau de un ţărm invizibil erau dovada că găsisem marea. Cu toate astea, am simţit un fior de emoţie că ajunsesem în locul în care Holt se aventurase în sesiunea fatală de înot. Am încercat să-mi imaginez scena aşa cum trebuie să fi fost, deşi nu era uşor. În ziua în care Holt a intrat în valuri, bătea vîntul, dar vremea era frumoasă. Lucrurile nu mergeau prea bine pentru el ca prim-ministru – se pricepea să pupe copii şi să facă doamnele să freamăte (e clar că a avut destul lipici la femei) mai degrabă decît să se ocupe de treburile statului – şi putem presupune fără să greşim că se bucura că a plecat din Camberra în lunga vacanţă de Crăciun. Holt venise pe această plajă fiindcă avea o casă de weekend în Portsea, iar armata l-a lăsat să se plimbe pe terenurile ei ca să-i asigure intimitatea. Aşa că nu erau salvamari, cetăţeni şi nici măcar gărzi de corp la faţa locului cînd, pe 17 decembrie 1967, Holt a plecat împreună cu nişte prieteni să facă o plimbare de înviorare printre stînci şi valurile învolburate, chiar acolo jos. Cu toate că marea era năvalnică şi fluxul la cote periculos de înalte şi deşi Holt aproape că se înecase acolo cu şase luni înainte în timp ce făcea scufundări cu un tub de oxigen împreună cu nişte prieteni, el s-a hotărît să facă o baie. Înainte să reacţioneze cineva în vreun fel, şi-a scos cămaşa şi s-a aruncat în valuri. A înotat de la mal cîteva zeci de metri şi a dispărut aproape imediat, fără să se agite, să se zbată sau să facă languros cu mîna. Avea 59 de ani şi nu era prim-ministru nici măcar de doi ani. Corpul lui nu a fost găsit niciodată. Cheviot Beach rămîne închisă publicului şi în orice caz nu se putea ajunge pînă acolo de pe culmea stîncilor, aşa că m-am distrat cîteva minute colindînd prin mai multe cazemate şi buncăre de beton întunecoase rămase din al Doilea Război Mondial, pînă am ajuns într-un păienjeniş mare şi, după un strigăt cu ecou şi cîteva secunde de bîjbîit printre ziduri, praguri joase şi alte obstacole de netrecut, m-am întors într-o formă îmblînzită la aerul de afară. Frecîndu-mi capul şi chemînd din nou muştele la apel, am urmat cărarea înapoi la vale. La poalele dealului era un cimitir mare şi încîlcit, o relicvă de pe vremea cînd locul era un punct de carantină. Am încercat să văd ce era prin jur, dar muştele nu voiau să mă lase deloc în pace. Am vrut să mă plimb pînă la capul abrupt unde era o fortăreaţă din secolul al XIX-lea, dar gîndul de a fi însoţit de muşte preţ de încă o oră era mai mult decît puteam suporta, aşa că am pornit-o din nou de-a lungul drumului singuratic pe care venisem. La oficiul de turism m-am oprit să mă uit la ce aveau expus acolo şi am intrat în vorbă cu paznicul parcului. L-am întrebat cît de periculoasă era porţiunea lui de coastă. — Foarte periculoasă, a spus el cu voioşie. Mi-a arătat o hartă marină a circulaţiei curenţilor – care de fapt arăta săgeţi peste tot. Dacă intrai în raza lor de acţiune, mă gîndeam eu, te învîrteau ca pe un balot cu care n-ai ce face. Chiar şi cel mai puternic înotător ar fi în curînd epuizat de luptă. Era vorba mai ales de Rip, unde cantităţi masive de apă năvălesc printr-o deschizătură la doar cîteva sute de metri de fiecare dată cînd fluxul se rostogoleşte înăuntru şi afară. Nu-mi dădusem seama de asta pînă nu am văzut pe hartă cît de aproape era Cheviot Beach de zona asta de tumult acvatic. Chiar şi pe o hartă părea un gest nesăbuit. — Deci n-a fost o idee bună ca Harold Holt să meargă să înoate acolo? — Păi, eu unul nu m-aş duce să înot acolo, a răspuns el. Sau înregistrat în jur de o sută de naufragii doar pe porţiunea asta. Paznicul a indicat o întindere modestă de ţărm lîngă Cheviot şi Rip. — Cred că nu-i nevoie să mai pui la îndoială faptul că atunci cînd ai o zonă în care marea scufundă o sută de nave, probabil că nu-i cel mai liniştit loc pentru o bălăceală, nu? — Nu-i ciudat că nu i-au găsit niciodată cadavrul? — Nu. Chestia asta a fost spusă fără ezitare. — Chiar? Eu nu înţeleg dinamica mării, dar dacă e să te iei după lemnul plutitor şi cutiile de Coca-Cola, atunci m-am gîndit că cele mai flotabile obiecte ajungeau pînă la urmă pe o plajă undeva. — Nu vreau s-o spun chiar fără menajamente, dar dacă mori acolo, nu durează mult pînă devii o parte a lanţului trofic. — Aha. — Ceea ce trebuie reţinut, a adăugat el cu un aer brusc meditativ, este că singurul lucru neobişnuit despre dispariţia în valuri a lui Harold Holt a fost faptul că era prim-ministru cînd s-a întîmplat chestia asta. Dacă n-ar fi fost asta, totul ar fi fost dat uitării. De fapt, oricum e destul de uitată. Omul s-a oprit ca să dea bilete unor nou-veniţi, iar eu mam dus mai departe să mă uit la tipurile de alge marine şi viaţa din ochiurile de apă din care se retrage fluxul. Dar în timp ce mă îndepărtam, m-a strigat după ce se gîndise mai bine. — I-au construit un monument în Melbourne, a spus. Ştiţi ce anume? I-am dat de înţeles că nu aveam nici cea mai vagă idee. Bărbatul s-a încruntat uşor într-un rictus. — Un bazin de înot municipal. — Serios? Rictusul lui s-a accentuat, dar a dat din cap sincer. — Asta-i o ţară de pomină, am spus. — Da, a aprobat voios. Să ştiţi că aşa e. 1. Cocoşel (arg.) (n.tr.). 2. Stack (engl.), „morman” (n.tr.). Capitolul 10 În toată copilăria mea, în zilele de vineri seara, oricînd tata era plecat, ceea ce se întîmpla des (el era jurnalist sportiv şi călătorea mult datorită slujbei), aveam o înţelegere cu mama să iau autobuzul pînă în centru ca să mă întîlnesc cu ea (şi ea lucra la ziarul local), după care mergeam să luăm cina la un restaurant cu autoservire numit „Bishop’s” şi pe urmă să vedem un film. Nu vreau să insinuez că mama abuza de încrederea mea în legătură cu procesul de selecţie, dar era ciudat că filmele pe care voiam eu să le văd nu mai rulau în oraş şi că ajungeam pînă la urmă să ne uităm la ceva care implica pasiune, crimă şi trădare, de obicei cu Jeff Chandler, pentru care mama avea o admiraţie curioasă, mai ales cînd apărea cu pieptul dezgolit. — Vai, spunea ea pe un ton empatic, 20.000 de leghe sub mări tocmai s-a terminat. Dar la Orpheum rulează noul film cu Jeff Chandler, Pasiune îmblînzită. Mergem să-l vedem? Nu ştiu dacă, odată cu trecerea anilor, filmele astea s-au voalat şi au devenit unul singur în memoria mea sau dacă erau într-adevăr identice, dar păreau să aibă mereu aceleaşi elemente – mult prea multă vorbărie, o grămadă de îmbrăţişări pasionale cu Lana Turner sau vreo altă blondă trăsnet, din cînd în cînd, dar mai rar, focuri de arme care aveau ca rezultat cîte o burtă spartă, un mers împleticit şi o hemoragie dezamăgitor de modestă şi un rol pentru Chandler care-l punea adeseori într-o şalupă rapidă sau pe platforma unui salvamar, îmbrăcat doar în slip. (Chiar dacă nu mă uitam la ecran, puteam să-mi dau seama care erau scenele cu slipul ca urmare a avidităţii cu care mama începea să sugă ultimele picături de limonadă.) Dacă nu rula nici un film cu Jeff Chandler – şi e uimitor cum treceau cîteodată săptămîni întregi în care nu făcea nici un film –, trebuia să vedem altceva. Aşa s-a întîmplat că, pe cînd aveam vreo nouă ani, ne-am dus într-o săptămînă să vedem Ferma din cîmpie, o epopee Tehnicolor cu Robert Mitchum şi Deborah Kerr – povestea unui cuplu adorabil de certăreţ şi îndărătnic care trăia în brusa australiană. A fost un film memorabil din multe puncte de vedere, în mare măsură datorită rolului fermecător al lui Robert Mitchum, care trebuia să vorbească cu accent australian, şi a simplului fapt că avea de-a face cu Australia, ceea ce-l făcea, în termeni hollywoodieni, esenţialmente unic. La aproape 40 de ani de la eveniment, nu-mi amintesc multe dintre detaliile filmului, în afara faptului că Mitchum şi Kerr îşi petreceau fiecare secundă din orele în care nu dormeau păscînd turme mari de oi şi luptîndu-se mereu cu cîte o ameninţare tipică antipozilor – incendii de arbuşti, furtuni de praf, secetă, invazii de lăcuste şi mai ales încăierări la pub. Pe lîngă asta, în Australia mai era, evident, şi foarte cald: Mitchum nu vorbea niciodată fără să-şi scoată mai întîi pălăria prăfuită şi fără să-şi şteargă fruntea cu braţul. Fiindcă planurile pe care mi le făceam atunci, chiar şi la nouă ani, erau să-mi petrec viaţa de adult şofînd maşini sport decapotabile prin Europa împreună cu Jean Seberg, am tras concluzia că Australia nu prezenta pentru mine nici un interes şi nu m-am mai gîndit la ea timp de 30 de ani. Prin urmare, cînd am făcut prima excursie la antipozi, pentru a participa la Festivalul Scriitorilor din Melbourne în 1992, m-a uimit să găsesc Australia acolo. Îmi amintesc foarte bine că stăteam pe strada Collins din Melbourne, atît de proaspăt sosit, încît încă miroseam (poate că mai şi luceam) a sprayul de muşte pe care însoţitorii de zbor îl pulverizaseră înainte de sosire, privind tramvaiele care treceau zgomotos şi pline de viaţă, gîndindu-mă: „Dumnezeule mare, aici e o ţară!”. Parcă aş fi descoperit viaţa pe altă planetă sau un univers paralel, în care viaţa era asemănătoare, la prima vedere, dar cu totul diferită. Nu pot să vă spun cît de emoţionant a fost. În momentele pasagere cînd mă gîndisem la Australia, mi-o imaginam ca un soi de variantă a Californiei de Sud, un loc unde e mereu soare şi domneşte veselia insipidă a unui stil de viaţă litoral, cu o uşoară notă britanică, un fel de Baywatch cu crichet, după cum vedeam eu lucrurile. Dar de fapt nu era deloc aşa. Melbourne avea un aspect organizat şi elegant, mai mult european decît nord-american şi ploua – a plouat toată săptămîna, ceea ce m-a încîntat nespus, fiindcă nu mă aşteptasem să se întîmple asta. Mai mult, şi aici ajungem în miezul problemei, mi-a plăcut de la bun început, fără nici un dubiu, cum nu mă aşteptasem să-mi placă. Ceva din locul acesta mi se potrivea. Presupun că mă ajuta faptul că-mi petrecusem jumătate din viaţă în America şi jumătate în Marea Britanie, fiindcă Australia era o îmbinare fermecătoare între cele două. Se remarca prin relaxare şi vivacitate – lipsă de rezervă, familiaritate cu străinii –, care o apropiau clar de America, însă tabloul acesta avea un cadru britanic. Cu optimismul şi lipsa lor de formalism, australienii puteau trece la o primă vedere drept americani, dar conduceau pe stînga, beau ceai, jucau crichet, îşi împodobeau spaţiile publice cu statui ale reginei Victoria, îşi îmbrăcau copiii în uniforme şcolare pe care numai britanicii le puteau purta fără să-şi manifeste nemulţumirea. Mă simţeam în largul meu. Aproape imediat am conştientizat brusc şi, în mod straniu, încîntat cît de puţine ştiam despre locul acesta. Nu ştiam numele ziarelor sau universităţilor sau ale plajelor ori suburbiilor, nu puteam deosebi un poliţist de un poştaş. N-am ştiut nici măcar cum să comand cafea. Se pare că trebuia să specifici o dimensiune (în esenţă lungă sau scurtă), o culoare (neagră sau albă) şi chiar unghiul pe care îl face cu perpendiculara (plată sau nu), iar astea puteau fi combinate într-o multitudine de modalităţi – „lungă neagră”, „scurtă neagră”, chiar şi „lungă scurtă neagră”. Preferata mea, după cum am descoperit după multe ore de experimente, era „plată albă”. A fost un moment de fericire sublimă. Fiindcă aveam puţine sarcini la festival – una sau două prezentări şi pe urmă niţel măturat –, am putut să colind oraşul şi aşa am şi făcut cu cel mai mare entuziasm şi devotament, trăgînd cu urechea la discuţii, stînd prin cafenele cu toate ziarele de dimineaţă şi vreo şase băuturi (eram încă în faza experimentală), devorînd şi una, şi alta, citind etichete, panouri şi semnele din vitrine, punînd tot felul de întrebări unor persoane complet străine: „Scuzaţi-mă, ce-i un Jacky Howe? Ce sînt norks? Ce e Hills Hoist?”1. Îmi plăceau la nebunie – şi încă îmi plac – vocile australiene, inflexiunile şi cadenţa, modul lor sec, fără efort şi direct de a vedea lumea. La o recepţie pentru înmînarea unor premii nu foarte importante – Premiul pentru debutul romanesc al tinerilor fermieri din East Gippsland sau cam aşa ceva, eveniment la care am fost pentru că acceptam cu foarte mare plăcere orice fel de invitaţie şi fiindcă cocktailurile erau gratis – stăteam cu două editoare de la editura mea, cînd un nătărău infatuat şi-a făcut şi el apariţia. — Uite-l pe Bruce Dazzling, a observat una dintre ele, iar apoi, cu un dispreţ distant, perfect potrivit personajului, a adăugat: Se duce să deschidă un plic. Cineva mi-a spus povestea unui prieten englez de-al lui care mergea cu avionul spre Australia. Însoţitoarea de zbor i-a dat un prosop cald, care s-a dovedit, atunci cînd omul s-a şters cu el, că era rece. Şi omul i-a spus lucrul ăsta – nu ca să se plîngă, ci doar fiindcă îşi închipuia că ea ar fi vrut să mai încălzească puţin prosoapele. Însoţitoarea s-a întors spre el şi, zîmbind drăgălaş, uşor sarcastic, i-a spus: — De ce nu vă aşezaţi un pic pe el? Se va încălzi. Imediat ce am auzit povestea am ştiut că avea să-mi placă locul ăsta. Şi încă îmi place. Pentru că primul oraş pe care l-am văzut a fost Melbourne, m-am ataşat cu un soi de servilism de el. Încă mi se pare nemaipomenit de palpitant să merg în Melbourne – nu-i o emoţie pe care o exprim frecvent, dar asta este – şi, conducînd acum printre clădirile înalte şi strălucitoare din cartierul central de afaceri, aveam senzaţia că vin acasă. Acolo erau primul hotel australian în care stătusem, prima cafenea pe care am încercat-o, mult-lăudatul teren de crichet din Melbourne, unde am petrecut odată trei ore privind uluit, dar fericit un meci de fotbal australian şi am mîncat o primă (şi ultimă) plăcintă cu carne („făcută din mierle adevărate”, după cum am fost asigurat pe un ton vesel). Acesta era căminul meu din Australia, dacă pot să spun aşa. Cei mai mulţi oameni (şi cînd spun asta mă refer, bineînţeles, la mine cînd am ajuns prima oară acolo) nu realizează că, mult timp, Melbourne a fost cel mai important oraş din Australia. Deşi, dintre Sydney şi Melbourne, Sydney a fost ceva mai mare timp de un secol (populaţia din Melbourne se ridică acum la aproximativ 3,5 milioane, faţă de 4 milioane cît are Sydney), Melbourne a fost, pînă relativ de curînd, nucleul, mai ales în domeniile finanţelor şi culturii. Sydney obişnuia să compenseze handicapul prin glume răutăcioase, dar în general foarte bune despre presupusa apatie din Melbourne. De exemplu: — Ai copii? — Da, doi trăiesc şi unul este în Melbourne. În zilele noastre, Sydney face glume despre Melbourne şi îi fură întîietatea, ceea ce este, în mod normal, cam greu de suportat pentru cei din Melbourne. Nimic nu ilustrează mai bine alternanţa poziţiilor celor două oraşe ca faptul că în 1956 Olimpiada a avut loc la Melbourne, iar în 2000 a fost organizată la Sydney. Astăzi cam totul urmează această tendinţă. În 1956, în Melbourne erau sediile centrale a 50 dintre cele mai mari companii australiene, pe cînd Sydney nu avea decît 37. În prezent, proporţiile sînt aproape pe dos. Cu o generaţie în urmă, companiile internaţionale alegeau oraşul Melbourne pentru amplasarea sediilor lor centrale; astăzi aproape două treimi optează pentru Sydney. Însă şi mai iritant pentru un oraş care a considerat întotdeauna că Sydney are efervescenţa intelectuală a, să spunem, programului TV din timpul zilei, Melbourne a trebuit să asiste neputincios la modul cum Sydney şi-a însuşit întîietatea culturală – în publicistică, modă, film şi televiziune şi în toate artele spectacolului. Cîndva mergeam să-mi vizitez editurile australiene în Melbourne. Acum mă duc la Sydney. Acestea fiind spuse şi ignorînd uriaşul avantaj estetic al portului din Sydney, cele două nu sînt foarte diferite în privinţa calităţii vieţii sau a satisfacţiei culturale. Melbourne e mai puţin diferit de Sydney decît Los Angeles de New York sau Birmingham de Londra. Poate că Melbourne nu are un Harbour Bridge sau o Opera House precum Sydney, dar are ceva al lui nu mai puţin unic: cele mai bizare viraje la dreapta din lume. Dacă mergi cu maşina în centrul oraşului Melbourne şi vrei să schimbi sensul, nu ajungi pe mijlocul benzii, ci opreşti la marginea bordurii – cît mai departe de locul în care vrei să fii – şi stai acolo o perioadă nedeterminată (în cazul meu pînă s-au închis toate cluburile şi restaurantele şi toată lumea a plecat acasă să se culce) şi de-acolo coteşti într-o manevră frenetică înainte să se schimbe culoarea semaforului. Toată chestia asta are ceva de-a face cu evitarea intersectării cu tramvaiele – un alt element caracteristic oraşului Melbourne –, care merg pe mijlocul drumului, fiind interzis ca maşinile care virează să le blocheze calea. Este extraordinar de derutant, nu doar pentru vizitatorii care nu sînt din Australia, ci şi pentru alţi australieni – şi chiar şi, presupun, pentru locuitorii din Melbourne. Dar ceea ce face oraşul Melbourne cu adevărat special este dragostea lui pentru fotbalul australian, un sport care nu se prea practică în Sydney sau în New South Wales, unde pasiunile se îndreaptă către rugby. Este interesant că cei din Melbourne nu fac glume pe seama oraşului Sydney. Glumele pe care le fac sînt despre iubitul lor fotbal australian. Cu alte cuvinte: Un bărbat ajunge în tribună pentru marea finală de la Melbourne şi este surprins să găsească locul de alături gol. Biletele pentru marea finală se epuizează cu cîteva săptămîni înainte, iar de locuri libere nu s-a auzit niciodată. Aşa că bărbatul i se adresează celui care ocupă celălalt loc de lîngă scaunul gol: — Mă scuzaţi, ştiţi de ce nu stă nimeni pe locul ăsta? — A fost al soţiei mele, răspunde celălalt, uşor gînditor, dar din păcate a murit. — Vai, e îngrozitor, îmi pare aşa de rău! — Da, n-a pierdut niciodată un meci. — Dar nu puteaţi să daţi biletul unui prieten sau unei rude? — A, nu. Toţi sînt la înmormîntare. Mergeam să mă întîlnesc cu un prieten pe nume Alan Howe, care se-ntîmplă să fie cel care mi-a prezentat particularităţile fotbalului australian. Prima oară l-am întîlnit acum aproape 20 de ani, cînd lucram în calitate de corector la departamentul de afaceri al ziarului The Times din Londra, iar el era un recrut imberb de la antipozi. Eu eram acolo de cîteva luni deja cînd a venit şi a fost instalat lîngă mine. Nu zic că era foarte tînăr cînd a ajuns acolo, dar purta o uniformă de cercetaş. În orice caz, l-am luat sub aripa mea protectoare de tovarăş de fostă colonie şi l-am învăţat tot ce ştiam. E adevărat, asta se rezuma la doar trei lucruri: că Lloyd’s asigurări avea apostrof, spre deosebire de banca Lloyds; că liniuţa era plasată ciudat în numele companiei Rio Tinto-Zinc; şi că restaurantul era la demisol – pe atunci atît trebuia să ştii ca să lucrezi la departamentul de afaceri. A învăţat repede şi în curînd ne-a depăşit pe toţi. Îmi amintesc că într-o zi aveam o dispută cu un coleg privind semnificaţia lui „p/e” din „coeficientul p/e”, părerile fiind împărţite între „penisul emulaţie” şi „Prinţul Edward”, cînd Howe ne-a spus că era prescurtarea de la „preţ/economia cîştigului” şi că era un coeficient principal al valorii percepute a acţiunilor la care se ajunge împărţindu-i valoarea curentă la cîştigurile pe acţiune în ultimele 11 luni. Atunci am ştiut că era un tip care urma să ajungă departe. Nu ne-a dezamăgit, trebuie s-o spun. După o perioadă remarcabilă la The Times, sa întors în Australia, unde a devenit tînăra speranţă a trustului Murdoch, ajungînd la începutul anilor 1990 editorul ziarului Sunday Herald-Sun, pulblicaţie populară pe care încă o mai prezidează. Cînd mă gîndesc cum stătea el acolo la The Times, cu cravata lui micuţă şi cu cămaşa albastră, inima mea se umple de mîndrie. El şi soţia lui, un suflet blînd şi liniştit pe nume Carmel Egan, locuiesc în sudul Melbourne-ului, într-o casă veche şi frumoasă care a fost cîndva măcelărie. Am întîrziat din cauza unui experiment neintenţionat. Am vrut să văd dacă este posibil să nimereşti drumul la o adresă din Melbourne folosind un plan al străzilor din Perth, dar pînă la urmă l-am găsit. M-a primit Carmel. — Howie e în oraş, a spus, poftindu-mă înăuntru. S-a dus să alerge. — Să alerge? am încercat să nu par prea uimit. Cînd îl cunoscusem, ceea ce înţelegea Howe prin exerciţiu fizic era băutul stînd în picioare. Pe lîngă asta, el era unul dintre oamenii aceia neliniştiţi, cu multă energie, al căror metabolism îi împiedică să se îngraşe. Avea el nevoie să alerge cum trebuia eu să cresc cheltuielile la colegiu ale copiilor mei. — Din cauza inimii, a adăugat Carmel. M-am uitat lung la ea. — Howie are probleme cu inima? — Nu, bineînţeles că nu, a rîs ea. Ei, ştii tu, tocmai şi-a descoperit-o. Am înţeles imediat. Howe a fost întotdeauna unul dintre cei mai mari ipohondri din lume. De ani de zile a trecut de la un organ la altul, fiind sigur că unul dintre ele urma să-l incapaciteze dureros şi costisitor. Stă mereu prin cîte un ungher, palpîndu-se de umflături misterioase şi ajustîndu-şi stilul de viaţă în funcţie de asta. Aşa că eu şi Carmel am stat şi am băut un ceai bun, spunîndu-i poveşti duioase cu bărbatul ei din zilele de demult de la Londra, dinainte ca ea să-l întîlnească: cum l-am învăţat să folosească săpunul şi să poarte şosete la fel şi l-am ajutat să găsească tratamente pentru coborîrea testiculelor în scrot – chestii banale. Aici ajunsesem cînd marele om însuşi a intrat furtunos în casă, extrem de îmbujorat, respirînd greu şi transpirat: — Salut, prietene, a reuşit el să spună dintr-o suflare, de parcă ar fi fost ultimele lui cuvinte. — Eşti bine? — Mai bine ca niciodată — De ce alergi? am întrebat. — Inima, prietene. — Nu ai nimic la inimă. — Aşa e, a spus el cu mîndrie. Şi ştii de ce? Fiindcă am grijă de ea. A dat din cap cu înţeles, ca şi cînd eu nu m-aş fi gîndit la asta, şi a aruncat o privire gînditoare la corpul meu masiv. Seara am mers la un restaurant local să luăm cina, unde am avut o discuţie agreabilă despre o grămadă de lucruri – prieteni comuni, muncă, unde fusesem în excursia asta şi unde urma să mă duc, tot felul de lucruri despre care discuţi cînd te întîlneşti cu prieteni pe care îi vezi rar. La un moment dat, Howe a pomenit în treacăt că făcuse recent surfing la Byron Bay, în New South Wales, cînd s-a întîlnit cu un rechin. — Serios? am întrebat eu impresionat. — Era măricel, avea cam trei metri. — Cît de aproape era? — Aproape. Aş fi putut să-l ating. — Şi ce-ai făcut? — M-am retras strategic. Tu ce crezi? — Nu ţi-a fost frică? S-a entuziasmat brusc, ca şi cînd tocmai aş fi pus punctul pe i. — Ba da, un pic. — Un pic? — A, da, a replicat convins, ca şi cînd a fi un pic speriat era maximul permis în Australia şi de fapt chiar cred că aşa e. Asta a condus la o rememorare nostalgică a altor experienţe aproape fatale cu animale, australienii avînd din belşug ce povesti – o întîlnire cu un crocodil în Queensland, şerpi letali pe care aproape ai călcat, păianjeni Latrodectus hasseltii coborînd pe un fir spre faţa ta. Australienii sînt foarte necinstiţi în privinţa asta. În jumătate din orice conversaţie insistă că pericolele pe care le prezintă ţara lor sînt supraestimate şi că nu există motive de îngrijorare, iar în cealaltă jumătate îţi spun cum, cu şase luni în urmă, unchiul Bob mergea spre Mudgee, cînd un şarpe-tigru i-a ieşit de sub bord şi l-a muşcat de vintre, dar acum e bine, fiindcă nu mai este cuplat la aparatele care-l ajutau să respire şi a descoperit că poate comunica clipind din ochi. Bineînţeles că eu eram numai ochi şi urechi. — Ei, şi care-i povestea cu crocodilul? am întrebat, dornic să aflu. Howe a zîmbit timid. — Păi, eu şi Carmel eram în vacanţă în Queensland, într-un loc numit Port Douglas, cînd ne-am decis – a văzut-o pe punctul de a-l corecta –, cînd eu am decis că ar fi distractiv să închiriem o barcă şi să mergem la pescuit. — Într-un estuar plin de crocodili, a adăugat Carmel, întorcîndu-se spre mine. Alan s-a zgîrcit să plătească o barcă mare cu ghid, aşa că am luat o bărcuţă doar pentru noi doi. O barcă foarte mică. Apoi i-a făcut semn să continue. — Aşa că am luat bărcuţa asta, a spus el aprobînd-o din cap, şi am pornit-o de-a lungul estuarului. Estuarul era ticsit cu alte bărci, dar am zărit un golfuleţ şi m-am gîndit: A, uite, o să-ncercăm acolo. Ei, golfuleţul s-a dovedit a fi un rîu – şi încă unul chiar foarte frumos. Aşa că mergem cu barca în amonte. Era minunat, un adevărat paradis tropical – un rîu mare şi verde, peisaj de junglă, păsări colorate zburînd printre copaci. Îţi închipui. Mai mult, nu era ţipenie de om. Rîul era numai al nostru. Aşa că găsim un loc drăguţ, opresc motorul şi stăm acolo, cu undiţele-n apă, relaxîndu-ne, cînd Carmel îmi arată o porţiune noroioasă şi goală pe mal şi ne dăm seama că de acolo se lansează crocodilii în apă. Nu poate fi altceva. Pe urmă observăm că există mai multe locuri din astea de-a lungul malului. Atunci începe să ne încolţească în minte gîndul că poate de aia nu e nimeni aici, în amonte, fiindcă e plin de crocodili. Şi cum ajungem noi la concluzia asta, auzim un clipocit într-o parte, ca şi cînd ceva greu a intrat în apă. Apoi vedem o dungă în apă, îndreptîndu-se încet spre noi. — Aoleu! am spus. — Exact asta am zis şi eu, Bryson, a spus el cu o grimasă. — Şi ce-ai făcut? — Păi, ca un marinar bun ce sînt, m-am repezit la motor, ca să ieşim de acolo. Numai că motorul nu pornea. Pur şi simplu nu pornea. — Între timp, a intervenit Carmel, eu stăteam în spatele bărcii, privind dunga venind spre noi şi spunînd: „Alan, vine crocodilul, în mod clar vine spre noi. Hai să plecăm de aici. Nu crezi că ar fi cazul?”. — Iar eu trag de cablul motorului şi trag, şi trag, iar motorul face numai pff pff pff pffffft. Şi-n tot timpul ăsta crocodilul vine. Într-un final, în mod miraculos, motorul porneşte, iar noi putem să ne mişcăm. Numai că sîntem orientaţi invers, aşa că trebuie s-o luăm în amonte, în sens invers faţă de unde vrem să mergem, ca să întoarcem barca. În orice caz, după ce ne-am tot foit pe-acolo şi ne-am lovit de maluri, spunîndu-ne tandreţuri despre cum o să murim întrun minut şi cum era numai vina mea, ne-ntoarcem. Dar ca să ieşim de-acolo, trebuia să ne îndreptăm spre crocodil. — Deci unde-i crocodilul acum? — Habar n-am. Nu-i nici urmă de el. E undeva pe acolo, dar nu ştim unde. Ar fi putut fi chiar lîngă barcă. Apa era aşa de tulbure, că nu vedeai nici la cîţiva centimetri adîncime. Dar ştim că uneori crocodilii atacă bărcile. — Mai ales bărcuţe ieftine, a spus Carmel, zîmbindu-i. Alan s-a strîmbat bucuros. — Aşa că deschid supapa de reglaj, a continuat el povestea, iar barca se tîrîie cu 800 de metri pe oră fiindcă este, trebuie să recunosc, o barcă foarte mică şi ieftină. Trebuie să mergem vreo 400 de metri prin teritoriul crocodilului cu viteza melcului, iar în timp ce stăm acolo, ne aşteptăm să simţim o lovitură în carenă şi să fim răsturnaţi în apă. A fost înfiorător. — Ştiai, am spus, că un crocodil percepe zgomotul motorului extern ca sunetele produse de un alt crocodil în lupta pentru teritoriu? De aceea se pare că atacă crocodilii atît de des bărci mici. S-au uitat la mine cu uimire. Nu se-ntîmplă des ca un străin să-i înspăimînte pe ascultătorii săi australieni de să-şi ude chiloţii, dar tocmai citisem o carte despre asta. — Ce bine-mi pare că n-am ştiut asta la Port Douglas! a spus Carmel, cuprinsă de un fior în tot corpul. — Dar v-aţi întors teferi, nu? am întrebat. Alan a dat vesel din cap. — Am mers în aval, de-a lungul estuarului, şi ne-am dat jos din barca aia – n-am lăsat nici o surpriză călduţă acolo – înainte să acostăm. S-a uitat la mine cu un zîmbet foarte mulţumit, aşteptînd reacţii. — Cît timp crezi că am stat în barcă? O închiriasem pentru o jumătate de zi, ţine minte chestia asta. Eu am făcut semn că nu puteam să-mi dau seama. Howe s-a aplecat spre mine, cu un zîmbet radios. — 29 de minute, a spus mîndru. Tipul de la închirieri mi-a spus că era un record. — Splendid, am spus. — O realizare cu care familia Howe se mîndreşte, a adăugat, şi se vedea că vorbea serios. Howe trebuia să scoată un ziar a doua zi, însă Carmel s-a oferit să-mi arate împrejurimile. Chiar în dimineaţa următoare ne-am dus în oraş să returnez maşina închiriată, să facem nişte cumpărături şi să văd una-alta. Coboram cu maşina strada Chapel, căutînd un loc de parcare, iar Carmel îmi povestea despre ocupaţia ei – este corespondentul din Melbourne pentru News International –, cînd s-a oprit brusc şi a spus: — Ei, ia uite-l pe Jim Cairns. Şi a arătat spre un bătrînel care trecea drumul chiar în faţa noastră, cărînd un scaun şi o masă pliantă. Părea un pic trecut, dar altfel nu atrăgea atenţia prin nimic. — A fost vicepremier în guvernul Whitlam, m-a informat. M-am uitat la ea să văd dacă glumeşte, dar a zîmbit sincer. — Îşi vinde autobiografia în piaţă, uite acolo. Carmel mi-a arătat un fel de piaţă închisă, ca acelea undeai merge să cumperi legume. M-am uitat la ea. — Adică vinde cărţi – cartea lui – la o măsuţă pliantă? A zîmbit, recunoscînd cu veselie că unui străin i s-ar putea părea un truc niţel cam ieftin. — Bănuiesc că e un mod de a face bani de buzunar, a adăugat. Cred că înţelegeţi că omul ăsta a fost al doilea ca importanţă în ierarhia oficială a ţării nu cu mult timp în urmă. Bănuiesc că în America asta ar fi însemnat să-l găseşti pe Walter Mondale stînd la o măsuţă pliantă într-un mall din Minneapolis, vînzînd suporturi de pahare cu Casa Albă şi alte suvenire. — Şi face chestia asta regulat? am întrebat. — A, face parte din peisaj. Vrei să-l cunoşti? — Absolut! Am găsit un loc şi am parcat, dar cînd am ajuns în piaţă, am descoperit că omul plecase. Evident, cînd îl văzuserăm noi, mergea spre casă. — Cred că nu-i merge prea bine, a spus Carmel cu milă. Vinde cartea asta de mult timp. Am dat din cap şi am reflectat, nu pentru prima oară, ce ţară ciudată, mică şi îndepărtată este Australia. Ne îndreptam către Muzeul Imigrării, însă drumul ne-a dus pe lîngă noul Crown Casino, un palat al jocurilor de noroc pe care toţi locuitorii oraşului Melbourne fie îl urăsc fiindcă este de prost-gust şi atrage oameni nesăbuiţi care-şi pierd economiile, fie îl adoră fiindcă e de prost-gust şi cîteodată te răsplăteşte cu sume frumoase. — Vrei să arunci o privire? a întrebat Carmel. Am ezitat – simţeam că-mi satisfăcusem curiozitatea la clubul Penrith Panthers din Sydney, în prima mea călătorie –, dar ea a spus cu o certitudine neobişnuită: — Cred că o să te intereseze – şi am intrat. Nu ar fi putut s-o nimerească mai bine. Era un loc uluitor, imens – eclipsa de departe chiar şi clubul Penrith – şi plin de decoraţiuni. Un fel de spectacol frenetic cu laser, muzică de sintetizator şi valuri de aburi de fum (ca să pună mai bine în evidenţă razele care dansau prin interior, bănuiesc) avea loc într-un atrium exterior înalt, dar aproape nimeni nu se uita la el. Adevărata afacere era în cazinoul de dincolo, care nu era mai puţin extravagant ca decor şi care părea că nu se mai termină. Pot spune cu certitudine că cine a cîştigat contractul pentru covorul din Crown Casino n-a mai trebuit să lucreze de atunci. Ne-au trebuit 20 de minute să parcurgem sala de la un capăt la altul. Cel mai uluitor lucru era înghesuiala şi tensiunea ciudată. Abia dacă era ora prînzului şi în jur de 2.000 de jucători erau deja pe baricade. Rar vedeai vreun aparat nefolosit. Nu mai văzusem nimic la scara asta în afară de Las Vegas, iar în Las Vegas mulţi dintre oameni joacă relaxat şi se simt bine. Oamenii de aici erau doar concentraţi. La masa unei rulete am văzut un bărbat împărţind poate 20 de jetoane jucătorilor de la masă, pierzîndu-le pe toate, după aia băgînd mîna în portmoneu şi scoţînd bancnote de 50 de dolari ca să mai cumpere. Destul de greu – fiindcă zonele urbane din Australia sînt locuri atît de multiculturale, încît nu prea observi chestiile astea în mod normal – am realizat că el şi majoritatea copleşitoare a celorlalţi clienţi erau chinezi. Se poate să-i fi judecat greşit ţinuta, dar arăta ca un chelner sau ca un bucătar – cu siguranţă nu părea genul de persoană care îşi putea permite să piardă mii de dolari odată. I-am spus chestia asta lui Carmel, iar ea a dat din cap. — Pariori de faţadă, a şoptit ea, zîmbind vag. E o afacere uriaşă. Un miliard de dolari pe an se învîrt pe-aici. Victoria obţine 15% din venituri din jocurile de noroc. M-am gîndit un moment. Asta trebuie să însemne sute de milioane de dolari. — Şi cîte cazinouri sînt în tot statul? — Ăsta e singurul, a spus. În schimb, Muzeul Imigraţiei, aflat pe malul celălat al rîului Yarra, într-un edificiu mare şi vechi, care fusese cîndva sediul vămii locale, era un loc mai calm şi în mod clar mai cerebral. Se deschisese de puţin timp şi avea încă luciul sclipitor al lucrului nou. Howe îşi dorise în mod special să-l văd, fiindcă în rolul lui de stîlp al comunităţii fusese una dintre forţele motrice din spatele fondării lui. Fiindcă experienţa imigrării este esenţialmente povestea Australiei moderne, era de fapt un muzeu al istoriei sociale, cel mai bun pe care l-am văzut. Într-un hol central aducînd a peşteră era un exponat în care puteai intra în forma unui vas de linie conceput, cu ajutorul unor machete de cabine şi diverse efecte, să redea atmosfera vieţii pe vas a imigranţilor din diferite perioade. Mie mi-au atras atenţia mai ales anii 1950. Bănuiesc că asta se întîmpla fiindcă am crescut la 1.600 de kilometri de mare şi nu m-am bucurat de perioada de glorie a vaselor de linie, iar călătoria pe ocean îmi stîrnea întotdeauna un soi de nostalgie romantică. În orice caz, m-am trezit contemplînd cele mai neînsemnate detalii ale vieţii la bordul unei nave – studiind un meniu vechi de 40 de ani ca şi cînd urma să aleg curînd între cotlete de miel şi carne de vită înăbuşită, imaginîndu-mi propriile cărţi şi articole de toaletă pe raft, lîngă patul din cabină, gîndindu-mă dacă pentru ceaiul dansant de după- amiază să port tricoul inscripţionat sau să mă sparg în figuri cu o cămaşă tipic hawaiiană cu orhidee sălbatice. Nu-mi dădusem seama – sau cel puţin nu meditasem cît ar fi trebuit – ce investiţie, de timp şi fonduri, reprezenta pe atunci o călătorie în Australia. Pînă tîrziu, adică la începutul anilor 1950, un bilet de avion dus-întors din Australia în Anglia costa cît o locuinţă cu trei dormitoare în suburbiile din Melbourne sau Sydney. Cînd liniile aeriene australiene Qantas au introdus avioanele de pasageri Lockheed Super Constellation în 1954, preţurile au început să scadă, dar chiar şi la sfîrşitul deceniului călătoria cu avionul spre Europa costa cît o maşină nouă. Şi nici nu era un serviciu foarte rapid sau confortabil. Navelor Super Constellation le trebuiau trei zile pentru a ajunge la Londra şi le lipsea puterea sau anvergura de a ocoli majoritatea furtunilor. Cînd apăreau musoni sau cicloane, piloţii nu puteau face altceva decît să-şi pună centurile de siguranţă şi să se lase purtaţi prin zgîlţîielile lor. Chiar şi în condiţii normale, zburau la o înălţime care garantat producea turbulenţe mai mult sau mai puţin constante. (Qantas a numit-o, fără o ironie evidentă, ruta Cangur.) Zborul era, după standardele moderne, un supliciu. Prin urmare, pentru emigranţii din anii 1950, o călătorie spre Australia însemna o croazieră pe mare de cinci săptămîni. Chiar şi acum, bineînţeles, cînd trebuie să te laşi închis ermetic într-o cutie de tablă cu aripi o zi întreagă ca să ajungi acolo, simţi că Australia este foarte departe. Dar cît de infinit de îndepărtată trebuie să ţi se fi părut cînd stăteai pe puntea unui vapor şi priveai cum continentele dispar unul cîte unul şi măsurai distanţa în vreo 20.000 de kilometri de drum în urma vaporului. Am studiat feţele radioase ale oamenilor care stăteau pe şezlonguri la soare sau plimbînduse pe punţile răcoroase. Pe faţa lor vedeai expresii ca acelea de pe feţele oamenilor pe care-i văzusem în cartea despre Surfers Paradise din Adelaide. Oamenii ăştia erau fericiţi – radios de fericiţi. Ei se îndreptau spre o ţară norocoasă şi ştiau asta. Îi aştepta o viaţă cu soare din abundenţă şi slujbe bune, case bune, perspective bune şi ibrice electrice pentru toţi. Plecau într-o vacanţă şi mergeau acolo pentru totdeauna. A fost o epocă atît de interesantă pentru Australia! Nu e vorba doar de milioane de străini care au devenit australieni în anii 1950, ci, într-un fel ciudat, e vorba de australienii înşişi. Tocmai aflasem că pînă în 1949 nu exista ceea ce se cheamă cetăţenie australiană. Cei născuţi în Australia nu erau în nici un sens tehnic şi în nici un fel australieni, ci britanici – la fel de britanici ca şi cînd ar fi fost din Cornwall sau din Scoţia. Ei jurau credinţă regelui şi patriei, iar atunci cînd Marea Britanie se angaja în vreun război, mergeau şi ei fără ezitare să moară pe cîmpuri străine pentru ea. La şcoală studiau istoria, geografia şi economia Marii Britanii la fel de asiduu ca şi cînd ar fi crescut în Liverpool sau Manchester. Îmi amintesc că, într-una din scrisorile ei, Catherine Veitch sublinia suprarealismul experienţei de a fi într-o clasă din Adelaide în anii 1930, privind culorile incendiare ale copacilor Telopea şi stolurile de kookaburra sau ce-or fi fost, învăţînd despre altitudinea munţilor scoţieni sau statisticile producţiei de orz în estul Angliei. Absurditatea situaţiei nu a rămas neobservată de australieni, însă Marea Britanie era tot ce aveau. Aşa cum scria cîndva istoricul Alan Moorehead: „Australienii din generaţia mea au crescut într-o lume aparte. Pînă nu am mers în străinătate, nu am văzut niciodată o clădire frumoasă, nu am auzit vorbindu-se vreo limbă străină, nu am fost la vreun spectacol de teatru bine jucat, nu am mîncat nici un preparat mai sofisticat şi nici nu am ascultat vreo orchestră bună”. Cel mai ciudat era că milioane de australieni, dintre care cei mai mulţi nu părăsiseră ţara niciodată, au trăit gîndindu-se într-un fel straniu la Anglia ca fiind casa lor. Chiar şi mai tîrziu, în 1957, în romanul Ultimul ţărm al lui Nevil Shute, în care un război nuclear transformă Australia în ultima zonă locuită de pe Pămînt, autorul îşi descria eroina australiană lamentînduse: „În martie trebuia să mă duc acasă. La Londra. Plănuisem asta de ani buni… E al naibii de nedrept”. Prin „acasă”, se referea la o ţară pe care n-a văzut-o niciodată şi nici n-avea s-o mai vadă. Dar chiar în timp ce Shute scria, Australia devenea o ţară foarte diferită. În al Doilea Război Mondial suferise o traumă aspră cînd, după căderea Birmaniei şi a Singaporelui, Marea Britanie s-a retras din Extremul Orient, lăsînd în urmă o Australie subit singură şi foarte expusă. În acelaşi timp, Winston Churchill, un bărbat a cărui capacitate de a face presupuneri fusese mereu captivantă, i-a ajutat pe liderii militari australieni să-şi deturneze trupele spre India – de fapt, să-şi abandoneze soţiile şi copiii şi să lupte pentru un destin mai bun al imperiului. Australienii au hotărît că nu pot face asta. În schimb, au rămas acasă şi au întreprins o acţiune de ariergardă pentru a încerca să oprească înaintarea japonezilor prin Noua Guinee. Nu mulţi oameni din afara Australiei îşi dau seama efectiv cît de aproape au ajuns japonezii. Capturaseră o mare parte din Insulele Solomon şi mult din Noua Guinee, chiar la nord, şi păreau pregătiţi pentru o invazie. Ştiind că poziţia era pierdută, armata australiană a conceput un plan să se retragă în sud-estul ţării, sacrificînd aproape tot continentul în speranţa de a apăra oraşele importante. Se poate să nu fi fost decît o tactică de tergiversare. Din fericire, bătălia s-a mutat în altă parte după victoria navală americană de la Midway şi o victorie australiană asupra Japoniei la Milne-Bay. Australia a scăpat. A scăpat, dar a rămas cu două cicatrici – conştientizarea faptului că nu putea conta pe Marea Britanie să-i vină în ajutor într-o situaţie de criză şi sentimentul de profundă vulnerabilitate în faţa ţărilor agitate şi instabile de la nord. Aceste două aspecte au influenţat profund atitudinile australiene în anii postbelici – şi le influenţează şi acum. Australia a început să creadă din ce în ce mai mult că trebuie fie să-şi populeze teritoriul, fie să piară – că dacă nu-şi populează teritoriul acela pustiu şi nu-şi umple toate spaţiile goale, o poate face cineva din afară în locul ei. Prin urmare, după război, ţara şi-a deschis porţile. Într-un sfert de veac, după 1945, populaţia ei a crescut vertiginos de la şapte milioane la 18 milioane. Imigranţii din Marea Britanie nu mai erau suficienţi, aşa că au fost bine-veniţi oameni din toată Europa, mai ales Grecia şi Italia în anii imediat postbelici, transformînd populaţia întruna incomparabil mai cosmopolită. Brusc, Australia s-a umplut de oameni cărora le plăcea vinul şi cafeaua bună, măslinele şi vinetele şi au realizat că spaghetele nu trebuiau să fie de un portocaliu strident şi să se găsească la cutie. Iţele şi ritmul vieţii s-au schimbat complet. S-au înfiinţat peste tot consilii ale bunilor vecini pentru a-i ajuta pe imigranţi să se aşeze la casa lor şi să se simtă bine primiţi, iar societatea australiană de radiodifuziune şi televiziune a oferit cursuri de limba engleză care au fost urmate cu entuziasm de zeci de mii de persoane. În 1970, ţara se putea lăuda cu 2,5 milioane de aşa-numiţi „australieni noi”. Desigur, nu a fost perfect. În febra populării, unii imigranţi au fost primiţi mai uşor decît ar fi trebuit. Cel puţin 10.000 de copii, mulţi dintre ei avînd vîrsta fragedă de patru ani, au fost trimişi din orfelinatele britanice între 1947 şi 1967 prin grupuri de asistenţă socială a copiilor precum Armata Salvării, Centrele de Copii „Barnardo’s” şi „Christian Brothers”. Intenţiile nu au fost rele, la baza lor stînd un altruism autentic – se credea că aceşti copii urmau să aibă şansa unei vieţi mai bune într-o ţară caldă şi însorită, unde era nevoie de mînă de lucru –, însă execuţiei planului i-a lipsit adesea fineţea. Fraţii şi surorile au fost de multe ori despărţiţi şi nu le-a mai fost dat să se întîlnească vreodată, iar mulţi copii habar n-aveau ce se întîmpla cu ei. În cartea Orphans of the Empire, Alan Gill notează cum un băieţel, văzînd un semn care anunţa punctul de întîlnire pentru „Barnardo’s Party”, a fost cuprins de emoţie fiindcă el presupunea că party2 înseamnă prăjitură şi îngheţată. Pe cînd vaporul o pornea în amonte pe Tamisa, altul a întrebat dacă urma să ajungă acasă la timp ca să-şi bea ceaiul. Poveştile pe tema asta sînt cît se poate de tulburătoare. A mai existat şi un dispreţ profund pentru politica albă a Australiei, ce le permitea oficialilor de la imigrări să nu admită accesul celor nedoriţi, cerîndu-le să treacă un test care să ateste că ştiu orice limbă europeană aleasă de autorităţi (inclusiv, după cum s-a întîmplat o dată şi a rămas notoriu, gaelica) şi să deporteze populaţia din alte de rase aproape fără milă. La începutul anilor 1950, Arthur Calwell, ministrul pentru Imigraţie, a încercat să o repatrieze pe văduva născută în Indonezia şi cei opt copii ai unui cetăţean australian. Dacă australienii au măcar o virtute sclipitoare, aceea este încrederea în fair go – sentimentul corectitudinii fundamentale a justiţiei populare –, iar cazul a stîrnit proteste publice. Curţile de justiţie i-au atras atenţia lui Calwell să fie realist, iar elementele lipsite de orice consideraţii omeneşti ale politicii de excludere au început să se erodeze repede. În jurul anului 1970, în timp ce Australia recunoştea tot mai mult că era, cel puţin din punct de vedere geografic, o naţiune asiatică, şi nu europeană, criteriul rasei a fost eliminat şi au putut intra sute de mii de imigranţi din multe zone ale Asiei. Astăzi, Australia este una dintre cele mai multiculturale ţări de pe Pămînt. O treime din locuitorii oraşului Sydney s-au născut în altă ţară; în Melbourne, primele patru din cel mai frecvent întîlnite nume de familie sînt Brown, Jones şi Nguyen. Pe cuprinsul întregii ţări, aproape un sfert din populaţie nu are rădăcini britanice în nici o latură a familiilor lor. Pentru milioane de oameni, a fost cu adevărat şansa unei vieţi noi – o viaţă care, în mare, a fost acordată cu generozitate şi acceptată cu recunoştinţă. Într-o singură generaţie, Australia s-a refăcut. A parcurs drumul de la statutul de avanpost uitat al Marii Britanii, provincial, insipid şi dependent cultural, la o naţiune infinit mai rafinată, încrezătoare, interesantă şi orientată către viitor. Şi a făcut toate astea în general fără conflicte sau greşeli majore – de multe ori cu un soi de graţie. Din întîmplare, în urmă cu cîteva nopţi, mă uitasem la un documentar TV despre experienţa imigranţilor în anii 1950. Unul dintre cei intervievaţi era un bărbat venit din Ungaria ca adolescent, după revoluţia de acolo. În prima lui zi petrecută în totalitate în Australia, s-a dus, aşa cum i se spusese, la secţia de poliţie locală şi a explicat într-o engleză împiedicată că era un imigrant nou, căruia i se spusese să-şi înregistreze adresa. După ce s-a uitat lung la el preţ de o secundă, sergentul s-a ridicat de pe scaun şi a făcut înconjurul biroului. Ungurul povestea că, într-un moment de derută, a crezut că poliţistul avea de gînd să-l lovească, însă acesta i-a întins o mînă prietenoasă şi i-a spus cu căldură: — Bine ai venit în Australia, fiule. Ungurul povestea mirat incidentul chiar şi acum, iar cînd a terminat de spus povestea avea lacrimi în ochi. Vă spun sincer. E o ţară minunată. 1. Un tricou fără mîneci, un termen argotic pentru sîni (l-am văzut pe coperta unei reviste şi am făcut un vînzător să roşească atunci cînd lam întrebat, dar cum altfel să înveţe omul?) şi un tip de suport rotativ pentru întins rufele la uscat, de care australienii sînt mîndri în mod misterios, dar impresionant. 2. În engleză, cuvîntul party înseamnă atît „echipă, grup”, cît şi „petrecere” (n.tr.). Capitolul 11 Carmel a crescut la o fermă în estul Victoriei, pe partea sudică a Marii Cumpene de Ape, într-un ţinut minunat al cîmpiilor verzi profilate pe fundalul dealurilor albastre. Howe, băiat de oraş dintotdeauna, în capul căruia zona rurală era o întindere monotonă plină de creaturi periculoase, mersese în vizită la ferma familiei ei dintr-un sentiment de datorie conjugală şi se îndrăgostise de locul acela la prima vedere – de fapt, atît de tare, încît el şi Carmel cumpăraseră o parcelă de teren undeva, pe un deal din vecinătate, transportaseră acolo o cabană de lemn, punînd-o într-un loc înalt, cu vedere spre kilometri întregi de dealuri, păduri şi ferme. De ani de zile, Howe îmi povestise în multe rînduri despre ea mereu foarte încîntat şi îşi dorea foarte mult s-o văd şi eu. Aşa că a doua zi, după ce ne-am încărcat cu provizii, am pornit în maşina lor într-o călătorie de trei ore pînă la căsuţa lor idilică. „Brusa” este un cuvînt atît de vag în Australia, încît nu eram sigur la ce să mă aştept, însă imediat ce am lăsat în urmă suburbiile oraşului Melbourne am înţeles că estul Victoriei era un colţ de lume binecuvîntat – mai verde decît orice parte a Australiei pe care o văzusem pînă atunci, cu munţii foarte impunători în fundal. Drumul şerpuia indecis, dar plin de farmec printre pajişti şi trecea prin mai multe orăşele încîntătoare. Cu o stranie mîndrie de neclintit, Howe purta o pălărie ce aducea cu un tufiş de dimensiuni uriaşe, pe care şi- o cumpărase recent, iar asta ne făcea pe Carmel şi pe mine să le arătăm printr-un semn sau altul necunoscuţilor care se uitau insistent, cînd ne opream să punem benzină sau să bem o cafea, că el era în vizită şi-l duceam înapoi acasă la sfîrşitul săptămînii. În afară de asta, călătoria s-a desfăşurat fără vreun incident sau vreo stinghereală. Casa lui Alan şi a lui Carmel se află într-o izolare splendidă pe marginea unui deal abrupt. Priveliştea, care cuprindea tot ce se vedea deasupra unei văi retrase şi tihnite, pe care erau cîmpuri de tutun şi vii, se întindea fermecător, amintindu-ţi de o carte cu ilustraţii pentru copii. Asta era, mi-am dat eu seama după un minut, priveliştea de la înălţimea vrejului de fasole. — Nu-i rău, nu? a spus Howe. — Mult prea fain pentru cineva cu o asemenea pălărie. Cum se cheamă zona asta? — King Valley. Tatăl lui Carmel a avut o fermă acolo. Howe a indicat o porţiune de teren înclinată, cuibărită la poalele unui deal din vecinătate. Îmi amintea, aproape neverosimil, de peisajele artistului american Grant Wood – dealuri ca nişte jeleuri, cîmpuri unduitoare, copaci bogaţi –, care picta o Iowa idealizată ce nu existase niciodată în realitate. Uite că exista aici. Howe ne-a condus în casă, iar el şi Carmel au început imediat să se mişte de colo colo într-un mod impresionant, dovedind că mai făcuseră asta, deschizînd uşi, punînd în priză fierbătorul, aşezînd cumpărăturile la locul lor. Eu am ajutat la căratul lucrurilor din maşină în casă, atent să nu calc pe şerpi la fiecare pas, iar cînd activitatea asta s-a terminat, m-am dus direct pe terasa cea mai mare să admir priveliştea. Howe a ieşit şi el după un minut cu două beri, iar una mi-a întins-o mie. Nu cred că l-am văzut vreodată atît de relaxat. Sendurase şi-şi scosese pălăria. A luat o înghiţitură de bere, apoi a spus pe un ton anecdotic: — Cînd am întîlnit-o prima oară pe Carmel, ea tot spunea că într-o zi are să cumpere o bucată de teren aici şi o să facă o casă pe locul acela, iar eu îmi ziceam: „Da, dragă”. Adică de ce ai vrea să ai o casă în mijlocul brusei, cu toate costurile şi pericolele de incendii? Apoi am venit în vizită într-o zi la familia ei, am aruncat o privire şi am spus: „Bine, unde semnez?”. Nu mult după asta, familia ei a vîndut tot şi s-a mutat la Ballarat. Aşa că noi am cumpărat colţişorul ăsta de proprietate, pe care ei au fost bucuroşi să-l vîndă, fiindcă este prea abrupt ca să cultivi ceva pe el, şi ne-am pus casa. Howe a dat din cap uitîndu-se la Carmel, care robotea în bucătărie. — Îi place foarte mult aici. Şi mie, ce-i drept. N-am crezut niciodată că am să spun că-mi place la ţară, dar e un loc tare frumos în care să te retragi. — Incendiile sînt chiar aşa o mare problemă? — Păi, sînt, atunci cînd se-ntîmplă. Cîteodată sînt colosale. Eucaliptul e foarte inflamabil, mă-nţelegi? Face parte din strategia lui, modul lui de a intra în competiţie cu alte plante şi a cîştiga. E plin de ulei şi e o adevărată pacoste cînd arde şi trebuie să-l stingi. Atunci se aprinde o pălălaie mare în tufişuri, care cuprinde toată zona şi înaintează cu 80 de kilometri pe oră, iar flăcările sar la o înălţime de 15 metri în aer – e o privelişte extraordinară, crede-mă. — Cît de des se întîmplă asta? — Cred că o dată la zece ani e cîte unul cu adevărat mare. A fost unul în 1994, care a pîrjolit 600.000 de hectare şi a ameninţat şi părţi din Sydney. Mă aflam acolo pe atunci şi se vedea pe o parte mantia de fum negru care acoperea în totalitate cerul. A ars zile-ntregi. Cel mai mare înregistrat vreodată a fost în 1939. Oamenii încă mai vorbesc despre el. Sa declanşat în timpul unui val de căldură atît de năucitoare, încît capetele manechinelor din magazine au început efectiv să se topească în vitrine. Îţi poţi imagina chestia asta? Incendiul ăla a ars cam toată Victoria. — Deci cît de supus riscului eşti tu aici? El a dat din umeri cu un aer meditativ. — Numai Dumnezeu ştie. Ar putea să se-ntîmple săptămîna viitoare, ar putea să se-ntîmple peste zece ani, ar putea să nu se-ntîmple niciodată. Howe s-a întors către mine cu un zîmbet ciudat. — În ţara asta eşti la mila naturii, prietene. Ăsta-i adevărul. Dar îţi spun un singur lucru. — Care? — Faptul că ştii că totul poate sări în aer şi se poate transforma în scrum te face să apreciezi un loc ca ăsta. Howe e unul dintre acei oameni care nu suportă să vadă pe cineva dormind cînd e zi şi se poate profita de ea, iar în dimineaţa următoare, devreme, m-a trezit cu anunţul că a planificat o zi plină pentru noi. Timp de un moment înfiorător am crezut că voia să spună că o să punem ţigle pe acoperiş sau o să spargem bolovani ori mai ştiu eu ce, dar apoi a zis că urma să avem o zi Ned Kelly. Howe era nemaipomenit de mîndru că Ned Kelly venea din partea asta a statului Victoria şi voia să-mi arate cîteva dintre priveliştile legate de viaţa lui scurtă şi nesăbuită. Asta suna mai promiţător. Este interesant şi fără îndoială spune mult despre caracterul australian faptul că naţiunea nu a dat vreun erou care să aplice o lege de genul celei a lui Wyatt Earp sau Bat Masterson în America. Eroii populari australieni sînt cu toţii băieţi răi de tipul Billy the Kid, doar că aici lor li se spune haiduci ai tufişurilor, iar cel mai renumit a fost Ned Kelly. Povestea lui Kelly e uşor de rezumat. A fost un bătăuş criminal care merita să fie spînzurat, ceea ce i s-a şi întîmplat. Ned provenea dintr-o familie de colonişti irlandezi duri, careşi cîştigau existenţa furînd animale şi atrăgînd călători nevinovaţi în curse. Ca mai toţi haiducii tufişurilor, făcea tot ce-i stătea în puteri să se prezinte drept apărător al celor oprimaţi, cu toate că, de fapt, nu era nici cea mai mică urmă de nobleţe în caracterul sau în faptele lui. Ned a ucis cîţiva oameni, de multe ori cu sînge rece, uneori fără vreun motiv foarte întemeiat. În 1880, după ani de fugă de colo colo, s-a raportat că Ned Kelly şi gaşca lui (un frate şi doi prieteni) se ascundeau în Glenrowan, un sătuc aflat la poalele dealurilor Warby Range, în nord-vestul Victoriei. Aflînd lucrul ăsta, poliţia a adunat un detaşament mare şi a plecat să-l prindă. Văzut din perspectiva atacurilor-surpriză, n-a fost nemaipomenit de impresionant. Cînd a ajuns poliţia (cu un tren de după-amiază) şi-au dat seama că vestea sosirii lor ajunsese înaintea lor şi că 1.000 de oameni erau înşiraţi pe străzi şi alţii stăteau sus pe acoperişuri, aşteptînd cu nerăbdare spectacolul focurilor de armă. Poliţiştii şi-au ocupat poziţiile şi au început imediat să împroaşte gloanţe în ascunzătoarea lui Kelly. Grupul lui Kelly a răspuns focurilor şi au ţinut-o aşa toată noaptea. În zori, într-un moment de acalmie, Kelly a ieşit din ascunziş, îmbrăcat cum nu te-ai fi aşteptat, ca să nu spunem bizar, întro armură făcută în casă – un coif greu cilindric, care amintea de o găleată răsturnată, şi o platoşă care-i acoperea trunchiul şi pelvisul. Nu purta armură în partea de jos a corpului, aşa că unul dintre poliţişti l-a împuşcat în picior. Rănit serios, Kelly sa retras clătinîndu-se în pădurile din apropiere, a căzut şi a fost capturat. A fost dus la Melbourne, judecat şi executat rapid. Ultimele lui cuvinte au fost: „Asta-i viaţa”. Nu e chiar o legendă, cum s-ar fi crezut, dar cu toate astea, în patria lui, Kelly este tratat cu o profundă consideraţie. Sidney Nolan, unul dintre cei mai stimaţi artişti ai Australiei, a pictat o serie faimoasă de tablouri dedicate vieţii lui Kelly şi sînt nenumărate cărţi pe subiectul ăsta. Chiar şi unii istorici serioşi îi acordă o importanţă care celui din afară i se pare curios de disproporţionată. Manning Clark, de exemplu, în istoria lui de un volum despre Australia, dedică doar un paragraf modelului oraşului Canberra şi fondării lui, scrie despre federeţie în două pagini, dar acordă nouă pagini vieţii şi realizărilor lui Ned Kelly. Tot lui Kelly îi rezervă scriitura cea mai încărcată şi mai incoerentă, lucru foarte grăitor, credeţi-mă. Manning Clark este un stilist extraordinar pe cele mai reuşite porţiuni din scriitura sa – un om care nu ar numi luna „lună” cînd ar putea-o numi „globul lunar” –, dar Kelly i-a inspirat aluzii înălţătoare şi meditaţii cosmice de o impenetrabilitate rară. Iată o mică parte a descrierii ieşirii fatale a lui Kelly din fortul în care se ascunsese după focurile care îl asaltaseră toată noaptea: În semilumina dinaintea discului roşu [adică soarele] a apărut la orizont în est […] o siluetă înaltă, în armură, dintre ceţurile şi himerele aerului îngheţat… Unii au crezut că-i un nebun sau o nălucă; alţii au crezut că e Diavolul, întreaga atmosferă trezind o „înfiorare ocultă” atît printre prieteni, cît şi printre duşmani. Personal – şi asta nu-i decît o încercare de a face un pic de lumină în acest caz – cred că Manning Clark lua mult prea multă codeină. Uitaţi-vă şi la altă bucăţică suculentă, acesta fiind doar un fragment dintr-un pasaj mult mai lung care prezintă moştenirea lăsată de Kelly: A trăit ca un bărbat care înfruntase acalmia burgheză cu tot tumultul unei frenezii dionisiace, un bărbat care i-a detronat pe cei puternici şi ia alungat pe cei bogaţi. A trăit ca un bărbat care i-a atacat fără milă pe poliţişti în vechea tradiţie a condamnaţilor […] şi a denunţat barbarismul brutal al celor care şi-au camuflat sadismul faţă de oamenii obişnuiţi în armura legii. Aici vorbesc cam 2.800 mg de medicaţie, aş spune eu. Astăzi Glenrowan este un oraş cu o singură stradă, cîteva puburi, nişte case risipite şi cîteva afaceri menite să extragă ceva bani din legenda lui Kelly. În ziua aceea caniculară de vară erau poate 12 vizitatori în oraş, cu tot cu Alan, Carmel şi cu mine. Cea mai mare dintre instituţiile comerciale, un loc numit Ultimul Popas al lui Ned Kelly, era acoperită de semne vopsite, care aveau o calitate semiprofesionistă. „Aici n-au ce căuta Blegomanii”, aşa suna unul dintre ele, promiţător. Altul zicea: „Este absolut absurd că, după ce petreceţi între 10 şi 20 de minute făcînd fotografii, plimbîndu-vă în sus şi-n jos pe stradă şi cumpărînd nişte suvenire, mai aveţi şi îndrăzneala să le spuneţi prietenilor: Nu vă duceţi la Glenrowan, că nu-i nimic de văzut acolo”. Sincer să fiu, mai toţi cei care vizitează Glenrowan n-ar putea să-şi dea seama dacă măgăreaţa a căzut pe ei… Impresia pe care ţi-o făceai dintr-o examinare mai atentă era că Ultimul Popas al lui Ned Kelly conţinea ceva de genul unui spectacol animatronic. Înăuntru era un bărbat care prezida de la o tejghea. Am fost uşor descumpăniţi să vedem că cereau 15 dolari de persoană pentru intrare. — Merită, nu? a spus Howe. — Domnule, a spus omul cu cea mai mare sinceritate, acolo-năuntru e ca la Disneyland. Am cumpărat bilete şi ne-am tîrşîit picioarele intrînd într-o cameră cu o lumină difuză, unde urma să înceapă spectacolul. Spaţiul era conceput în aşa fel încît să semene cu un bar vechi. În mijloc erau bănci pentru spectatori. În faţa noastră, într-o beznă adîncă, puteam doar să desluşim cumva formele pieselor de mobilier şi ale manechinelor aşezate. După cîteva minute, luminile s-au stins de tot, s-a auzit un pocnet de armă care ne-a făcut să tresărim şi a-nceput spectacolul. Ei, spuneţi-mi Blegoman, daţi măgăreaţa pe mine, dar eu tot vă spun sincer că rar am mai văzut ceva atît de minunat, atît de încîntător, atît de monumental de prost ca Ultimul Popas al lui Ned Kelly. Era atît de prost, că a meritat banii pînă la ultima centimă. De fapt, era atît de prost, că merita mai mult decît am plătit. Următoarele 35 de minute am mers prin mai multe camere unde ne-am uitat la manechine făcute în casă, de mîna omului, fiecare cu cîte un zîmbet îngheţat şi un smoc de păr ce amintea de un pubis răvăşit de vînt, care reconstituiau scene din renumitul schimb de focuri purtat de Kelly într-un fel haotic şi incoerent la modul delirant. Din cînd în cînd, unul dintre manechine îşi încorda capul sau scutura cîte un braţ ca să tragă cu pistolul, deşi nu neapărat sincronizat cu naraţiunea. Între timp, în fiecare cameră aveau loc multe alte evenimente mecanice – se legănau scaune goale, uşi de dulap se deschideau şi se închideau misterios, piane automate cîntau, silueta unui băiat la trapez (de ce nu?) se legăna înainte şi înapoi printre grinzi. Ştiţi gheretele alea din parcurile de distracţii unde tragi cu puşca în ţinte grupate ca să faci să se deschidă uşa unei latrine sau să cadă un pui împăiat? Ei bine, de asta îmi amintea spectacolul, numai că era mai rău. Naraţiunea, cît se auzea din ea atunci cînd acoperea zgomotele care o concurau, nu avea absolut nici un sens. Cînd în sfîrşit am scăpat la lumina soarelui, am fost atît de încîntaţi, încît ne-am gîndit să ne mai ducem o dată, dar 45 de dolari sînt, la urma urmei, o groază de bani şi ne-a fost teamă că, dacă ne supunem experienţei în mod repetat, ar putea începe să capete sens. Aşa că, în loc să ne întoarcem, ne-am dus şi ne-am uitat la un Ned Kelly gigantic din fibră de sticlă, care se afla în faţa unuia dintre magazinele de suvenire. Nu era la fel de mare sau de intimidant ca homarul uriaş, iar testiculele nu i se legănau în vînt, dar totuşi era o încercare în felul ei de a se încadra în gen. Pe urmă am mai aruncat cîte o privire în cîteva magazine şi am cumpărat nişte vederi, apoi ne-am întors la maşină pentru următoarea parte a aventurii din ziua aceea. Aventura a fost să vedem renumitul copac Kelly, într-un loc îndepărtat numit Stringybark Creek. Asta a însemnat un drum lung cu maşina într-o vale ciudată şi terifiantă, cu ferme abandonate şi semiabandonate, aproape toate îngropate în rugi de mure, apoi mai sus, în pădurea tropicală densă şi proaspătă, şi în sfîrşit în dumbrăvi ticsite de eucalipţi care dominau peisajul. Australia are aproximativ 700 de specii de eucalipt cu numele cele mai expresive – kakadu woollybutt, bastard tallow-wood, gympie messmate, candlebark, ghost gum1 –, dar stringybark a fost primul pe care l-am putut identifica. Scoarţa se cojeşte în fîşii lungi şi atîrnă de crengi în pompoane fiboroase sau stă în grămezi buclate pe pămînt, aparent ca să ardă mai bine. Copacul ăsta era şi frumos pe deasupra: înalt, drept şi creştea foarte aproape de alţii ca el. După cîţiva kilometri prin pădure, am ajuns într-o zonă de parcare, lîngă un semn care anunţa că acolo se află copacul Kelly. Eram singurii vizitatori; aveam senzaţia că am fi putut fi singurii vizitatori de ani de zile. Pădurea era răcoroasă şi tăcută şi, cu toate firele de scoarţă atîrnînd, dădea o impresie ciudată, neprimitoare, din altă lume. Copacul Kelly era pe o cărare din pădure, diferind de alţi copaci prin robusteţea trunchiului şi printr-o placă metalică de forma coifului renumit al lui Kelly. — Şi ce anume e, de fapt, copacul Kelly? am întrebat. — Păi, a spus Alan cu un aer doct, pe măsură ce gaşca lui Kelly devenea din ce în ce mai cunoscută, poliţia a început să-i urmărească cu mai multă hotărîre, aşa că, în deznădejdea lor, au trebuit să se ascundă în locuri tot mai îndepărtate. — Cum ar fi ăsta? El a aprobat din cap. — Mai izolat nu prea găseşti. Ne-a trebuit un moment ca să ne gîndim la împrejurimi. Din cauza densităţii cu care eucalipţii stringybark creşteau unii lîngă alţii, aproape că nu era deloc spaţiu nici de-ntins şi nici de mişcat, iar aerul se simţea închis, cu o notă umedă şi organică. Era, cred, cel mai puţin bucolică pădure în care am fost vreodată. Chiar şi lumina părea stătută. — Timp de trei ani, Kelly şi gaşca lui au fost de negăsit, dar în 1878 patru poliţişti le-au dat de urmă acolo. Kelly şi oamenii lui au făcut ce-au făcut şi i-au capturat şi dezarmat pe poliţişti. Apoi pe trei dintre ei i-au ucis lent şi cumva înfiorător. — În ce fel? am întrebat, mereu sensibil la detaliul morbid. — I-au împuşcat în testicule şi i-au lăsat să moară din cauza hemoragiei. Pentru mai multă suferinţă şi înjosire. — Şi al patrulea poliţist? — A fugit. S-a ascuns peste noapte în coliba unei femei, iar a doua zi s-a întors în lumea civilizată şi a tras semnalul de alarmă. Deci moartea a trei bărbaţi în locul ăsta a dus pînă la urmă la schimburile de focuri de la Glenrowan, după cum sînt ele memorabil descrise în minunile robotice de la Ultimul Popas al lui Ned Kelly. — Şi cum de ştii atît de multe despre toată chestia asta? S-a uitat la mine puţin dezamăgit. — Fiindcă ştiu multe despre multe lucruri, Bryson. — Totuşi nu te pricepi la pălării, a spus Carmel veselă. El a privit-o şi a decis că ăsta nu-i un comentariu destul de demn pentru a primi un răspuns, iar apoi s-a întors spre mine. — Acum hai la Powers Lookout, a anunţat el oarecum hotărît, şi a pornit-o cu pas sigur spre maşină. — Şi cîte obiective Kelly o să mai vizităm? am întrebat, încercînd să nu trădez prea mult din îngrijorarea mea în timp ce îl urmam prin păduri. Nu voiam să dau dovadă de lipsă de respect pentru bătăuşul cel mai preţuit al Australiei şi nici să-mi exprim dezamăgirea faţă de copacul Kelly – dimpotrivă –, dar părea că ne aflam la ore bune de orice loc public şi ne apropiam repede de acel moment al zilei cînd omul începe să se gîndească la mîncare şi băutură. — Încă unul, e în drumul spre casă şi n-o să regreţi, iar pe urmă bem o halbă. Howe avea dreptate. Powers Lookout era extraordinar. O platformă de piatră agăţată purtînd numele lui Harry Powers, un alt vagabond al tufişurilor intrat în legendă, care uneori împărtăşea punctele de vedere ale lui Kelly şi ale găştii lui. O echipă harnică construise locuri din lemn zdravene de traversat cu piciorul, mai sus şi pe lîngă stîncile abrupte, transformînd parcurgerea drumului de la corpul principal al stîncii pînă la aflorimentul stîncos care era observatorul într-o chestiune oarecum simplă, ce nu dădea prea multe bătăi de cap. Priveliştea era senzaţională: la vreo 300 de metri dedesubt se întindea King Valley, un ţinut plăcut şi dichisit, cu ferme mici şi case albe. Mai încolo, printr-un aer de o limpezime fără cusur, se ridicau valuri de munţi joşi, care culminau cu movila remarcabilă Mount Buffalo, la o distanţă de 50 de kilometri. — Vezi tu, dacă ai pune chestia asta în Virginia sau Vermont, am meditat eu, ar veni foarte mulţi oameni, chiar şi la ora asta. Ar fi tot felul de tonete cu suvenire, poate chiar şi un ecran Imax şi un parc de distracţii. Howe a aprobat din cap. — Acelaşi lucru ar fi în Blue Mountains. E aşa cum ţi-am spus. Colţul ăsta de lume din Victoria este un mare secret. Nu-l pune-n cartea ta. — Bineînţeles că nu, am răspuns eu sincer. — Şi stai să vezi ce-ţi pregătim pentru mîine. E şi mai frumos. — Nu se poate. — Ba da. E chiar mai frumos. Ceea ce ne pregătise Howe pentru a doua zi era un loc numit Alpine National Park şi chiar era mai frumos. Întinzîndu-se pe mii de hectare în estul Victoriei, era măreţ, grandios, răcoros şi verde. Dacă a existat vreodată o porţiune a Australiei care să nu aibă de-a face cu imaginile clişeistice ale solului roşu şi soarelui încins, atunci ăsta era locul. Aici chiar se schia în timpul iernii. Poate că „Alpine” este un termen ambiţios. Să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce munţi abrupţi de genul Matterhorn. Alpii australieni au un profil mai lin, mai degrabă în stilul munţilor Apalaşi din America sau al munţilor Cairngorm din Scoţia. Cu toate astea, ating înălţimi măricele – Kosciuszko, cel mai înalt, atinge o înălţime de aproximativ 2.133 de metri. Folosindu-şi relaţiile, Howe dăduse de un custode prietenos şi eficient pe nume Ron Riley, care fusese de acord să ne plimbe prin domeniul lui eteric. Ron, un bărbat cumsecade cu barbă grizonantă şi spilcuită, avea aerul lejer şi privirea cu bătaie lungă a unei persoane a cărei lume este sub cerul liber. Ne-am întîlnit în orăşelul Mount Beauty, unde ne-am urcat într-un 4 × 4 al parcului şi am pornit-o pe drumul lung şi întortocheat care urca pe înălţimile muntelui Bogong, cel mai înalt vîrf din regiunea Victoria, care se ridică la 1.981 de metri. L-am întrebat dacă Mount Bogong vine de la renumitele molii bogong, care pur şi simplu erup în roiuri vaste în fiecare primăvară şi care timp de o zi par să fie peste tot. Împreună cu larvele şi viermii lungi şi cleioşi de mangrovă, ele sînt delicatese ale dietelor aborigene, care apar adesea în cronici – remarcate, desigur, fiindcă sînt atît de dezgustătoare pentru papilele gustative ale lumii de origine europeană. Moliile bogong se prăjesc în cenuşă fierbinte şi se mănîncă întregi, sau cel puţin aşa am citit eu. Ron a confirmat că de acolo vine numele. — Şi aborigenii chiar le mănîncă? — O, da – mă rog, cel puţin aşa se zice. O molie bogong are 85% grăsime, iar ei nu aveau chiar aşa multă grăsime în dietă, aşa că pentru ei era chiar o trataţie. Veneau de la distanţe de kilometri. — Ai mîncat vreodată? — O dată. — Şi? — O dată a fost de ajuns. Ron a zîmbit. — Ce gust avea? El s-a gîndit un moment. — Avea gust de molie. Am schiţat un rictus. — Eu am citit că are un gust untos. S-a gîndit la chestia asta. — Nu, are gust de molie. Am urcat pe un drum abrupt şi sinuous prin dumbrăvi dense, pline de o specie de copac uluitor de înalt şi frumos. Ron mi-a spus că erau „cenuşă de munte”. Pe faţa mea s-a citit aprecierea. — Nu ştiam că aveţi cenuşă pe aici. — Nu avem. Copacii ăştia sînt eucalipţi. M-am uitat din nou, cu surprindere. Copacul – trunchiul lung şi drept, înălţimea, luxurianţa – era absolut diferit de aspectul scheletic şi cauciucat pe care-l asociezi cu ţinuturile joase. Era pur şi simplu adevărat că eucalipţii se găseau în fiecare nişă ecologică din Australia. N-a existat vreodată un copac care să apară într-o diversitate mai mare. — Cel mai înalt copac din lume după sequoia californian, a adăugat Ron dînd din cap în direcţia cenuşii şi făcînd-mă să adopt încă o dată o expresie apreciativă. — Ce înălţime ating? — Pînă la 90 de metri. În medie, ajung la aproximativ 60. Nouăzeci de metri este înălţimea unei clădiri cu 25 de etaje. Copaci mari. — Aveţi multe incendii de arbuşti? Ron a dat din cap cu regret. — Uneori. Am pierdut 500.000 de hectare în partea asta a Alpilor Australieni în 1985. — Ca să vezi! am spus, deşi cifra nu prea-mi spunea mare lucru. Pe urmă m-am uitat într-o carte şi am descoperit că suprafaţa de 500.000 de hectare este echivalentul celei acoperite de parcurile naţionale Yosemite, Grand Teton, Zion şi Redwood National Park din America. Cu alte cuvinte, a fost un dezastru natural la o scară aproape de neconceput în altă parte. (M-am uitat şi în New York Times Index ca să văd dacă dezastrul era pomenit: nu era.) Chiar şi fără să fiu în stare să concep cît înseamnă 500.000 de hectare, ştiam bineînţeles că era foarte mult, aşa încît am adăugat politicos: — Trebuie să fi fost cumplit. Ron a dat din nou din cap afirmativ. — Cam aşa ceva, a spus el. Am trecut printr-o porţiune de copaci snow gum – o altă nişă dominată de eucaliptul versatil – şi am ieşit într-o lume însorită a cîmpiilor înalte şi uşor unduitoare, acoperite peste tot de iarbă veştejită şi plante alpine spongioase, cu perspective largi către vîrfuri îndepărtate. Era evidentă prezenţa cîtorva vizitatori, mulţi dintre ei cu pasul sprinten şi ţinuta potrivită drumeţului adevărat. În dreptul fiecărui grup pe lîngă care treceam, Ron încetinea şi spunea: „Ziua bună!” şi-i întreba dacă au primit toate informaţiile solicitate. Ei răspundeau întotdeauna afirmativ, dar gestul lui Ron părea neobişnuit de primitor. Am avut o zi absolut minunată. Cîteodată ne opream şi ne mai plimbam un pic, iar restul timpului am mers cu maşina. Vremea era splendidă – răcoroasă la înălţimile astea, dar însorită –, iar Ron era amuzant şi de treabă. Cunoştea fiecare frunză, mugure şi insectă şi părea să-i placă într-adevăr să prezinte fiecare colţişor secret al parcului. Mergeam pe drumurile denivelate înţesate de vegetaţie, prin văi cu pajişti şi alte drumuri aproape perpendiculare prin dumbrăvi, spre turnuri de control pentru incendii aflate în locuri ascunse. La fiecare pas era cîte un loc interesant sau o privelişte memorabilă. Alpine National Park este imens. Se întinde pe o suprafaţă de 6.460 de kilometri pătraţi – aproape de 17 ori suprafaţa insulei Wight –, dar de fapt este şi mai mare, fiindcă se alătură graniţei de est cu Kosciuszco National Park din munţii Snowy, chiar dincolo de graniţă, în New South Wales. Ron a arătat spre Kosciuszko – „Kozzie”, îi spunea el – la aproape exact 100 de kilometri distanţă, însă eu n-am putut să văd locul nici măcar cu binoclul. Am încheiat ziua pe o culme impunătoare numită Mount McKay, unde erau alte privelişti dintre cele mai frumoase în lume: lanţuri peste lanţuri de dealuri abrupte care se desfăşurau la un orizont îndepărtat. Ron s-a umplut de priveliştea aceea cu ochiul cuiva care priveşte ca să adune material pentru o poveste. — Deci de cît din suprafaţa asta răspunzi? am întrebat. — 100.000 de hectare, a răspuns. — O groază de teren, am zis eu, gîndindu-mă la răspundere. — Da, a răspuns el mijindu-şi ochii şi privind gînditor panorama din faţa noastră. Sînt foarte norocos. Bineînţeles că era nevoie de ceva excepţional ca să egaleze Glenrowan, Powers Lookout şi National Park, de altfel, sincer să fiu, nu sînt sigur că multe alte ţări ar fi putut să ofere chestia asta, dar Howe m-a asigurat că are un ultim lucru special pe care să-l vedem – ceva ce nu exista nicăieri în lume decît într-un colţişor din Victoria. Mai mult decît atît nu voia să spună. A doua zi, ca să mai adauge la savoarea plăcerii amînate, ne-am dus într-o staţiune somnoroasă, de modă veche, de pe coastă, pe nume Lakes Entrance, unde am oprit să petrecem noaptea şi am mîncat peşti şi crustacee la cină, ne-am plimbat prin împrejurimi, iar a doua zi am pornit-o spre obiectivul misterios, aflat în drumul către Melbourne. O bucată destul de lungă am mers cu maşina printr-un peisaj de fermă, plat, însorit şi fără cine ştie ce surprize. Eu stăteam în spate, într-o stare de inactivitate mintală odihnitoare, pînă cînd Alan a virat brusc maşina de pe şosea lîngă un semn mare pe care nu-l vedeam destul de bine ca să-l descifrez şi a parcat într-un spaţiu mare şi destul de gol. Eu mi-am întins oasele ieşind din maşină de pe bancheta din spate şi am păşit clipind afară. Lîngă noi era o clădire lungă şi tubulară – mai degrabă un clopot mare de sticlă, dar făcut din beton şi vopsit în alb. M-am uitat nedumerit la Howe. — Viermele uriaş, a zis el. M-am holbat cu uimire şi admiraţie. — Nu ca viermii uriaşi renumiţi din sud-vestul Gippsland? — Ba da, la fel, să-nţeleg că îi ştii? Am rîs fad, un răspuns pe măsura întrebării. Citisem despre dihăniile astea subpămîntene de luni de zile, deşi mai ales în note de subsol şi alte trimiteri trecătoare. Nu mă aşteptasem niciodată să găsesc un sanctuar al lor. Chiar şi într-o ţară a creaturilor ieşite din comun, viermii gigantici din Gippsland sînt ceva excepţional. Numiţi Megascolides australis, sînt cele mai mari rîme din lume, ajungînd la o lungime de peste 3,5 metri şi un diametru de 15 centimetri. Sînt atît de solide, încît chiar le poţi auzi mişcînduse prin pămînt, clipocind, ca un fel de instalaţie sanitară defectă. Ce anume în colţişorul ăsta din Victoria a dus la evoluţia rîmelor supradimensionate este o chestiune la care ştiinţa caută încă un răspuns, însă trebuie spus că prea puţine dintre cele mai strălucite minţi din lume sînt atrase de chestiuni legate de fiziologia şi distribuţia rîmelor. În orice caz, Howe a garantat că atîta ştiinţă cîtă o fi fiind în lumea asta era prinsă în structura tubulară din faţa noastră. Am luat trei bilete şi am păşit cu nerăbdare în zonele exponatelor. Pe peretele din faţa noastră, la intrare era o fotografie mărită, făcută la începutul secolului XX, cu patru bărbaţi care arătau ridicol de mulţumiţi şi ţineau în mîini un vierme de peste 3,5 metri care se prelingea, puţin mai gros decît o rîmă normală, dar în mod clar ambiţios la capitolul lungime. Am studiat imaginea cu mare interes, pînă cînd Carmel mi-a atras atenţia asupra unor viermi gigantici vii care erau expuşi. Viermii erau în casete mari de sticlă de un centimetru grosime şi umplute cu pămînt, cam ca o fermă de furnici foarte mare care atîrna pe perete. După cum scria pe etichetă, caseta conţinea o pereche de viermi uriaşi. În cîteva locuri unde pămîntul nu mai era lipit de sticlă am putut vedea un milimetru sau doi din viermele uriaş, dar fiindcă nu se mişcau şi nu făceau nimic (Megascolides este amator de odihnă, se pare), experienţa a fost, mărturisesc, cam monotonă. Eu sperasem mai degrabă să existe un colţişor în care să-i dezmierzi sau poate un dresor cu bici şi un scaun, care să-i facă să treacă prin cercuri. Eu şi Alan am încercat să înviorăm viermele bătînd uşor în sticlă, dar n-a vrut să răspundă. Lîngă casetă erau două tuburi lungi de sticlă pline cu formaldehidă în care era o pereche de viermi uriaşi conservaţi, fiecare cu o circumferinţă normală de rîmă, însă lungi de 1,2-1,5 metri – nu tocmai titani, dar destul de lungi pentru a impresiona. Viermii nu se conservă nemaipomenit de bine, iar formaldehida avea bucăţele îngrozitoare de piele de vierme plutind prin ea, ca şi cînd cineva ar fi zgîlţîit tuburile sau, mai probabil (după cum am stabilit eu şi Alan pînă la urmă bătînd cu degetul în ele), ar fi primit bobîrnace. Era greu să te uiţi la ei fără să ţi se facă măcar puţin greaţă. În următoarea sală era un film scurt care prezenta tot ce se ştia despre viermele de pămînt uriaş, ceea ce însemna aproape nimic. Sînt retraşi, delicaţi, nu sînt nemaipomenit de numeroşi, nişte creaturi necooperante şi de aceea greu de studiat, chiar şi presupunînd că îţi pui mintea s-o faci. După cum vă puteţi aminti din experimentele din copilărie, rîmele nu vor de fapt să iasă din găurile lor, iar dacă le tragi, au tendinţa să se rupă. Ei, imaginaţi-vă încercarea de a trage un vierme de peste 3,5 metri din adăpostul lui. Aproape imposibil. Un lucru pe care îl lămureşte Muzeul Viermelui Uriaş dincolo de orice îndoială este că nu poţi obţine prea multe doar cu rîmele. Recunoscînd asta, proprietarii oferiseră multe alte exponate. În următoarea sală erau cîteva casete de sticlă care conţineau şerpi vii, inclusiv faimosul şi temutul taipan, cel mai letal şarpe din Australia. Am mai făcut şi alte încercări de a bate în sticlă, după care ne-am retras la vreo 3 metri întro îmbrăţişare platonică atunci cînd taipanul şi-a arătat colţii la noi (sau poate doar a căscat), deschizîndu-şi fălcile suficient de larg încît să poată înghiţi un cap de om, sau cel puţin aşa părea. Hotărîndu-ne ca de acum încolo să ne ţinem mîinile în buzunare, am urmat-o pe Carmel afară, unde era un complex care conţinea mai multe animale – canguri şi emu, un dingo cu aspect de cîine părăsit, cîţiva cacadu în colivii, vreo şase exemplare de wombat cuibăriţi şi cîţiva urşi koala, moţăind şi ei. Era o după-amiază zăpuşitoare şi statică şi în mod evident era vremea siestei, aşa că ţarcurile aveau un aer de somnolenţă profundă – chiar şi păsările cacadu dormeau –, dar eu m-am plimbat printre ele fascinat, încîntat să văd atît de multe exemplare din fauna exotică locală adunate într-un singur loc. Am tras ocheade motivate de un interes special la urşii marsupiali – „un patruped îndesat, cu picioare scurte şi destul de inactiv, care dă o impresie pregnantă de forţă butucănoasă”, după cum notase în 1788 primul englez care a văzut un astfel de exemplar, iar termeni mai potriviţi decît cei pe care i-a folosit el atunci nu s-ar putea găsi. (Bărbatul acela, David Collins, a fost mai puţin credibil cînd a descris cangurul, al cărui portret a fost acela de „mică pasăre cu penaj frumos”.) Alan şi Carmel se uitau cu o notă amuzată şi tolerantă, cu care un american probabil că s-ar uita la o expoziţie de ratoni şi veveriţe cu fălci, fiindcă majoritatea erau animale pe care ei le vedeau frecvent în natură, dar pentru mine fiecare era o noutate, chiar şi dingo, care este pînă la urmă doar un cîine. Am înconjurat de vreo două ori menajeria, apoi, cu o privire satisfăcută, am dat din cap şi am pornit-o din nou pe drumul nostru către Melbourne. Am cinat la un restaurant vietnamez din suburbia interioară din Melbourne, numită Richmond, pe o stradă pe care se înşirau, pare-se pe kilometri întregi, restaurante exotice, iar Alan a venit cu argumentul, pe care eu nu puteam să-l contrazic, că Melbourne este clar un oraş mai bun decît Sydney pentru mesele în oraş. În timpul discuţiei, Alan a întrebat dacă urma să mă duc la Marea Barieră de Corali, unul dintre locurile lui preferate. Am spus că în excursia asta nu mă duceam la Barieră, dar urma să mă duc atunci cînd aveam să mă întorc, peste cîteva săptămîni. — Ai grijă să nu te lase pe acolo. Alan a schiţat un zîmbet. — Ce vrei să spui cu asta? — A fost o poveste din asta recent. Un cuplu de americani a fost lăsat la Barieră. — Lăsat? am spus, derutat, dar şi mirat. Howe a aprobat din cap şi şi-a înfipt furculiţa în nişte paste. — Da. Barca s-a întors în port fără doi pasageri. Cam nasol momentul pentru cei lăsaţi acolo. Vreau să zic, acum înoţi şi priveşti coralii şi peştii, distrîndu-te cum n-ai mai făcut-o niciodată, iar apoi ieşi la suprafaţă şi descoperi că barca a plecat, iar tu eşti absolut singur într-un ocean foarte mare şi gol. — Şi n-au putut să înoate la ţărm? El a zîmbit tolerant la ignoranţa mea. — Marea Barieră este la o distanţă mare, Bryson – se aflau la peste 48 de kilometri. E mult de înotat. — Şi nu erau nici insule, nimic? — Nu unde se aflau ei. Erau efectiv în larg. Se pare că erau nişte chestii spre care se putea înota – un bac mare ancorat folosit de compania de scufundări şi un fel de atol, ambele la cîţiva kilometri. Deci probabil că au început să înoate către ele. Ceea ce nu ştiau – nu puteau şti – este că traversau înot un canal cu apă adîncă. Şi ghici ce colcăie în canalele cu apă adîncă? — Rechini, am spus eu. A confirmat din cap răspunsul meu perspicace. — Aşa că închipuie-ţi. Eşti la kilometri buni în larg, abandonat acolo. Eşti obosit. Înoţi către un afloriment de corali şi e greu de înaintat din cauza mareei. Lumina păleşte. Te uiţi în jur şi vezi aripioare de peşte încercuindu-te, poate vreo şase. Howe m-a lăsat un moment să-mi fac o imagine în minte şi pe urmă m-a fixat cu o expresie foarte serioasă. — Nu ştiu ce-ai face tu, dar eu cred că mi-aş cere banii înapoi. Şi a rîs. — Deci nimeni n-a venit în ajutorul lor? — Nu şi-a dat seama nimeni că lipsesc decît după două zile, a spus Carmel. M-am întors spre ea mirat. — Două zile? — Timp în care, bineînţeles, ei dispăruseră de mult. — Mîncaţi de rechini? A ridicat din umeri. — N-ai de unde să ştii, dar probabil că da. În orice caz, nu ia mai văzut nimeni de atunci. — Ce chestie! Am mîncat într-o tăcere apăsătoare timp de un minut, apoi am spus că de fiecare dată cînd apărea o poveste ciudată în Australia, părea să vină din Queensland. Povestea mea preferată în momentul acela era despre un neamţ, reţinut recent în afara oraşului Cairns, care venise cu viză turistică în 1982 şi îşi petrecuse ultimii 17 ani mergînd pe jos prin deşerturile nordice şi trăind aproape în exclusivitate de pe urma animalelor strivite de maşini pe carosabil. Mai eram extrem de subiectiv la povestea unui grup de imigranţi ilegali din China, care veniseră într-o barcă veche de pescuit, ce-i lăsase într-o zonă puţin adîncă la nici un kilometru de o plajă de lîngă Cairns. Au fost prinşi cînd unul dintre ei, care avea cu el o valiză, cu apa şiroindu-i ciudat din pantalonii uzi leoarcă şi lipăind la fiecare pas, s-a prezentat la un magazin de ziare şi l-a întrebat politicos pe proprietar dacă nu vrea să comande cîteva taxiuri care să-l ducă pe el şi pe asociaţii lui la gara din Cairns. Se părea că aproape zilnic cotidienele aveau cîte o poveste a cărei neverosimilitate nu putea să nu-ţi reţină atenţia faţă de Queensland. Alan a aprobat dînd din cap. — Există şi un motiv pentru care lucrurile stau aşa, bineînţeles. — Şi care-i ăla? — Sînt ţăcăniţi în Queensland. Nebuni de legat. O să-ţi placă acolo sus. În dimineaţa următoare, Alan m-a dus cu maşina la aeroport şi am trecut şi pe la el pe la birou. În timp ce era plecat să vadă ce-i cu pagina de titlu sau să facă ce fac editorii, m-a lăsat să stau la biroul lui cel mare şi să mă joc cu scaunul lui rotitor. Cînd s-a întors, avea cu el un dosar pe care mi l-a dat. — Am făcut săpături să găsesc cîte ceva despre cuplul de americani care a dispărut. Mi-am zis că ar putea să-ţi fie de folos. — Îţi mulţumesc, am spus, realmente emoţionat. — Ar trebui să-ţi dea nişte idei despre cum să nu te laşi părăsit pe recif. Ştiu că eşti ameţit, Bryson. La aeroport a sărit din maşină şi m-a ajutat să-mi iau geanta din portbagaj. Mi-a strîns mîna. — Ţine minte ce ţi-am spus. Fii cu băgare de seamă în nord, a zis el. — Nebuni de legat, am repetat eu, ca să arăt că ascultasem. — Mai nebuni decît o gaşcă de nebuni de legat. Alan a zîmbit, pe urmă a sărit înapoi în maşină, mi-a făcut cu mîna şi s-a dus. 1. Woolybutt („fund lînos”), bastard tallow-wood („lemn uleios nenorocit”), gympie messmate („comeseanul din Gympie”), candlebark („scoarţălumînare”), ghost gum („cauciuc-fantomă”), stringybark („coajă fibroasă”) (n.tr.). Capitolul 12 Cred că ai putea să-ţi imaginezi tot felul de situaţii ipotetice în care ai fi încîntat să te găseşti la sfîrşitul unei zile pline în Macksville, New South Wales. Asta ar putea avea legătură cu nivelul crescut al mării, ceea ce ar transforma locul în unicul de pe planetă pe care apa să nu-l fi înghiţit, sau cu vreo molimă, generalizată şi distrugătoare, căreia doar locul acesta, rămas nealterat, i-a scăpat. Oricum, în mod normal e puţin probabil că te-ai putea trezi le şase şi jumătate, într-o seară caldă de vară, în mijlocul singurei străzi principale din localitate, uitîndu-te în jur admirativ şi spunînd în sinea ta: „Slavă Domnului că mă aflu aici!”. Eram în Macksville pentru că descoperisem cu uimire că Brisbane nu e la trei sau patru ore spre nord de Sydney, cum crezusem o vreme, ci la vreo două zile bune de mers cu maşina. Ei bine, dacă te uiţi la harta meteo de la TV, Brisbane şi Sydney par chiar învecinate, cu înnorări şi cer senin la unison. Însă pentru Australia conceptul de vecinătate nu poate fi decît relativ. De fapt, 1.000 de kilometri pe care trebuie să-i străbaţi pe o şosea cu două benzi, haios de îngustă, despart Sydney de Brisbane. Aşa se face că, din cauza unei mici confuzii, m-am văzut nevoit să înnoptez în Macksville. Nu intenţionez să discreditez o localitate pe care 2.811 oameni o consideră cu mîndrie „acasă” – un termen întradevăr minunat. Însă, de vreme ce îmi pusesem în gînd că voi mînca la cină barramundi proaspăt, în timp ce voi admira apusul impresionant, deasupra Pacificului, în Gold Coast, cel mai popular oraş din Queensland, atunci cînd m-am trezit blocat la jumătatea drumului, într-un loc izolat şi obscur, mam simţit realmente dezamăgit. M-am impacientat pe loc – îmi pierd timpul cu excursia asta. Îmi luasem de multă vreme angajamentul să plec într-o expediţie în Siria şi Iordan cu o organizaţie de caritate din Marea Britanie, care se ocupă cu strîngerea de fonduri pentru copii. În trei zile trebuia să iau avionul din Sydney spre casă, să-mi iau echipamentul pentru expediţie şi să văd dacă nu m-au uitat copiii după atîtea plecări. După care urma să zbor din nou spre Londra şi apoi mai departe, către Damasc. Sigur, nu-mi mai rămînea timp pentru multe dintre obiectivele turistice, pe care mi le programasem în nord, pe Boomerang Coast. De aceea, nu eram într-o dispoziţie prea grozavă, dar am ieşit din motelul unde eram cazat şi m-am îndreptat spre oraş. Ca să fiu sincer, Macksville nu arăta rău deloc. Construit pe malul noroios al năvalnicului fluviu Nambucca, nu era practic decît un loc de popas pentru cel ce călătorea pe şosea; o extensie cu bungalow-uri şi grădini îngrijite, cu mici construcţii pentru birouri, conducînd înspre centrul foarte dens al oraşului. Deşi prin oraş trece autostrada Pacific – principala arteră care leagă Sydney de Brisbane –, nu m-au depăşit mai mult de două maşini în timp ce mergeam spre oraş, pe marginea prăfuită a şoselei. Am intrat în hotelul Nambucca, mare, dar anost, situat în centrul modest al localităţii, bucurîndu-mă că am scăpat de caniculă. Holul hotelului era spaţios, dar aproape gol. Doi bărbaţi mai în vîrstă, cu maiouri şi pălării teşite, cu boruri largi, specific australiene, stăteau sprijiniţi de una dintre marginile barului lung. Într-o cameră alăturată, în lumina difuză a păcănelelor, un bărbat şi o femeie stăteau absorbiţi unul de celălalt. Mi-am comandat o bere şi am zăbovit suficient de mult în picioare, ca să mă asigur că nimeni n-avea de gînd să mă bage în seamă ori să-mi adreseze vreun cuvînt, apoi m-am aşezat la bar pe un taburet, la mijlocul tejghelei. Mi-am aruncat privirea galeş înspre televizorul suspendat la care rulau ştirile de seară fără sonor. Vedeam cum o patrulă în uniformă, însoţită de o mulţime de cîini-poliţişti, urmărea ceva în brusă. Nu se ştia ce anume căutau cîinii, dar era de bine dacă dădeau de pămînt argilos şi roşu. Altundeva se pare că izbucnise o epidemie virală – provocată de virusul Ross River (RRV) –, o boală de care încă nu auzisem şi care nu mă preocupase înainte. Pe urmă l-am văzut pe Paul Keating, fostul prim-ministru – cel cu un vocabular foarte colorat, pe care l-am întîlnit în Canberra. Premierul stătea pe treptele unei clădiri de birouri, răspunzînd exasperat întrebărilor reporterilor. Nu se putea distinge ce spunea, dar îmi închipui că îi făcea în tot felul pe cei de faţă. Mi-am dat seama că îmi plăcea destul de mult să mă uit la ştiri fără sonor. Între timp, revenind la lumea civilizată, ceva se petrecea în Kosovo; mulţimi de oameni se încolonau pe drumuri de ţară, iar obuzierele aruncau nori de fum pe dealuri îndepărtate. Bill Clinton era din nou într-o situaţie delicată din punct de vedere moral, cel puţin aşa am presupus, dat fiind că apărea la Casa Albă, plimbîndu-se de mînă cu Hillary şi Chelsea prin Rose Garden, feţele tuturor exprimînd devotamentul reciproc. Cu ei mai era un prepelicar adorabil, de unde deduceam că preşedintele chiar o făcuse de oaie. Prea puţin conta. Eram atît de detaşat de toate astea! Pe urmă am văzut foarte multe emisiuni sportive, toate evidenţiind performanţele lăudabile ale australienilor. În cele din urmă a apărut o hartă meteo care arăta soare peste tot, după care crainica şi-a strîns hîrtiile teanc şi a zîmbit, de parcă ne-ar fi spus că putem merge liniştiţi la culcare, deoarece Greg Norman avea să cîştige partida de golf, iar orice altceva era realmente atît de departe, încît nu avea cîtuşi de puţin cum să ne afecteze. Cînd te afli în Australia e incredibil de uşor să uiţi sau să conştientizezi extrem de vag faptul că mai există şi altceva în afară. Australienii depun mult efort atunci cînd editează ştirile ca să acopere cît mai mult, compensînd astfel handicapul distanţei. Dar, chiar şi aşa, ai uneori, în funcţie de titlurile ştirilor, o senzaţie bizară de izolare – amănunte careţi reamintesc că ai de a face cu o ţară foarte, foarte îndepărtată. De exemplu, observasem că ziarele australiene obişnuiesc să publice necrologuri, în special ale personalităţilor din afara Australiei, la săptămîni sau chiar luni întregi de la moartea acestora. Presupun că lucrul acesta e destul de normal, dintr-un anumit punct de vedere – pînă la urmă, respectivii sînt şi rămîn morţi –, însă credibilitatea publicaţiilor respective are de suferit într-un mod bizar. Colac peste pupăză, în ziua dinaintea zborului meu din Melbourne către Sydney, răsfoind un exemplar din Bulletin, celebra revistă de informare a ţării, am citit o secţiune intitulată „Flashback”, care înregistra evenimente istorice relevante pentru datele din săptămîna cu pricina. Pentru data de 22 ianuarie era această notificare interesantă: „1934: S-a născut în Park Ridge, Illinois, SUA, actorul Bill Bixby (decedat 1993)”. Gîndiţi-vă puţin. Într-o coloană dedicată momentelor semnificative din istoria lumii, data naşterii unui actor, a cărui realizare maximă a fost să joace rolul omului normal într-un serial de televiziune din anii 1960, intitulat My Favorite Martian, este celebrată în Australia la şase ani după ce a murit. Ei bine, ca să fiu sincer, cred că e destul de ciudat. Îmi dau seama, bineînţeles, că asta nu era decît o ştire de umplutură pe ultima copertă a unei reviste şi nu merită cine ştie ce atenţie, aşa că daţi-mi voie să vă ofer un exemplu de bizarerie istorică ceva mai convingător. În timp ce stăteam la bar, am scos istoria Australiei într-un volum de Manning Clark şi m-am pus cu burta pe carte. Mai aveam doar vreo 30 de pagini de parcurs şi n-aş fi tocmai sincer dacă nu v-aş spune că abia aşteptam să nu mai am de-a face niciodată în viaţa mea cu sforăiturile extravagante ale domnului Clark. Cu toate astea, istoria Australiei este interesantă şi stăteam confortabil pe taburet, putînd bea oricît de multă bere voiam, deci nu aveam de ce să mă plîng. Aşa că am stat şi-am citit restul cărţii, în care am găsit ceva interesant. Cartea ajunge pînă în anul 1935. După 619 pagini de descrieri dintre cele mai stufoase, cartea se încheie cu numirea lui John Curtin la conducerea Partidului Laburist din Australia, pe data de 1 octombrie 1935. Aceasta este, daţi-mi voie să subliniez, istoria de referinţă a Australiei. Către această ediţie, concentrată într-un singur volum şi folosită în mod curent, veţi fi îndrumaţi în orice librărie din ţară. Fix această ediţie se termină în 1935. Dar de atunci s-au schimbat 16 prim-miniştri! Am fost atît de nedumerit, încît am ridicat efectiv cartea deasupra capului ca să văd dacă nu cumva căzuseră nişte pagini, apoi m-am uitat pe podeaua din jurul taburetului pe care stăteam la bar. Nici vorbă. Cartea se termina în 1935 pentru că aşa fusese concepută. Manning Clark a murit – sau îşi dădea ultima suflare, cum sînt sigur că şi-ar fi dorit să mă exprim – în 1991, deci eram pregătit să-l scuz pentru că omisese ultimul deceniu din saga plină de evenimente a Australiei, dar nu şi pentru faptul că nu a găsit de cuviinţă să scrie despre evenimente precum al Doilea Război Mondial. Deşi a redactat această istorie mult după război (mai exact, între 1962 şi 1987, sub forma unei serii de şase cărţi, concentrate în cea pe care o aveam eu acum în mînă), nu menţionează, nici măcar o dată, cel mai important eveniment al secolului XX. Nu apare nici măcar o aluzie la turbulenţele care se anunţau. În text nu se pomeneşte nici măcar despre Războiul Rece, despre reformele împroprietăririi cu pămînt a aborigenilor, despre apariţia unei societăţi multiculturale, despre căderea guvernului Whitlam, despre revolta pentru instituirea republicii sau despre viaţa şi peripeţiile lui Bill Bixby, printre destul de multe altele. Pentru a umple acest gol îngrijorător, editura introdusese în ediţia de faţă o postfaţă – o „coda” – redactată de editor împreună cu cel care a scris prefaţa. Postfaţa condensa ultimii 65 de ani de istorie australiană în 34 de pagini, care, după cum vă puteţi închipui, a dat întregii cărţi un aer de poveste spusă pe nerăsuflate şi la întîmplare. Oricum, pînă să apară ediţia din 1995, cartea nu avea nici măcar atît. Ei bine, mie mi se pare extrem de ciudată chestia asta şi nu voi comenta mai mult. Oftînd, am închis cartea şi mi-am dat seama că îmi era o foame de lup. Dacă era să mă iau după un semn de pe o uşă din partea opusă a încăperii, hotelul Nambucca avea un restaurant, aşa că m-am dus pînă acolo să investighez. Uşa nu se deschidea. — Sala de mese-i închisă, prietene, a spus unul dintre cei doi bărbaţi de la bar. Bucătaru-i bolnav. — Probabil a mîncat el însuşi ceea ce-a gătit, s-a auzit o voce dinspre păcănele, iar noi toţi am rînjit la chestia asta. — Ce altceva se mai găseşte prin oraş? am întrebat. — Depinde, spuse bărbatul cu un aer meditativ, scărpinîndu-se pe gît. S-a înclinat uşor înspre mine: — Îţi place mîncarea bună? Am dat din cap aprobator. Sigur că da. — Atunci nimic – şi s-a întors la berea lui. — Încearcă restaurantul chinezesc de peste drum, a spus cel care-l însoţea. Merge. Restaurantul chinezesc era chiar peste drum, aşa cum mi sa spus, dar în fereastră era pus un semn care zicea că nu se servesc băuturi alcoolice, or, eu n-aş putea face faţă mîncării chinezeşti dintr-un oraş mic fără confortul unei beri. Am călătorit destul ca să ştiu că, de regulă, un bucătar n-o să se stabilească într-un orăşel ca Macksville doar pentru că năzuise de-o viaţă să le dezvăluie fermierilor locali, ciobani, subtilităţile culinare a 3.500 de ani de bucătărie Szechuan. Aşa că am luat-o din loc să văd ce altceva se mai putea găsi în centrul dens al micului Macksville. Am descoperit că nimic deosebit. Totul părea închis, cu excepţia unui mic restaurant cu mîncare la pachet numit, nu tocmai inspirat, Bub’s Hotbakes. Am deschis uşa micului restaurant, unde m-au întîmpinat 5.000 de muşte, brusc înviorate, în trecere grăbită, pentru a inspecta ce mîncare se mai făcea pe-acolo, apoi am intrat, deşi intuiam deja că mai mult ca sigur voi regreta acest lucru. Restaurantul lui Bub oferea un meniu variat, aproape orice comandă incluzînd carne prăjită şi preparate la cuptor, gătite în foarte mult sos. Am comandat un rulou mare cu cîrnat şi cartofi prăjiţi. — Nu facem cartofi prăjiţi, a spus fata plinuţă care servea. — Atunci cum de-ai ajuns aşa? am vrut să spun, dar desigur că mi-am reprimat gîndul ăsta nedemn şi mi-am reformulat comanda, cerînd un rulou mare cu cîrnat şi ceva care se chema „felie continentală de cheescake”. Le-am luat şi am ieşit. Am mîncat în picioare, într-un colţ. Sper să nu ştirbesc cu nimic dibăcia culinară a lui Bub dacă vă spun că un rulou mare cu cîrnat şi o felie continentală de cheescake nu erau chiar cireaşa de pe tort pe care ţi-o poţi imagina pentru o seară în oraş, fie oricît de îndepărtat şi provocator, cum e Macksville. În afară de asta, nu trecuse de şapte şi jumătate seara. M-am gîndit ce aş mai fi putut face în continuare – să mă întorc la motel şi să mă uit la TV, să mă plimb de-a lungul şoselei, ca să admir asfinţitul sau să mai iau nişte beri la Nambucca. Am ales ultima variantă şi am luat-o şontîc-şontîc înapoi spre Nambucca. Cei doi bărbaţi de la bar plecaseră, iar în locul lor stătea o femeie singură, care-şi punea sufletul pe masă în faţa barmaniţei. Luîndu-mă după feţele lor încordate şi însufleţite, cu siguranţă mai şi bîrfeau. — Vai, stă destul de bine, încă n-au făcut ăştia săpături, am auzit-o pe una spunîndu-i celeilalte pe un ton sarcastic şi sec. Mi-am mai luat o bere şi m-am retras în locul meu preferat de la bar, unde mi-am deschis larg setul de hărţi, ca să văd exact unde mă aflu. Abia dacă-ncepuse să-mi treacă prin minte în ultimele două zile cît de mult din ţara asta uluitor de mare şi de necuprins mai aveam de descoperit. Aveam patru săptămîni de cînd o străbăteam încontinuu, de colo colo, cu maşina. Dar nu parcursesem decît o foarte mică parte din ea. Ca să nu mai spun că trecusem ce era mai uşor de străbătut – acele zone cu şosele în regulă şi destul de populate. Cu totul, Australia are 290.000 de kilometri de şosea asfaltată, destul cît să dea de furcă unui şofer serios aproape un an, însă cea mai mare parte este concentrată pe coridorul estic, mai populat. Oriunde altundeva, pe arii extinse, nu-i decît teritoriu gol. Nici măcar un centimetru de drum asfaltat, de-a lungul a aproximativ 3.200 de kilometri de coastă abruptă, din Darwin pînă la Cairns, ceea ce o face una dintre cele mai lungi linii de coastă. Mai e şi cea mai frumoasă linie de coastă din lume, la care şoseaua încă nu a ajuns. La fel, nici un drum nu trece prin luxurianţa tropicală care se întinde pe o distanţă de 800 de kilometri, chiar dincolo de Cairns, către vîrful Cape York, punctul cel mai nordic al Australiei şi totodată o zonă extrem de frumoasă. În întregul Queensland, unde ar putea lejer să încapă mai toată Europa de Vest, doar trei drumuri asfaltate ajung pînă în centrul vast şi arid al statului şi doar unul îl leagă de alte două treimi din vestul Australiei. De la Camooweal, în nord, la Barringun, în sud, ai putea, dacă nu ai fi în toate minţile, să parcurgi 2.250 de kilometri din statul Queensland pe jos, fără să dai de vreo suprafaţă asfaltată. Dacă faci o călătorie pe orice distanţă spre centru, te trezeşti, cît ai clipi (uluitor!), într-o ţară goală. Outback-ul are destul de multe drumuri de pămînt, 480.000 de kilometri cu totul, însă maşinilor standard de închiriat nu li se permite accesul pe ele şi chiar într-un vehicul de teren complet echipat, doar un şofer curajos sau nesăbuit s-ar încumeta de capul lui, fiindcă este atît de uşor să te rătăceşti sau să te împotmoleşti. De curînd, un cuplu de tineri din Austria a făcut o excursie în outback într-un 4 × 4 închiriat, care a intrat cu roţile în nisip pe un drum pustiu şi necunoscut din Deşertul Simpson. Cînd şi-au dat seama că nu mai puteau înainta, femeia s-a hotărît să meargă pe jos 64 de kilometri pînă la Oodnadatta Track, cel mai apropiat loc unde putea cere ajutor. De ce a plecat femeia, şi nu bărbatul nu ştiu. Ceea ce se ştie este că femeia a luat nouă din cei 12 litri de apă pe care-i aveau cu ei şi a pornit-o prin deşert pe o căldură de 60 °C. Pentru cei mai mulţi dintre noi este imposibil să concepem ce supliciu poate fi o asemenea temperatură. Sub soarele dogoritor, la temperaturi atît de mari, poţi realmente să dai în clocot, ca într-un cuptor cu microunde, din interior spre exterior. Biata femeie n-a avut nici o şansă. Chiar şi cu rezerva de apă, a rezistat mai puţin de două zile şi a parcurs doar 28 de kilometri, mai puţin de jumătate din distanţă. (Partenerul ei, care a stat la umbră, a supravieţuit şi a fost salvat.) Pe scurt, nu vă doriţi să vă împotmoliţi în outback. Problema mea stringentă era ce urma să fac în ultimele două zile din excursia în Australia. Programul meu iniţial îmi cerea să mă duc la Brisbane, Surfers Paradise şi Big Banana, la Coff’s Harbour. Dar chiar nu-mi mai rămînea timp să vizitez oraşul Brisbane, cel puţin nu cît să-nţeleg ceva din asta, iar Big Banana nu mă atrăgea chiar aşa de mult. Nu vreau să par lipsit de respect faţă de un obiectiv de interes naţional, dar pînă aici cu interesul meu pentru pentru fructele gigantice. Aşa că, stînd la bar, am frunzărit leneş paginile, căutînd alte destinaţii – Byron Bay, Dorrigo National Park, Darling Downs din sudul statului Queensland –, cînd două cuvinte cu caractere mici de tipar şi lipite de o linie ciudată de culoare albastru-deschis mi-au sărit în ochi. Aveam să merg într-un loc numit Myall Creek. Era timpul să mă gîndesc la oamenii uitaţi ai Australiei. Capitolul 13 Unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanităţii a avut loc într-o perioadă pe care nu o vom cunoaşte probabil niciodată, din motive pe care nu le putem decît ghici, prin mijloace care par puţin credibile. Mă refer, bineînţeles, la popularea Australiei. Pînă destul de curînd, explicarea prezenţei fiinţelor umane în Australia nu a fost o problemă prea mare. La începutul secolului XX se credea că aborigenii ajunseseră pe continent de cel mult 400 de ani. Nu mai devreme de anii 1960, originea acestora în timp era estimată la aproximativ 8.000 de ani. Apoi, în 1969, un geolog pe nume Jim Bowler, de la Australian National University din Canberra, îşi făcea de lucru pe malurile unei albii de lac de mult secat, numit Mungo, într-un colţ fierbinte şi singuratic din New South Wales, cînd ceva i-a atras atenţia. Era scheletul unei femei, care abia se zărea dintr-o dună de nisip. Oasele au fost adunate şi trimise pentru a fi datate prin metoda Carbon-14. Raportul trimis înapoi arăta că femeia murise cu 23.000 de ani în urmă, dintr-odată aproape triplînd perioada cunoscută de colonizare a Australiei. De atunci, alte descoperiri au împins data chiar mai devreme. Dovezile de care dispunem astăzi indică o dată a sosirii coloniştilor de acum cel puţin 45.000 de ani, dar cel mai probabil ar fi 60.000. Primii oameni care au ocupat Australia nu puteau să fi ajuns acolo pe jos, fiindcă Australia a fost dintotdeauna o insulă. Ei nu puteau să fi apărut pur şi simplu, deoarece Australia nu are creaturi de tipul maimuţelor din care ar fi putut să descindă oamenii. Primii colonişti puteau veni doar pe mare, probabil din Timor şi arhipelagul indonezian, iar aici apar problemele. Ca să plasezi Homo sapiens în Australia, trebuie să accepţi că, la un moment dat, într-un timp îndepărtat, care precedă apariţia cunoscută a fiinţelor umanoide moderne, din punct de vedere comportamental, au existat în sudul Asiei oameni suficient de avansaţi încît să pescuiască în apele interioare din nişte bărci oarecare, posibil plute. Nu contează că mărturiile arheologice nu mai indică pe nimeni altcineva de pe pămînt făcînd chestia asta încă 30.000 de ani de atunci. Trebuie să-i punem pe oamenii ăştia pe apă în scenariul de faţă. Pe urmă, trebuie să explicăm ce anume i-a făcut să traverseze cel puţin 96 de kilometri de mare deschisă, pentru a ajunge la o suprafaţă de uscat, despre care nu puteau şti că este acolo. Scenariul invocat mereu este acela al unei plute pescăreşti obişnuite. Probabil o simplă platformă plutitoare, purtată accidental în larg, în timpul uneia dintre vijeliile neaşteptate, specifice acestei părţi de lume. Ambarcaţiunea asta a plutit în derivă cîteva zile, înainte de a fi purtată de ape pe o plajă din nordul Australiei. Pînă aici cam aşa stau lucrurile. Întrebarea care apare firesc, dar care rareori este adresată e cum să obţii destui oameni cît să se înmulţească din chestia asta. Dacă e vorba de un pescar singur care ajunge să fie purtat spre Australia, atunci clar trebuie să-şi găsească înapoi drumul spre casă, pentru a povesti ce-a descoperit şi să convingă suficient de mulţi oameni să vină cu el şi să colonizeze noul teritoriu. Chestia asta indică, desigur, abilităţi nautice suficient de avansate pentru a permite deplasarea înainte şi înapoi între teritorii necunoscute – o dibăcie pe care prea puţini specialişti în preistorie sînt dispuşi să o recunoască. Dacă, pe de altă parte, călătoria s-a făcut într-un singur sens şi accidental, atunci trebuie neapărat să fi implicat faptul că un grup de oameni de ambele sexe au plecat pe mare, fie toţi împreună pe o plută mare (deşi e prea puţin probabil), fie într-o flotilă de plute mici. După ce au înfruntat cu succes o furtună şi cel puţin cîteva zile pe mare, aceştia au fost purtaţi de ape către locuri aflate în apropierea coastei de nord a Australiei, unde s-au regrupat într-o comunitate. Nu e nevoie de un număr exagerat de oameni pentru a popula Australia. Joseph Birdsell, profesor universitar american, a calculat că un grup de 25 de colonişti ar fi putut pune bazele unei societăţi de 300.000 de persoane în puţin mai mult de 2.000 de ani. Dar tot trebuie să-i aduci pe cei 25 de oameni acolo – mai mulţi decît poate explica ipoteza a una sau două plute deviate de la cursul lor firesc. Bineînţeles că toate astea se puteau întîmpla în oricîte alte moduri şi se poate să fi fost nevoie de mai multe generaţii pentru a face colonizarea posibilă. Nimeni nu poate şti sigur. Singurul lucru cert este că populaţia indigenă a Australiei se află acolo fiindcă strămoşii lor îndepărtaţi au traversat cel puţin 96 de kilometri de mare destul de cumplită, cu zeci de mii de ani înainte ca oricine altcineva de pe pămînt să viseze la aşa o iniţiativă şi au făcut-o într-un număr suficient de mare încît să înceapă colonizarea unui continent. Oricum ai lua-o, este o realizare de o importanţă uluitoare. Dar cîtă importanţă i se dă? Ei, întrebaţi-vă cînd aţi citit ultima dată ceva despre asta. Cînd a fost ultima dată, în orice context care discuta migraţia şi apariţia civilizaţiilor, cînd aţi văzut o menţionare, chiar şi fugară, a rolului aborigenilor? Ei sînt oamenii invizibili ai planetei. Destul de problematic este faptul că pentru cei mai mulţi dintre noi este aproape imposibil să concepem că avem în vedere un interval temporal extraordinar de mare. Presupuneţi, în virtutea discuţiei, că aborigenii au venit acum 60.000 de ani (asta este cifra folosită de Roger Lewin de la Harvard în Principles of Evolution, un text de referinţă). La scala respectivă, perioada completă de ocupaţie europeană a Australiei reprezintă cam 0,3% din total. Cu alte cuvinte, 99,7% din totalul timpului cînd au populat Australia, aborigenii au dispus de teritoriu la discreţie. Ei sînt aici de incredibil de mult timp. Şi iată încă o realizare neapreciată. Desigur că venirea aborigenilor în Australia nu-i decît începutul poveştii. Tot ei au fost şi stăpînii continentului. S-au răspîndit pe el cu o agilitate uimitoare şi au dezvoltat strategii şi tipare comportamentale pentru a exploata sau adapta fiecare parte a teritoriului, oricît de îndepărtată, de la cele mai umede păduri tropicale pînă la cele mai aride deşerturi. Nici o populaţie de pe pămînt nu a trăit într-un mediu mai variat, adaptîndu-se atît de bine pentru atît de mult timp. Toată lumea ştie că aborigenii au reuşit să păstreze nealterată cea mai veche cultură din lume. Unii cred – printre care respectatul specialist în preistorie John Mulvaney – că limba de origine a aborigenilor australieni ar putea fi cea mai veche din lume. Arta, poveştile şi sistemele lor de credinţe sînt neîndoielnic printre cele mai vechi de pe pămînt. Şi astea sînt în mod evident realizări importante şi singulare. Ele sînt o dovadă incontestabilă a faptului că popoarele aborigene timpurii vorbeau şi cooperau şi dobîndiseră priceperi avansate din punct de vedere tehnic şi organizaţional, într-o perioadă mult mai timpurie decît s-ar fi presupus. Şi cîtă importanţă li se dă acestor realizări? Ei bine, din nou, pînă nu demult, practic deloc. Gîndul ăsta mă urmărise cu o anumită intensitate nebănuită. După ce am plecat de la Alan şi Carmel şi am luat avionul spre Sydney, mam dus să-mi petrec o după-amiază la Biblioteca de Stat din New South Wales. Acolo, răsfoind în căutare de cu totul altceva, am dat peste o ediţie din 1972 a Larousse Encyclopedia of Archeology. Fiind curios să văd ce are de spus despre ce se descoperise trei ani mai devreme la lacul Mungo, am luat cartea să arunc o privire. Nu pomenea nimic despre aceste descoperiri. De fapt, cartea conţinea doar o referinţă la aborigenii din Australia, o frază care spunea: „Şi aborigenii au evoluat independent de vechiul continent, dar ei erau într-un stadiu foarte primitiv din punct de vedere tehnic şi economic”. Întreaga discuţie despre cultura indigenă a Australiei dintrun volum ştiinţific cu greutate şi autoritate, scris în ultima treime a secolului XX, se rezuma la atît. Atunci cînd spun că aceştia sînt oamenii invizibili ai lumii, credeţi-mă că aşa este. Iar partea într-adevăr proastă e că asta reprezintă doar o jumătate a poveştii. De prima dată cînd europenii au luat contact cu nativii, aceştia au fost o sursă de mirare profundă pentru ei. Cînd James Cook şi oamenii lui au navigat către Botany Bay, au fost uluiţi de faptul că mai toţi aborigenii pe care i-au văzut, stînd pe ţărm sau pescuind în ape de suprafaţă din canoe de scoarţă şubredă, păreau că aproape nici nu-i observă. „Abia dacă şi-au ridicat ochii din ce făceau ei acolo”, nota Joseph Banks. Endeavour, cu scîrţîitul ei, era în mod clar structura cea mai mare şi mai ieşită din comun care putea să le apară vreodată dinaintea ochilor şi, cu toate astea, cei mai mulţi dintre băştinaşi abia dacă şi-au ridicat ochii spre ea şi au privit-o ca pe un nor trecător, după care s-au întors la treburile lor. Ei păreau că nu percep lumea în felul în care o făceau alţi oameni. De exemplu, nici un limbaj de-al aborigenilor nu avea vreun cuvînt pentru „ieri” sau „mîine” – omisiuni extraordinare pentru orice cultură. Ei nu aveau nici şefi şi nici consilii care să guverneze, nu purtau haine, nu construiau case sau alte structuri permanente, nu semănau recolte, nu creşteau animale, nu făceau vase ceramice, nu aveau aproape deloc simţul proprietăţii. Cu toate astea, făceau eforturi uriaşe pentru desfăşurarea unor activităţi pe care nimeni nu le poate înţelege, nici chiar astăzi. Peste tot, de-a lungul coastei Australiei, primii exploratori au găsit movile uriaşe de cochilii, înalte de pînă la nouă metri şi cu baza de aproximativ 2.000 de metri pătraţi. Adeseori, movilele astea se aflau la oarecare distanţă în interiorul insulei şi pe cîte un deal. Aborigenii depuseseră în mod clar ceva efort pentru a transporta cochiliile de pe plajă pînă la locul unde construiau movilele – s-a estimat că o movilă conţinea 33.000 de metri cubi de cochilii. Ei le păstrau acolo pentru o perioadă de timp enorm de lungă: cel puţin 800 de ani, într-unul dintre cazuri. De ce-şi băteau capul? Nimeni nu ştie. Din aproape orice punct de vedere, păreau să aibă legi complet diferite. Cîţiva europeni – în special Watkin Tench şi James Cook – empatizau cu aborigenii. În ziarul Endeavour, Cook scria: „Unora le-ar putea părea că aceştia [aborigenii] sînt oamenii cei mai nenorociţi de pe pămînt, dar în realitate sînt mult mai fericiţi decît noi, europenii. Ei trăiesc într-o pace care nu este perturbată de inegalităţi sociale: pămîntul şi marea le dau de bunăvoie tot ceea ce le este necesar vieţii… se părea că ei nu puneau preţ pe nimic din ceea ce le-am dat noi şi nici nu aveau de gînd să se despartă vreodată de nimic din ce era al lor”. În altă parte, el a adăugat ca o subliniere: „Tot ceea ce păreau să-şi dorească era ca noi să plecăm de acolo”. Din păcate, prea puţini alţii au fost atît de lămuriţi. Pentru majoritatea europenilor, aborigenii erau pur şi simplu ceva care le stătea în cale – „o altă întîmplare a naturii”, după cum i-a descris omul de ştiinţă şi istoricul Tim Flannery. Această atitudine conducea la a-i percepe ca subumani, în esenţă, o perspectivă care s-a păstrat mult timp în secolul XX. Nu mai devreme de începutul anilor 1960, după cum notează John Pilger, şcolile din Queensland foloseau un manual care asemăna aborigenii cu „fiinţele sălbatice din junglă”. Cînd nu erau subumani, erau pur şi simplu inconştienţi. În aceeaşi perioadă, un oarecare profesor Stephen Roberts a scos un tom voluminos şi academic intitulat A History of Australian Land Settlement, care a reuşit să treacă în revistă întreaga perioadă de colonizare şi dezrădăcinare, produsă de europeni, fără să-i pomenească măcar o dată pe aborigeni. Nativii erau atît de marginalizaţi, încît pînă în 1967 guvernul federal nici măcar nu i-a inclus în recensămîntul naţional. Cu alte cuvinte, nu i-a luat în calcul ca oameni. În mare măsură, din aceste motive, nimeni nu ştie cîţi aborigeni erau în Australia cînd britanicii s-au stabilit acolo iniţial. Cele mai bune estimări sugerează că, la începutul colonizării, populaţia aborigenă era de aproximativ 300.000, deşi e posibil să fi ajuns la un milion. Sigur este faptul că în primul secol de colonizare, respectivul număr a scăzut catastrofal. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, numărul aborigenilor era probabil nu mai mare de 50.000 sau 60.000. Trebuie spus că, în mare măsură, acest declin era neintenţionat. Aborigenii nu aveau aproape nici o rezistenţă la bolile europene: variolă, pleurezie, sifilis, chiar şi varicela şi formele mai puţin grave de gripă făceau de multe ori ravagii în rîndul populaţiilor native. Însă, acolo unde au rămas, aborigenii erau uneori trataţi în modurile cele mai crude şi mai inumane. În Taming the Great South Land, William J. Lines dă exemple detaliate de acte de cruzime dintre cele mai abominabile ale coloniştilor faţă de indigeni – aborigeni măcelăriţi pentru a servi drept hrană pentru cîini; o femeie aborigenă forţată să-şi vadă bărbatul ucis, apoi să-i poarte capul desprins de trup în jurul gîtului; altă femeie fugărită, forţată să se urce într-un copac şi chinuită de la baza copacului cu focuri de armă. „De fiecare dată cînd o lovea un glonţ”, scrie Lines, „rupea frunze din copac şi le apăsa pe răni, pînă cînd, în cele din urmă, a căzut la pămînt fără suflare”. Ceea ce şochează probabil cel mai mult este iresponsabilitatea cu care erau făcute atît de multe lucruri de genul ăsta şi la toate nivelurile societăţii. Într-o istorie a Tasmaniei din anul 1839, scrisă de un vizitator pe nume Melville, autorul relatează cum a ieşit într-o zi cu „un tînăr domn respectabil” ca să vîneze canguri. În timp ce luau o curbă, tînărul domn a pîndit o formă care se chircise încercînd să se ascundă în spatele unui copac doborît. Păşind în direcţia aceea pentru a investiga locul şi „descoperind că era doar un nativ”, scria oripilat Melville, domnul a ridicat ţeava puştii către pieptul nativului „şi l-a ucis pe loc”. Un astfel de comportament nu a fost practic niciodată considerat o crimă – uneori era chiar aprobat oficial. În 1805, magistratul învestit pentru New South Wales, personalitatea cu cea mai mare putere judecătorească din ţinut, a declarat că aborigenii nu aveau pregătirea sau capacitatea mintală necesare pentru a fi primiţi într-o curte de judecată; decît să pîngărească tribunalele cu plîngerile lor, coloniştii erau instruiţi să dea de urma nativilor vinovaţi şi să le „aplice acele pedepse pe care consideră că le merită” – o invitaţie mai deschisă la genocid nici că se poate găsi în legea englezească. 15 ani mai tîrziu, bunul nostru prieten Lachlan Macquarie i-a autorizat pe soldaţii din regiunea Hawkesbury să împuşte orice grup de aborigeni al cărui număr depăşea şase membri, chiar dacă erau neînarmaţi şi nu aveau intenţii criminale, chiar dacă grupul respectiv includea femei şi copii. Cîteodată, sub pretextul compasiunii, aborigenilor li se oferea mîncare otrăvită. Pilger citează un raport guvernamental de la jumătatea secolului al XIX-lea din Queensland: „Negrilor [li s-a dat]… ceva cu adevărat uluitor ca să fie reduşi la tăcere… raţiile conţineau cît se poate de multă stricnină şi nici unul din mulţime n-a scăpat”. Prin „mulţime”, el se referea la aproximativ 100 de bărbaţi, femei şi copii neînarmaţi. Uimitor în toată această chestiune este că procentul de aborigeni ucişi nu a fost cu mult mai mare. În primul secol şi jumătate de ocupaţie britanică, numărul aborigenilor ucişi intenţionat de albi (inclusiv în situaţii de autoapărare, în timpul luptelor serioase şi în alte circumstanţe ceva mai justificate) este aproximat la 20.000 cu totul – un total deprimant, desigur, însă mult mai puţin decît o zecime din numărul aborigenilor care au murit din cauza bolilor. Nu vreau să spun că violenţa nu era spontană sau larg răspîndită. Era. Şi acestea fiind date, în iunie 1838, 12 oameni călare au pornit de la ferma unui anume Henry Dangar în căutarea celor care le furaseră sau le mînaseră animalele în altă parte. La Myall Creek, ei s-au trezit într-o tabără de aborigeni care erau cunoscuţi printre coloniştii albi din zonă ca fiind paşnici şi inofensivi. Aproape sigur ei nu aveau nimic de-a face cu vitele furate. Cu toate astea, cei care i-au prins iau legat pe toţi într-un fel de minge mare – 28 de bărbaţi, femei şi copii –, i-au purtat prin ţinut timp de cîteva ore fără nici un scop, după care i-au măcelărit fără milă cu puştile şi săbiile. Dacă lucrurile ar fi decurs normal, asta ar fi fost tot. Dar în 1838, starea de spirit a naţiunii era în schimbare. Australia devenea o societate din ce în ce mai urbanizată, iar locuitorii oraşelor începeau să-şi exprime repulsia faţă de măcelărirea spontană a unor oameni nevinovaţi. Cînd un ziarist de campanie din Sydney, pe nume Edward Smith Hall, a dat peste povestea asta şi a început să ceară sînge şi dreptate, guvernatorul George Gipps a dat ordin ca făptaşilor să li se dea de urmă şi să fie aduşi în faţa justiţiei. Cînd au fost arestaţi, doi dintre cei acuzaţi au protestat, în mod evident sinceri, spunînd că nu ştiuseră că uciderea aborigenilor era ilegală. În ciuda probelor clare care îi incriminau în procesul care a urmat, juraţii i-au achitat pe acuzaţi în numai 15 minute. Dar Hall, Gipps şi orăşenii din sală nu s-au lăsat cu una, cu două şi a fost intentat un al doilea proces. De data asta, şapte dintre bărbaţi au fost găsiţi vinovaţi şi au fost spînzuraţi. Pentru prima dată, albii fuseseră executaţi pentru uciderea aborigenilor. Pedeapsa cu spînzurătoarea a celor şapte nu a pus capăt măcelăririi aborigenilor, ci mai mult a transferat-o în „subteran”. Sporadic, acţiunile au continuat încă aproape un secol. Ultima a fost în 1928, în apropiere de actuala Alice Springs, cînd un vînător alb de dingo, pe nume Fred Brooks, a fost ucis în circumstanţe necunoscute şi cel puţin 17, dacă nu cumva un număr mult mai mare, adică 70 de aborigeni au fost urmăriţi, prinşi şi ucişi de forţe de ordine călare, ca formă de represalii. (Un judecător a declarat în acel caz că poliţia acţionase în limitele legii.) Dar cazul de la Myall Creek a fost, fără îndoială, un moment definitoriu în istoria Australiei. Deşi este menţionat măcar o dată în aproape toate cărţile de istorie din zilele noastre, nu întîlnisem pe nimeni care să fi fost acolo sau să ştie măcar aproximativ pe unde se află şi mi s-a părut evident din descrierile pe care le-am citit că autorii se inspiraseră exclusiv din surse istorice. Voiam să văd despre ce-i vorba. Îţi ia ceva timp să găseşti locul. În dimineaţa următoare am mers cu maşina din Macksville 96 de kilometri în sus pe autostrada Pacific, pînă la Grafton, apoi m-am îndreptat spre centrul insulei, pe un drum abrupt şi singuratic, la deal, prin Alpii Australieni. Patru ore mai tîrziu, într-un ţinut canicular, populat doar de oi, am ajuns la Delungra – o benzinărie şi cîteva case cu privelişti largi asupra unor cîmpii în cea mai mare parte lipsite de copaci –, iar de acolo am coborît pe un drum de ţară întortocheat, cîteodată aproape nedelimitat, ce ducea într-un orăşel numit Bingara, la 40 de kilometri spre sud. La cîţiva kilometri înainte de Bingara am ajuns la un podeţ ce părea şubred, deasupra unui pîrîu pe jumătate secat. Un semn mic anunţa că acela este Myall Creek. Am tras maşina la umbra unui eucalipt şi am ieşit să mă uit. Nu exista nici o piatră funerară, nici o placă comemorativă. Nu exista nimic care să indice că acolo sau cel puţin în vecinătatea imediată era locul unde se întîmplase unul dintre cele mai josnice evenimente din istoria Australiei. Pe o latură a podului era un popas părăsit cu două mese de picnic rupte şi multe sticle sparte în iarba de pe margine, plină de buturugi. În planul median, sub soarele amiezii, poate la mai mult de un kilometru şi jumătate, era o firmă mare, înconjurată de cîmpuri cu recolte neobişnuit de verzi. În direcţia opusă şi mult mai aproape, un drum buruienos ducea la o clădire albă. Am mers de-a lungul acelui drum să văd ce este. Pe un indicator scria că este Monumentul comemorativ de la Myall Creek. Monumentul nu era cine ştie ce în comparaţie cu măcelul îngrozitor căruia îi era dedicat, dar cel puţin era ceva. Apoi, pe un zid al clădirii, am observat un semn pictat manual şi am descoperit că nu avea nimic de a face cu măcelul; era închinat celor care muriseră în cele două războaie mondiale. Am mers cu maşina ultimii cîţiva kilometri rămaşi pînă la Bingara (populaţie 1.363), un sat canicular şi apatic, cu o stradă principală amorţită. Părea un loc care fusese cîndva prosper, însă majoritatea vitrinelor erau acum fie goale, fie preluate de birouri guvernamentale – o clinică medicală, un centru pentru ocuparea forţei de muncă, un birou de informare turistică, o secţie de poliţie, ceva numit „Centrul de Odihnă al Cetăţenilor de Vîrsta a Treia”. Un cinematograf vechi şi neverosimil de mare se anunţa încă sub numele de Roxy, dar era clar că fusese închis de ani de zile. La centrul de informare turistică am fost primit de o doamnă de vîrstă mijlocie cu aspect plăcut, care a sărit imediat în picioare la vederea unui client. Am întrebat-o dacă au vreo informaţie despre masacru, iar ea mi-a răspuns printr-o privire descurajată. — Mă tem că nu prea ştiu multe lucruri despre asta, mi-a spus. — Chiar aşa? am făcut eu surprins. Locul era plin de pliante şi cărţi. — Ei bine, s-a întîmplat demult. Cred că se studiază la şcoală, copiii învaţă despre asta, dar mi-e teamă că vizitatorii nu se interesează prea des de acest subiect. — Cît de des? Din simplă curiozitate. — Vai, a spus ea şi şi-a prins bărbia cu degetele, de parcă poza. Pe urmă s-a întors spre o colegă care tocmai ieşea dintro încăpere din spate: Mary, cînd s-a întîmplat ultima dată ca cineva să întrebe despre Myall Creek? — Vai, a spus şi colega, la fel de încurcată. N-aş putea să zic – nu, stai, a fost un bărbat care a întrebat despre asta, poate acum două luni. Acum îmi amintesc. Avea un mic barbişon. Semăna puţin cu Rolf Harris. Nu-mi mai amintesc cînd s-a mai întîmplat ultima oară înainte de asta. — Cei mai mulţi vizitatori vor să vîneze comori, a explicat prima dintre doamne. Adică pornesc în căutarea pietrelor preţioase. — Şi ce găsesc? am întrebat. — Ei, multe – aur, diamante, safire. Asta a fost cîndva o zonă minieră importantă. — Dar despre masacru nu aveţi absolut nimic? — Mă tem că nu. Doamna părea că regretă sincer. — Pot să vă spun cine vă poate ajuta – Paulette Smith de la Advocate. — Acesta este ziarul local, a adăugat colega. — Ea ştie totul despre masacru. A făcut un fel de cercetare pe tema asta pentru facultate. — Dacă vă poate ajuta cineva, aceea este Paulette. Le-am mulţumit şi am plecat să găsesc redacţia ziarului Advocate. Bingara era un orăşel interesant într-un fel ciudat. Era mic, pe jumătate mort şi nu ducea nicăieri, cu toate astea nu avea doar un birou de informare turistică, ci şi propriul ziar local. La biroul de la Advocate mi s-a spus că Paulette Smith ieşise un pic şi că ar trebui să revin într-o oră. Puţin derutat, am intrat într-o cafenea şi am comandat un sandvici şi o cafea şi, în timp ce le consumam pe amîndouă gînditor, o doamnă roşcată, avînd peste 35 de ani şi răsuflînd destul de greu, s-a strecurat brusc pe scaunul din faţa mea. — Am auzit că mă căutaţi, a spus ea. — Veştile circulă repede aici, am zîmbit. Şi-a dat ochii peste cap, ironic: — E un oraş mic. Paulette Smith era o persoană destul de profundă, dar avea un zîmbet neaşteptat, dezarmant, care izbucnea în momente nepotrivite, fără rost, pentru ca apoi să se piardă din nou, spunîndu-mi cu şi mai mare sensibilitate povestea. — Nu am învăţat nimic despre masacru la şcoală, a spus. Ştiam că avusese loc – ştiţi că demult nişte aborigeni au fost ucişi pe lîngă pîrîu şi că nişte albi au fost spînzuraţi din cauza asta. Nu ne-a predat nimeni chestia asta în şcoală. Nu am făcut, mă-nţelegeţi, excursii cu şcoala acolo sau chestii deastea. Zîmbea cu intermitenţe. — Se vorbea despre asta? — Nu. Niciodată. Am întrebat-o unde se întîmplase exact. — Nu ştie nimeni. Undeva la Myall Creek Station. (Station în context înseamnă fermă.) — Acum locul e proprietate privată, iar proprietarii nu sînt tocmai prietenoşi cu cei ce le calcă pragul. — Înseamnă că nu s-au făcut niciodată săpături arheologice sau chestii de-astea? N-aveţi cercetători care să cotrobăie pe-acolo? — Nu, nu există genul ăsta de interes. În orice caz, nu cred c-ar şti unde să caute. E o proprietate mare. — Şi nu există nici un fel de placă comemorativă? — O, nu. — Nu-i ciudat? — Nu. — Dar nu v-aţi aştepta ca guvernul să pună ceva? S-a gîndit un moment. — Ei bine, trebuie să înţelegeţi că n-a existat nimic chiar aşa special la Myall Creek. Aborigenii erau măcelăriţi peste tot. Cu trei luni înainte de masacrul de la Myall, 200 de aborigeni au fost ucişi la Waterloo Creek, lîngă Moree. Moree era cam la 90 de kilometri mai la vest. — Nimeni n-a fost pedepsit pentru asta. Nici măcar n-au încercat să pedepsească pe cineva. — Asta n-am ştiut. A confirmat dînd din cap. — Nu văd de ce aţi şti. Cei mai mulţi oameni n-au auzit niciodată de asta. Ceea ce face ca Myall Creek să fie diferit este că nişte albi au fost pedepsiţi pentru chestia asta. Ceea ce nu ia oprit să omoare aborigeni în continuare. Doar i-a făcut mai circumspecţi. Ştiţi, nu se mai lăudau cu isprăvi din astea în bar după aia. Un alt zîmbet i-a licărit în priviri. — E cumva ironic, dacă stai să te gîndeşti. Myall Creek nu-i renumit pentru ce li s-a întîmplat aici negrilor, ci pentru ceea ce li s-a întîmplat albilor. Oricum, n-ai mai putea să faci un pas în ţara asta de-atîtea monumente comemorative dacă ai încerca să marchezi toate evenimentele. Paulette a fixat cu privirea caietul meu de notiţe, apoi a spus brusc: — Trebuie să mă-ntorc la lucru. Părea să-şi ceară scuze din priviri. — Mi-e teamă că nu prea v-am fost de ajutor. — A, nu, mi-aţi fost de mare ajutor, am spus, apoi m-am gîndit la o altă întrebare. — Sînt aborigeni pe-aici acum? — O, nu. Au plecat de mult. Am achitat nota de plată şi m-am întors la maşină. Pe drumul de ieşire din oraş, m-am oprit din nou lîngă pod şi mam plimbat un pic la deal, pe o uliţă năpădită de plante, care ducea spre o parte a fermei. Fiindcă nu era nimic de văzut şi mi-era puţin frică de şerpi în iarba înaltă, m-am întors la maşină şi mi-am refăcut traseul traversînd cîmpia prăfuită şi mai departe spre pantele îndepărtate şi albastre ale Marii Cumpene de Ape. Şi uite-aşa am pornit-o spre Surfers Paradise, înapoi pe autostrada Pacific Coast, parcurgînd încă 160 de kilometri spre nord. Surfers Paradise este chiar peste graniţa din Queensland şi eram nerăbdător să pun piciorul în statul acela interesant şi ciudat. Într-o ţară în care statele sînt puţine şi enorme, sosirea într-un stat nou este întotdeauna un eveniment. Nu se putea să fi ajuns atît de departe şi să nu trec măcar un pic graniţa. Un lucru pe care-l afli dacă răsfoieşti mai multe lucrări ştiinţifice despre Australia este că practic fiecare carte scrisă despre ţara asta în ultimii 40 de ani, poate chiar mai mult, conţine undeva o anecdotă care indică faptul că locuitorii din Queensland nu sînt ca alţi oameni. În Australian Paradox, Jeanne MacKenzie spune o poveste despre un musafir american într-un hotel de ţară din Queensland în anii 1950 căruia i s-a adus la cină o farfurie cu carne şi cartofi reci. Preţ de o clipă, omul s-a uitat lung la ce i s-a oferit, cu o dezamăgire pe care a ţinut-o pentru sine, apoi a întrebat sfios dacă ar putea comanda şi o salată mică. „Chelneriţa”, scrie doamna MacKenzie, „s-a uitat la el cu uimire şi dispreţ şi, întorcîndu-se către ceilalţi oaspeţi, a spus: Nemernicul ăsta crede că-i Crăciunul!”. Mai e una pe care am văzut-o în două locuri. Un vizitator (francez într-o versiune, englez în alta) stă la un hotel din Queensland în timpul sezonului ploios, care a devenit parte din viaţa Australiei de Nord. Cînd revine în cameră, musafirul este uluit să vadă că apa ajungea undeva între şapte şi zece centimetri. Cînd reclamă chestia asta la recepţie, patronul se uită la el deranjat şi, enervat, îi spune: — Ei, dar patu-i uscat, nu? Toate poveştile astea au anumite aspecte în comun. În general se întîmplă în anii 1950. Toate implică un vizitator străin care stă la un hotel de ţară. Majoritatea sînt prezentate ca fiind adevărate. Şi întotdeauna îi fac pe cei din Queensland să pară nişte nătărăi. Cele mai multe insinuează că cei din Queensland sînt pur şi simplu ţicniţi, iar dovezile arată acelaşi lucru. Timp de aproape două decenii, statul a fost sub conducerea lui Joh Bjelke-Peterson, un premier excentric, de dreapta, care, la un moment dat, chiar a susţinut serios ideea de a dinamita părţi din Marea Barieră de Corali cu mici bombe atomice, pentru a crea canale de navigaţie. În ultimul timp, statul a devenit faimos printr-o femeie din politică pe nume Pauline Hanson, patroana unui magazin de peşte şi cartofi prăjiţi, care înfiinţase un partid de dreapta, cu o politică antiimigraţie, numit „O Naţiune”. Aceasta s-a bucurat pentru puţin timp de un succes fulminant, pînă cînd le-a devenit clar chiar şi celor mai fervenţi suporteri ai ei că doamna Hanson era niţel, să spunem, dezechilibrată psihic. Ea a scris o carte în care sugera că aborigenii se dedau la canibalism şi a produs un videoclip colorat de o atitudine paranoică absolut interesantă, care începea astfel: „Cetăţeni ai Australiei, dacă mă vedeţi acum înseamnă că am fost ucisă”. Doamna Hanson răspundea de suburbia Oxley din Brisbane, care a inspirat o oarecare minte strălucită să o poreclească imbecila din Oxley. Într-un cuvînt, Queensland are faima de a fi un loc deosebit. Abia aşteptam să ajung acolo. În 1933, Elston din Queensland era un cătun pe un ţărm îndepărtat şi fără importanţă, cu o plajă excelentă, cîteva căsuţe fragile, un hotel popular, dar cam de duzină şi vreo cîteva magazine. Atunci conducerea oraşului a avut o idee cu adevărat bună. Realizînd că nimeni nu avea de gînd să călătorească sute de kilometri ca să viziteze un loc numit Elston (şi, mai exact, că nimeni nu călătorea sute de kilometri ca să viziteze un loc numit Elston), s-a hotărît redenumirea locului cu un nume mai plin de viaţă, nou şi vesel. Uitîndu-te în jur, îţi sărea în ochi numele hotelului local, Surfers Paradise. Deoarece numele suna destul de bine, cei din conducere au hotărît să-l încerce ca nume de oraş şi să vadă ce se-ntîmplă. De atunci, oraşul se numeşte astfel. Astăzi, Surfers Paradise este renumit, pe cînd staţiunile din vecinătate – Broadbeach, Currumbin, Tugun, Kirra, Bilinga – abia dacă sînt cunoscute dincolo de graniţele statului Queensland. Asta nici nu prea contează, fiindcă toate s-au unit într-o întindere urbană enormă, care se întinde pe o distanţă de 48 de kilometri de la graniţa dintre Queensland şi New South Wales, pînă aproape de Brisbane. Toată întinderea se numeşte Gold Coast şi este considerată Florida Australiei. O vezi cu mult înainte de a ajunge la ea – turnuri sclipitoare de sticlă şi beton, care se ridică lîngă mare şi şerpuiesc de-a lungul liniei de coastă pînă într-un punct îndepărtat, nedesluşit şi care se pierde-n zare. Cînd Jeanne MacKenzie a trecut pe aici, în 1959, nu exista nici măcar o fărîmă din strălucirea asta. Surfers Paradise era încă genul de loc modest, fără clădiri înalte, vetust. În 1962 s-a făcut primul bloc. Al doilea a urmat un an sau doi mai tîrziu. La sfîrşitul anilor 1960, şase clădiri cu 10 sau 12 niveluri se înălţau stingher şi puţin cam ostentativ în prim-plan. Apoi, la începutul anilor 1970, oraşul a început să se dezvolte frenetic. Acolo unde cîndva fuseseră doar nişte terenuri deşertice de 1.000 de metri pătraţi, fiecare cu cîte o căsuţă ca o cutie de chibrituri pe plajă, astăzi sînt hoteluri splendide, blocuri de apartamente cu logii, un cazinou ca un dom, terenuri de golf verzi, parcuri acvatice, parcuri de distracţii, terenuri de minigolf, malluri şi toate celelalte. Mult din ce s-a construit, ţi se spune ca o confidenţă, s-a plătit cu bani de provenienţă dubioasă. Persoane care nu sînt din Queensland o să-ţi spună că Gold Coast abundă în elemente dezgustătoare – baroni australieni ai drogurilor, mafia japoneză Yakuza, membri ai organizaţiilor de crimă organizată din Hong Kong. Din tot ce ţi se spune, trebuie să-nţelegi că ăsta nu-i un loc în care să tamponezi vreun Mercedes sau să deschizi vreo discuţie în contradictoriu. Aproape toată lumea pe care o întîlneşti în altă parte a Australiei o să-ţi spună: — O, trebuie să vezi Gold Coast. E oribilă. — Chiar? spui tu, intrigat. În ce fel? — Nu ştiu exact. Eu unul n-am fost niciodată acolo. Mă rog, evident. Dar e ca… ai văzut Nunta lui Muriel? — Nu. — Ei, e ca acolo. Chiar ca acolo. Aşa se pare. Aşadar, mă interesa din mai multe puncte de vedere să văd Gold Coast şi am fost dezamăgit din toate aceste puncte de vedere. Pentru început, locul nu era deloc de prost-gust. Era doar o staţiune internaţională mare, impersonală, bine aprovizionată. Puteam fi oriunde în Marbella sau Eilat sau în oricare loc de genul ăsta, dezvoltat în ultimii 25 de ani. Hotelurile aveau în general nume internaţionale mari – Marriott, Radisson, Mercure – şi erau toate cu mult peste 3 stele. Am parcat maşina pe o stradă lăturalnică şi m-am plimbat spre faleză. Pe drum, am trecut pe lîngă magazine care-ţi luau ochii– Prada, Hermès, Ralph Lauren. Toate arătau excelent. Nu era deloc ceva nemaipomenit. Nu era nevoie să parcurg 13.000 de kilometri ca să văd prosoape de baie Ralph Lauren. Cu toate acestea, plaja era de o frumuseţe nemaipomenită – mare, curată, însorită, cu valuri leneşe, nici prea mari şi nici prea mici, rostogolindu-se înspre ţărm, iar marea – strălucitoare, de un albastru intens. Aerul era plăcut şi proaspăt, însoţit de mireasma distinctă a sării de mare, se auzeau strigăte de copii şi vedeai oameni care se simţeau bine. M-am aşezat pe o bancă şi m-am mulţumit să observ cum se distrează lumea. Citisem undeva că plajele din Gold Coast sînt destul de nesigure din cauza valurilor puternice. Întîmplător, în ultima vreme ştirile despre cazuri de înec se înmulţiseră. Mass-media australiană tratează cazurile de nenorociri care se petrec pe plajă aşa cum abordează ziarele americane ştirile despre vijelii şi furtuni – ca pe nişte evenimente de sezon care implică multe statistici comparative. Potrivit ziarelor, deja au fost 34 de cazuri de înec anul ăsta, mai mult decît în majoritatea anilor, iar vara abia începuse. De cele mai multe ori se considera că turiştii sînt cei vinovaţi, pentru că nu aveau experienţă şi nu ştiau să se ferească de valurile puternice, nici nu reuşeau să-şi păstreze calmul cînd erau prinşi în cîte-un vîrtej. Dar multe dintre ele sînt puse pe seama extravaganţei. Sydney Morning Herald cita cazul unui bărbat de 52 de ani, dintr-un loc numit North Avoca Beach, care îi avertizase foarte serios pe cei de pe plajă să nu înoate într-un anumit loc, după care a intrat chiar el în apă şi s-a înecat. Chiar în dimineaţa aceea, în timp ce-mi făceam bagajele la hotel, m-am oprit să mă uit cum i se ia unui salvamar de aici din Surfers Paradise un interviu pentru un matinal TV. Salvamarul a spus că el însuşi salvase 100 de oameni săptămîna trecută, dintre care de două ori pe acelaşi turist. — De două ori? a întrebat intervievatorul. Salvamarul a rînjit de ridicolul situaţiei. — Îhî. — Cum, l-aţi salvat şi el s-a dus înapoi în apă şi a trebuit săl salvaţi din nou? A rînjit şi mai tare. — Îhî. Am scrutat apa, uitîndu-mă după înotători la ananghie. Nu puteam să-mi imaginez cum poate un salvamar să ochească o persoană care se îneacă printre sute de trupuri jucăuşe şi dezinhibate, însă uite că mai mult ca sigur reuşesc. Salvamarii australieni sînt, fără îndoială, cei mai buni din lume. În aceeaşi perioadă în care 34 de oameni s-au înecat, mai mult de 6.000 au fost salvaţi – un raport cel puţin lăudabil. În cele din urmă m-am oprit să beau o cafea, după care mam plimbat prin cartierul de birouri de afaceri, dar Surfers Paradise consta mai ales dintr-un şir de magazine în care se vindea aceeaşi marfă – bumeranguri şi instrumente muzicale tradiţionale didgeridoo, toate pictate, koala şi canguri de pluş, vederi şi cărţi, tricouri peste tricouri pe umeraşe. Într-unul dintre magazine am cumpărat o vedere cu un cangur care făcea surfing şi am întrebat-o pe tînăra vînzătoare dacă ştia unde era hotelul Surfers Paradise. — Vai, nu ştiu, spuse cu un aer vinovat, de parcă ar fi uitat un secret care i-ar fi fost încredinţat. Nu-s de mult pe-aici, a mai spus. Am dat din cap în semn că nu contează, apoi am întrebat-o de unde este. — TCA. Văzînd că rotiţele mi se învîrt degeaba, a adăugat: — Teritoriul capitalei australiene. Canberra. — Sigur că da. — Ei, şi care-i mai frumos? am întrebat eu. Canberra sau Surfers Paradise? — O, Surfers Paradise, de la o poştă. Am ridicat o sprînceană. — E chiar aşa de grozav? — A, nu, a spus ea apăsat, uimită că n-am înţeles ce vrea să spună. Canberra e realmente îngrozitor. Am zîmbit de cît fusese de gravă. Ea a dat din cap convingător. — Bănuiesc că dacă ai vrea să le clasezi după distracţia pe care ţi-o oferă – dacă mă înţelegeţi –, Canberra e aproape un dezastru. Am rînjit amîndoi. — Ei, depinde cît de mare e dezastrul. Fata vorbea cu note înalte, aşa cum fac de obicei tinerii din Australia, care transformă fiecare afirmaţie într-o întrebare. Chestia asta-i scoate din sărite pe australienii de vîrstă mai înaintată, însă mie personal mi se pare adorabil şi, cîteodată, cum era cazul de faţă, fermecător şi sexy. O femeie care părea să fie supraveghetoare a venit să se asigure că nu ne simţeam mai bine decît trebuie. — Vă poot ajuta cu cevaa? a întrebat ea cu un accent ciudat, care sugera un devotament îndelungat pentru o carte cu un titlu de genul Dicţia fără profesor. Femeia îşi mai şi ţinea capul aplecat într-un mod ciudat, lăsat uşor pe spate, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-i iasă ochii din orbite. — Căutăm hotelul Surfers Paradise, cel de la care a pornit totul. — A, acela a fost demolat acum cîţiva ani. Pe faţa ei a licărit un zîmbet satisfăcut – mi-a amintit exact de William E. Buckley –, deşi nu mi-am putut da seama dacă zîmbetul ei indica faptul că era bucuroasă fiindcă hotelul fusese demolat sau doar îi făcea plăcere că putea să dea veşti dezamăgitoare. Mi-a arătat pe harta din ghidul meu unde fusese. Le-am mulţumit şi, după coordonatele date, am găsit drumul pînă la locul unde fusese renumitul şi acum pe veci pierdutul Surfers Paradise Hotel. Astăzi, pe locul acela se află un complex comercial numit Paradise Centre, care se armonizează mult mai mult cu staţiunea modernă, în sensul că e urît şi plin de tot felul de rahaturi la suprapreţ. În cartea despre Surfers Paradise, pe care o consultasem în Adelaide, o fotografie de la sfîrşitul anilor 1940 arăta un hotel dărăpănat, dar încîntător – un loc despre care ai fi crezut că fusese construit în etape, cu materiale la nimereală –, cu un bar terasat unde stăteau mulţi oameni, delectîndu-se cu soare şi alcool în cantităţi nemăsurate şi care păreau încîntaţi la culme că se află acolo. Am parcurs toată zona din jur, apoi am stat în colţul de vizavi şi m-am uitat mult timp la locul acela, dar era imposibil să ţi-l imaginezi aşa cum fusese cîndva, aşa cum nu era posibil să-ţi imaginezi masacrul de la Myall Creek, dată fiind situaţia paşnică de acum. Aşa că m-am întors la maşină şi m-am îndreptat spre ieşirea din oraş alternînd soarele cu umbra, datorită hotelurilor mari şi copacilor luxurianţi de pe margine. La capătul oraşului am revenit pe autostrada Pacific şi m-am îndreptat spre sud. Înaintea mea se întindea un drum lung de mers cu maşina pînă la Sydney. Pentru moment, excursia mea se terminase. Dar aveam să mă întorc, bineînţeles. Nu terminasem nici pe departe de vizitat locul ăsta. Partea a treia De jur împrejur Capitolul 14 „Vreau doar să ştii”, am auzit o voce aproape de urechea mea, în timp ce cursa 406 Qantas ieşea ca un tirbuşon dintr-o ciupercă formată de un nor musonic cumulonimbus, desfăşurînd în faţa pasagerilor o privelişte care s-a ivit brusc şi în care apăreau munţi de smarald ridicîndu-se aproape la propriu dintr-o mare de cositor, „că dacă se-ntîmplă cumva ceva, poţi să beneficiezi de toată urina mea”. Mi-am întors privirea de la geam pentru a putea da acestei remarci atenţia pe care o merita şi m-am trezit holbîndu-mă la faţa gravă şi liniştită a lui Allan Sherwin, prietenul şi tovarăşul meu ocazional de călătorie. N-ar fi corect să spun că am fost surprins să-l găsesc stînd lîngă mine, fiindcă planificaserăm să ne întîlnim în Sydney şi ne urcaserăm împreună în avion, dar totuşi a fost o surpriză – un fel de „pişcă-mă ca să cred că eşti aici” – cînd m-am pomenit cu el lîngă mine. Cu zece zile mai devreme, la Londra, unde mă oprisem cînd mă întorsesem din America, după excursia în Orientul Mijlociu, mă întîlnisem cu Allan ca să discut despre un proiect la care se gîndea. (Allan e de profesie producător de televiziune; ne împrieteniserăm pe cînd lucram împreună la un serial pentru televiziunea britanică cu un an în urmă.) Acolo, într-un pub de pe Old Brompton Road, îi povestisem despre peripeţiile de pînă atunci din Australia şi îi pomenisem ce planuri îmi făcusem pentru următoarea excursie, cu scopul de a mă aventura prin formidabilele regiuni deşertice de unul singur şi urmînd căi nebătătorite. Ca să-l fac să mă admire şi mai mult, i-am spus cîteva poveşti însufleţite despre călători care reuşiseră să iasă cu bine din interiorul nemilos al ţării. Una dintre ele se referea la o expediţie din jurul anului 1850, condusă de un geodez, pe nume Robert Austin, cînd se intrase într-o asemenea criză de apă în pustietăţile aride de dincolo de Muntele Magnet din Australia de Vest, încît respectivii au fost nevoiţi să-şi bea propria urină şi pe cea a cailor lor. Povestea îl afectase atît de mult, încît îşi anunţase imediat intenţia de a mă însoţi în cele mai periculoase părţi ale excursiei de acum, asumîndu-şi rolul de şofer şi cercetaş. Desigur, încercasem să-l descurajez, fie şi numai pentru siguranţa lui, dar el nici n-a vrut să audă. E clar că povestea îl bîntuia încă, dacă e să judecăm după oferta lui binevoitoare de a mă aproviziona cu urina de care aveam nevoie. — Mulţumesc, am răspuns atunci, eşti foarte generos. A aprobat din cap cu eleganţă. — Prietenul la nevoie se cunoaşte. — Iar tu poţi să contezi pe cantitatea care-mi rămîne mie. O altă aprobare elegantă. Planul, la care el ţinea acum cu hotărîre, era să mă însoţească mai întîi în nordul statului Queensland, unde aveam să ne relaxăm o zi printre bancurile bogate ale Marii Bariere de Corali, înainte de a lua un autovehicul suficient de robust de-a lungul drumului cu hîrtoape înspre Cooktown, un oraş aproape necunoscut din junglă, la oarecare distanţă în nordul localităţii Cairns. Cînd aventura asta entuziasmantă se va fi încheiat, aveam să luăm avionul spre Darwin în Northern Territory – „Top End”, după cum îl pomenesc cu drag australienii –, ca să pornim cu maşina la un drum de 1.600 de kilometri prin centrul pîrjolit şi roşu, către Alice Springs şi grandiosul Uluru. După ce mă va fi însoţit prin cele mai mari pericole, eroicul domn Sherwin avea să ia avionul către Anglia din Alice şi să mă lase pe mine să continui prin deşerturile vestice de capul meu. Şi asta nu pentru că Allan ar fi crezut că voi fi pregătit pentru asta pînă atunci – fiindcă nu avea deloc încredere în instinctul meu de supravieţuire –, ci pentru că nu avea la dispoziţie decît 10 zile. În ceea ce mă priveşte, nu aveam mai multă încredere în el, dar eram bucuros de companie. — Vezi tu, am adăugat eu liniştindu-l din nou, chiar nu cred că o să fie nevoie să bem urină în excursia asta. Infrastructura regiunilor aride a suferit multe îmbunătăţiri din 1850 pînă acum. Am auzit că acum au Coca-Cola. — Totuşi oferta rămîne valabilă. — Şi încă foarte apreciată. Un alt schimb de aprobări elegante din cap, după care miam întors privirea către verdeaţa exotică de sub vîrful aripii care se clătina. Dacă e nevoie de argumente convingătoare că Australia este o parte excepţională a lumii, atunci tropicalul Queensland ar fi locul în care să veniţi. Din cele aproximativ 500 de locuri de pe planetă care se califică pentru statutul de World Heritage, doar 13 satisfac toate cele patru criterii UNESCO pentru a intra pe listă, iar dintre cele 13, patru – aproape o treime – se află în Australia. Mai mult, două dintre ele, Marea Barieră de Corali şi tropicele umede din Queensland, erau chiar aici. Este singura zonă din lume, cred, unde se întîlnesc două astfel de locuri desăvîrşite. Eram norocoşi doar că ne aflam acolo. În nord, vremea era îngrozitor de umedă. Ciclonul Rona vîjîise recent de-a lungul coastei, producînd distrugeri de 300 de milioane de dolari, iar furtuni mai mici tot încercaseră regiunea de săptămîni bune, dînd peste cap transportul. Doar cu o zi înainte, toate zborurile fuseseră anulate. Era clar, din căderile şi oscilaţiile avionului, în timp ce ne apropiam de Cairns, că încă era o vreme potrivnică. Priveliştea, în timp ce ne apropiam, era cu palmieri, terenuri de golf, debarcadere, cîteva hoteluri mari pe plajă şi foarte, foarte multe case cu acoperişul roşu care se iveau din frunzişul abundent. Lăsînd la o parte vremea, totul părea foarte promiţător. Este incredibil cum, de vreme ce mai bine de două milioane de oameni pe an vin la Marea Barieră de Corali – preţuită peste tot în lume –, industriei turismului i-a trebuit atît de mult timp s-o descopere. În Rum Jungle, relatarea unei călătorii prin nordul Australiei din anii 1950, istoricul Alan Moorehead a făcut ca aventura în nordul statului Queensland să sune ca o călătorie spre punctul de unde izvorăşte Orinoco. Pe atunci, Cairns era un avanpost mic, umed şi cald, pe coastă, aflat la sute de kilometri la deal, pe un drum din junglă şi locuit mai ales de excentrici retraşi care voiau să fugă de lume. Astăzi, Cairns este o mini-metropolă dinamică, cu 60.000 de locuitori, şi nu se deosebeşte cu nimic de orice altă localitate de aceeaşi dimensiune din Australia, exceptînd umiditatea care te copleşeşte ca un prosop fierbinte cînd ieşi din terminalul aeroportului şi un devotament puternic pentru dolarii turiştilor. Cairns a devenit un punct de tranzit extrem de popular pentru turiştii care călătoresc cu rucsacul în spate, dar şi pentru alţi călători tineri, atraşi de animaţia tropicală a locului. În ziua aceea, toată lumea se afla sub presiunea norilor joşi şi gri, de felul celor care ameninţă cu ploi torenţiale. Am luat un taxi pînă în oraş, printr-o zonă lungă, plină de moteluri, impropriu poziţionate şi împrăştiate, benzinării şi fast-food-uri. Centrul era cumva mai armonios, însă dădea senzaţia unui loc care fusese construit recent şi în grabă. Din două magazine locale, unul era agenţie de turism şi făcea oferte fie de croaziere la recif, fie de excursii pentru scufundări în mare, iar majoritatea celorlalte vindeau tricouri şi cărţi poştale. Mai întîi ne-am dus să închiriem o maşină. Fiindcă eu fusesem în excursie în Orientul Mijlociu, am lăsat toate aranjamentele astea pe mîna unui agent de la un birou de turism şi am fost uşor surprins să descopăr că agentul mă pricopsise cu o firmă locală obscură – Crocodile Car Hire sau ceva la fel de neverosimil şi care nu promitea mare lucru –, al cărei birou nu presupunea decît o simplă tejghea, pe o stradă lăturalnică. Tînărul care se ocupa de închirieri era înfumurat şi vioi şi mă enerva foarte tare, dar s-a ocupat de hîrţoage întrun mod energic şi eficient, în timp ce flecărea despre vreme. Era sezonul cel mai prost, în ceea ce priveşte umiditatea, din ultimii 30 de ani, ne-a spus el cu mîndrie. Apoi ne-a condus afară şi ne-a arătat autovehiculul – o maşină veche Commodore Holden, care părea să aibă clar o deformare concavă în jurul osiilor. — Ce-i asta? am întrebat. El s-a aplecat către mine şi mi-a spus ca şi cum aş fi suferit de demenţă: — E maşina dumneavoastră. — Dar am cerut o maşină de teren. Tînărul de la închirieri a scotocit prin hîrţoage şi a extras cu grijă un fax de la agent, pe care mi l-a înmînat. Era o cerere pentru o maşină tip, de proporţii, cu grad mare de poluare, cutie de viteze automată – cu alte cuvinte, o maşină americană sau cel mai apropiat echivalent local al ei. Am oftat şi i-am înapoiat hîrtia. — Mă rog, aveţi o maşină de teren pe care s-o pot lua în locul ăsteia? am întrebat. — Nu, îmi pare rău. Noi ne ocupăm doar de maşini de oraş. — Dar noi urma să mergem spre Cape York. — O, n-o să ajungeţi acolo sus pe vremea asta ploioasă. Nici măcar într-o maşină de teren. Nu în perioada asta a anului. La Cape Tribulation, săptămîna trecută, au avut 100 de centimetri de ploaie. Nu prea înţelegeam ce însemnau 100 de centimetri, însă din tonul lui era evident că era o cantitate considerabilă. — Mai departe de Daintree n-o să ajungeţi decît cu un elicopter. Am oftat din nou. — Drumul spre Townsville a fost întrerupt pe o perioadă de trei zile, a mai spus cu şi mai multă mîndrie. M-am uitat din nou la el. Townsville este la sud de Cairns – în direcţie opusă faţă de Cape York. Se părea că ne aflăm la ananghie. — Atunci unde putem merge? am întrebat. Şi-a întins mîinile cu o ironie voioasă. — Oriunde vreţi în zona Cairns. Allan s-a uitat la mine cu euforia unui om fără minte care nu-şi dă seama că se află pe buza prăpastiei, enervîndu-mă şi mai mult. Am oftat şi mi-am ridicat genţile. — În fine, ne puteţi spune cum să ajungem la Palm Cove Hotel? am întrebat. — Sigur că da. Mergeţi înapoi şi treceţi de aeroport pînă la autostrada Cook, după care o luaţi spre nord. Este cam la 20 de kilometri sus pe coastă. — 20 de kilometri? am bolborosit. Am cerut un hotel în Cairns. Tînărul şi-a scărpinat bărbia şi a căzut pe gînduri. — Mă rog, sigur nu-i în Cairns. — Dar drumul e deschis? — Pînă acum, da. — Vreţi să spuneţi că ar putea fi inundaţii? — Întotdeauna există posibilitatea asta. — Iar dacă sînt inundaţii, rămînem blocaţi în pustiu? S-a uitat la mine aproape cu milă. — Domnule, deja sînteţi în pustiu. Argumentul nu putea fi combătut. Cairns era la 1.770 de kilometri de Brisbane, propria lui capitală de stat, şi nu exista nimic într-o direcţie sau alta decît ocean, junglă şi deşert. — Dar Palm Cove e chiar drăguţ, a adăugat el. O să vă placă. Şi avea dreptate. Palm Cove era încîntător – aproape uluitor de atrăgător. Era un sat construit cu un scop, fiind inserat cu oarecare grijă într-o întindere tropicală, luxuriantă, lîngă un golf curbat. Pe o latură a drumului de la marginea plajei erau hoteluri joase şi apartamente, cîteva căsuţe şi nişte baruri, restaurante şi magazine împrăştiate, toate acoperite discret de palmieri, ramuri cu frunze dispersate şi viţă-de-vie aproape înflorită, iar pe cealaltă latură era o alee flancată de palmieri care dădea spre o plajă cu nisip fin şi auriu şi mare. Hotelul nostru era în toate privinţele, mai puţin numele, amplasarea şi preţul, un motel, dar era plăcut şi avea vedere la mare. Ne-am cerut camerele, apoi am plecat la o plimbare pe plajă. Mai erau cîţiva oameni care se plimbau pe nisip, dar nu era nimeni în apă şi asta dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Era sezonul de vîrf al unor meduze foarte periculoase, cunoscute în Queensland şi ca „viespi-de-mare”, sau pur şi simplu „viespi”. Oricum li s-ar spune, cu balonaşele astea înspăimîntătoare nu e de glumit. Din octombrie şi pînă în mai, cînd vin spre mal ca să se înmulţească, meduzele fac ca plajele de la tropice să nu poată fi folosite de oameni. E chiar culmea dacă stai să te gîndeşti, stînd acolo şi privind. În faţa noastră se întindea un golf extrem de liniştit şi de calm, dar, cu toate astea, nu era loc pe pămînt unde să ai mai multe şanse la o moarte subită. — Deci vrei să-mi zici, spuse Allan, pentru care toată chestia asta era ceva nou, că dacă m-aş bălăci acum în apă aş muri? — Şi încă în agonia cea mai deplorabilă şi mai abjectă carei poate fi dată unui om, am răspuns. — Isuse! a mormăit. — Şi nu te atinge de nici o scoică, am adăugat eu, oprindu-l în momentul în care se apleca să culeagă una. I-am explicat cum e cu scoicile spiralate – creaturile veninoase care colcăie în unele dintre cele mai frumoase cochilii, aşteptînd să-şi înfigă cleştii odioşi într-o mînă de om. — Scoicile te pot omorî? a întrebat. Au scoici letale pe-aici? — Aici sînt mai multe lucruri care te pot omorî decît oriunde altundeva în Australia, iar asta înseamnă foarte mult, crede-mă. I-am spus despre cazuar, pasărea care nu zboară, de dimensiunea unui om, care trăieşte în pădurile tropicale şi are gheare ca nişte lame la fiecare picior, cu care te poate despica într-un mod agil şi îngrozitor de adînc; şi despre şerpii-verzide-copac, care atîrnă de crengi şi se camuflează atît de bine în frunziş, încît nu-i vezi pînă cînd nu se prind de o extremitate a feţei tale. Am mai pomenit şi de caracatiţa-cu-inele-albastre, mică, dar îngrozitor de otrăvitoare, a cărei mîngîiere aduce o moarte subită; şi elegantul, dar nervosul ţipar-electric, care se mişcă prin apă ca un covor zburător, descărcînd 220 de volţi de electricitate în orice îi obstrucţionează înaintarea; şi dezgustătorul, inertul peşte-piatră, numit astfel fiindcă nu-l poţi distinge de o piatră, dar cu diferenţa că are 12 ghimpi pe spate care sînt destul de ascuţiţi pentru a străpunge talpa unui pantof de tenis, injectîndu-i nenorocitului aflat în suferinţă o miotoxină cu o greutate moleculară de 150.000. — Şi ce-nseamnă asta mai exact? — O durere care nu poate fi descrisă, urmată la scurt timp de paralizia muşchilor, probleme respiratorii, palpitaţii cardiace şi o severă apatie sexuală. Simptome asemănătoare îţi pot da şi alţi peşti, firefish, care sînt mai uşor de localizat, dar al căror efect este nu mai puţin dureros. Mai este chiar şi o meduză numită snottie. — Tu inventezi toate chestiile astea, a spus, fără convingere. — A, nu, chiar deloc. Pe urmă i-am spus despre temutul crocodil de apă sărată, care pîndeşte în lagunele, estuarele sau chiar golfurile din zone tropicale, cum e şi acesta, sărind din apă, din cînd în cînd, ca să înhaţe şi să devoreze trecători luaţi prin surprindere. Chiar mai sus pe coasta pe care ne plimbam noi acum, o femeie pe nume Beryl Wruck fusese înhăţată nu chiar demult într-un mod uluitor. — Să-ţi spun cum? m-am oferit. — Nu. — Ei bine, într-o zi, am continuat, ştiind că de fapt voia să audă, un grup de localnici de la Daintree s-au întîlnit la un grătar, înaintea Crăciunului, cînd unii dintre ei s-au hotărît să facă o baie ca să se răcorească în rîul Daintree. Se ştia că rîul era populat de crocodili, dar nici unul nu atacase pe nimeni din zonă. Aşa că unii din grup s-au grăbit şi au coborît la marginea apei, s-au dezbrăcat în lenjerie şi s-au aruncat în apă. Doamna Wruck se pare că nu era hotărîtă dacă să intre cu totul, aşa că n-a făcut decît un pas sau doi în apă. Cum stătea ea acolo, uitîndu-se la înotătorii fericiţi zbenguindu-se, s-a aplecat uşor şi şi-a tras o mînă prin apă. Chiar în secunda aceea, apa s-a despicat într-o străfulgerare şi biata doamnă Wruck nu mai era – n-a mai văzut-o nimeni de atunci. „Nu s-a auzit nici un sunet, nici un strigăt”, a declarat un martor ocular. „S-a întîmplat aşa de repede, într-o clipită.” Aşa atacă crocodilul, vezi tu – agil, pe neaşteptate, fără cale de întoarcere. — Şi zici că-s crocodili aici, în apa asta? a întrebat Allan. — A, nu ştiu dacă sînt sau nu. Dar de aia te las să mergi tu pe interior. Chiar atunci, din cerurile agitate s-a auzit un singur tunet care ne-a făcut să tresărim. Deodată vîntul s-a înteţit, legănînd palmierii, şi au căzut cîţiva stropi mari de ploaie. Apoi cerurile s-au deschis într-o revărsare caldă, dar care te uda pînă la piele. Ne-am grăbit să ajungem înapoi la hotel, unde ne-am refugiat pe veranda barului, cu vedere la plajă, ne-am stors fără succes cămăşile ude şi am privit cum ploaia răpăie, înfuriată şi tumultuoasă. Nu era nimic graţios în picăturile de ploaie care cădeau, ci doar o masă cubică de apă care se scurgea, umplînd lumea cu zgomote plesnitoare înfricoşătoare. Eu crezusem că anii cînd crescusem în Vestul Mijlociu al Statelor Unite mă familiarizaseră cu o climă intensă, dar recunosc cu bucurie că, în ceea ce priveşte elementele, Australia joacă într-o ligă numai a ei. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. — Deci hai să lămurim lucrurile, a spus Allan. Nu putem merge la Cooktown, fiindcă nu putem ajunge pînă acolo. Nu putem înota fiindcă oceanul este plin de meduze letale. Iar drumul pînă la Cairns poate fi închis în orice moment. — Da, cam aşa stau lucrurile. A pufnit cu un aer meditativ. — Am putea să bem cîteva beri atunci. Allan a plecat să aducă nişte beri. Eu m-am aşezat la o măsuţă de pe verandă şi priveam cum plouă. Unul dintre cei care serveau la bar a venit şi stătea în prag. — Cel mai ploios sezon de 30 de ani încoace, a spus. Am aprobat dînd din cap. — Care-i prognoza? — La fel. Am dat din cap trist. — Trebuia să mergem mîine la Marea Barieră de Corali. — A, n-aveţi nici o grijă. Excursiile la recif nu se anulează decît în caz de uragan. — Oamenii merg la recif pe vremea asta? A aprobat dînd din cap. Apa din golf se revărsa de jur împrejur, ca apa dintr-o cadă cînd sare un grăsan în ea. — De ce? — Cît aţi plătit pentru bilete? Habar n-aveam – totul fusese rezervat într-un pachet –, dar aveam biletele cu mine şi le-am scos din portmoneu. — 145 de dolari fiecare, am chiţăit, neîncrezător şi patetic. A zîmbit. — Asta-i treaba. Bărbatul a intrat înapoi. O clipă mai tîrziu, Allan a apărut din nou cu berile, cu un aer neobişnuit de descurajat. Este o meduză numită snottie, a spus el cu uimire. Mi-a spus barmanul. I-am zîmbit cu un aer împăciuitor. — Ţi-am zis. El a fixat ploaia cîteva minute. Pe masă cineva lăsase ziarul local, Port Douglas and Mossman Gazette. Allan a început să-l mişte ca să ajungă la scrumieră, apoi ceva i-a captat atenţia. A citit un minut, din ce în ce mai absorbit, apoi mi-a întins ziarul, lovind uşor cu degetul articolul pe care voia să-l văd. Era o povestioară în josul primei pagini care anunţa că epidemia de febră dengue din Port Douglas se domolise în sfîrşit. Articolul spunea că, de cînd începuse epidemia, în zonă se raportaseră 485 de cazuri. Deşi rata descreştea, ăsta nu era un motiv de mulţumire, avertiza un purtător de cuvînt al Unităţii Tropicale a Sănatăţii Publice. — E în josul paginii! a exclamat, iar ochii îi licăreau sălbatic. — Acolo mergem mîine, am anunţat lipsit de interes. — Ai idee cum ar arăta o epidemie de febră dengue în Marea Britanie? Oamenii ar bate plăci în cuie ca să-şi acopere ferestrele. S-ar agăţa de feriboturi ca să iasă din ţară. Poliţia ar trebui să împuşte oameni în stradă ca să restabilească ordinea. Aici au 485 de cazuri într-o singură localitate şi le anunţă pe cinci centimetri amărîţi, în josul paginii! Unde m-ai adus, Bryson? Ce fel de ţară e asta? — O, e o ţară minunată, Allan. — Da, sigur. Ne-am dus fiecare în camera lui ca să facem un duş şi să ne schimbăm, apoi ne-am reîntîlnit la bar pentru un aperitiv înainte de cină. Cum ploaia nu dădea semne că s-ar potoli, am hotărît să cinăm la hotel. La cină, Allan a comandat pagrus. — Să-nţeleg că n-ai auzit de ciguatera? am spus, ca din întîmplare. — Bineînţeles că n-am auzit de grozăvenia asta, a replicat printre dinţi. Şi ce? — Nu-i nimic, am spus. — Trebuie să fie ceva, altfel n-ai fi pomenit de asta. Ce-i? Stau pe ea? E pe capul meu? Ce? — Nu, e un fel de toxină din apele tropicale. Este acumulată de anumiţi peşti. — Precum pagrus, de exemplu? — Păi, de fapt, mai ales pagrus. A meditat la chestia asta dînd din cap lent şi catatonic. Cred că efectul călătoriei cu avionul asupra ritmului corpului său contribuia la mişcarea aceea a capului. O astfel de călătorie poate avea efecte îngrozitoare asupra echilibrului. — Sînt sigur că n-ai de ce să-ţi faci griji, am adăugat, încercînd să-l liniştesc. Vreau să spun că dacă ar fi o epidemie, pagrus n-ar fi în meniu, nu? Doar dacă, desigur… M-am oprit la mijlocul frazei. — Ce? — Păi, doar dacă ai fi tu primul caz. Trebuie să-nceapă cu cineva, pînă la urmă. Dar, ia stai, ce şanse sînt să fie aşa? Una la sută? Una la douăzeci? — Vreau să termini cu chestia asta chiar acum. — Sigur, am fost de acord imediat. Îmi pare rău. Vrei să-ţi schimbi comanda? — Nu. — Simptomele includ – dar nu se limitează la asta – vărsături, slăbire severă a muşchilor, pierdere a controlului motor, parestezie a buzelor, moleşeală generală, mialgie şi perturbări de percepţie paradoxale – adică perceperea suprafeţelor fierbinţi ca fiind reci şi invers. Decesul apare în 12% dintre cazuri. — Îţi spun să termini cu chestia asta chiar acum. Chelneriţa ne-a adus băuturile. — Pagrusul ăsta, a spus Allan cu o lejeritate forţată, e bun, nu? — O, da. Este excelent. — Vreau să zic, nu are – cum îi spune, Bryson? — Ciguatera. Ne-a privit contrariată. — Nu, îl servim cu cartofi prăjiţi şi salată. Ne-am uitat unul la altul. — Greşesc cumva dacă presupun că nu sînteţi din partea locului? am întrebat eu. Deruta ei s-a adîncit. — Nu, sînt din Tasmania. De ce? — Mă-ntrebam doar. I-am şoptit lui Allan: E din Tasmania. El s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: — Da. Şi? — Pagrusul de la ei e bun. — Se poate să-mi schimb comanda, scumpete? Ea s-a uitat fix şi intens la el preţ de o secundă, cum fac tinerii atunci cînd îşi dau seama că li se cere să facă 20 de paşi în spate, iar ei nu erau pregătiţi, apoi cu un aer de martiră s-a dus să afle. După un minut a venit şi ne-a spus că Allan avea voie să-şi schimbe comanda. — Excelent! a spus el cu un entuziasm subit, studiind meniul din nou. Allan s-a gîndit la multe opţiuni alternative. — Faceţi şi muci prăjiţi? a întrebat el detaşat. S-a uitat uimită la el. — Glumeam doar! a spus el, părînd mult mai vesel. Am să iau muşchi de vită şi cartofi prăjiţi, a anunţat. În sînge, vă rog. Apoi s-a întors către mine. — Trebuie să ştiu cumva despre vreo boală oribilă cu privire la carnea de vită? Paralizie bovină de Queensland sau mai ştiu eu ce? — Biftecul ar trebui să-ţi priască. — Atunci biftec să fie. El i-a întins meniul. — Şi mai moale cu ciguatera, a strigat după ea. Şi să vină berile la timp, a mai spus Allan. Am avut o cină minunată, iar pe urmă ne-am retras din nou la bar, unde, prin minunile tîmpite ale alcoolului, am reuşit să dobîndim toate simptomele pe care recent făcusem eforturi atît de mari să le evităm. Dimineaţa se oprise ploaia, dar cerul era întunecat şi gri, iar apa plină de cioturi. Doar dacă mă uitam la ea, mă lua cu o uşoară stare de rău. Nu sînt tocmai îndrăgostit de ocean sau de orice se găseşte în el, iar perspectiva de a mă azvîrli într-un recif învăluit de ploaie ca să văd ştiu eu ce specii de peştizvîrlugă pe care i-aş putea vedea confortabil la orice acvariu public sau chiar în orice sală de aşteptare a unui cabinet stomatologic nu-mi stîrnea vreun entuziasm. Conform ziarului de dimineaţă, se aştepta o creştere a nivelului apei cu 2,3 metri. L-am întrebat pe Allan, care avusese cîndva o barcă de pescuit şi o beretă de căpitan şi, prin urmare, se crede un marinar desăvîrşit, cît de mult însemna asta, iar el a ridicat din sprîncene aşa cum o faci cînd te impresionează ceva. — A, e mult, a spus el. De aici a început să-mi spună multe istorioare vesele despre cum e să fii azvîrlit în ape învolburate, unele dintre ele din cauza faptului că barca nu era legată de doc. Cum stăteam noi acolo, cineva din personalul hotelului a trecut repede pe lîngă noi. — Vine ciclonul, a spus ea cu vioiciune. — Azi? am întrebat cu deja obişnuitul behăit. — Poate! Excursia noastră la recif presupunea să ne ia de la hotel şi să ne transporte cu un autobuz la Port Douglas, 32 de kilometri în nordul coastei. Autobuzul era în faţa hotelului la nouă fără zece, ora fixată. Pe cînd urcam, şoferul trecea în revistă vietăţile marine care înţeapă, cu descrieri intense ale situaţiilor în care oameni care nu au dat atenţie semnelor de avertizare au simţit efectele pe propria piele. Oricum, şoferul ne-a asigurat că nu erau meduze la recif. În mod inexplicabil, a uitat să pomenească rechinii din recif, peştii-cutie, peştiiscorpion, coralii ţepoşi, şerpii de apă sau abominabilul epinefel gigant, un monstru de 408 kilograme care, din cînd în cînd, printr-o combinaţie de îndărătnicie şi prostie, rupe braţul sau piciorul înotătorului muşcîndu-l, apoi îşi aduce aminte că nu-i place gustul cărnii umane şi îl scuipă. Nu vă pot spune cît de mulţumit am fost cînd am ajuns la Port Douglas şi am descoperit că ambarcaţiunea era uriaşă – la fel de mare ca un feribot de pe Canalul Mînecii sau aproape la fel – şi nouă-nouţă. M-am mai bucurat, şi pentru ei, şi pentru mine, că nimeni din echipaj nu părea să dea semne de febră dengue. În timp ce stăteam la coadă, împreună cu alţi pasageri care soseau cu autocarul, am aflat de la un membru al echipajului că nava avea o capacitate de 450 de locuri şi că 310 oameni erau înscrişi în ziua respectivă. Mi-a mai spus că excursia la recif dura 90 de minute şi că apa ar trebui să fie relativ inofensivă. Pînă la reciful Agincourt, unde urma să ancorăm, erau 70 de kilometri. Am remarcat cu un interes mai mult decît pasager că acela era locul de unde dispăruse cuplul de americani. Cînd am urcat pe vas, am fost anunţaţi că se distribuie gratuit pastile contra răului de mare pentru oricine voia să ia. Eu am cerut primul. — Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, am spus, în timp ce dădeam pe gît un pumn de pastile cu apă. — Ei, mai bine decît să ne trezim că oamenii vomită peste tot, a spus fata cu optimism, şi nu aveai cum să o contrazici. Călătoria pînă la recif a decurs fără evenimente, aşa cum ni se promisese. Mai mult decît atît, a ieşit soarele, deşi anemic, făcînd ca apa să-şi schimbe culoarea dintr-un gri plumburiu într-o nuanţă apropiată de albastru cobalt. În timp ce Allan s-a dus pe puntea pe care se face plajă ca să vadă dacă erau femei cu sîni mari la care să se uite, eu m-am aşezat în tihnă şi miam scos carneţelul de însemnări. În funcţie de sursele pe care le consulţi, Marea Barieră de Corali acoperă 280.000 de kilometri pătraţi sau 344.000 sau ceva între cele două; are 1.931 de kilometri de la un capăt la altul sau 2.574; este mai mare decît Kansas sau Italia sau Regatul Unit al Marii Britanii. Nimeni nu poate stabili cu exactitate unde începe şi unde se termină Marea Barieră, deşi toată lumea este de acord că este extrem de mare. Considerînd chiar şi dimensiunea cea mai scurtă, are cam lungimea coastei de vest a Statelor Unite. De asemenea, reprezintă un loc extrem de animat – echivalentul oceanic al pădurii tropicale amazoniene. Marea Barieră de Corali adăposteşte cel puţin 1.500 de specii de peşti, 400 de tipuri de corali şi 4.000 de varietăţi de moluşte, dar acestea nu sînt, în fond, decît presupuneri. Nimeni nu a încercat să facă vreodată un studiu exhaustiv. Ar fi o întreprindere prea ambiţioasă. Fiindcă de fapt constă din 3.000 de recife separate şi peste 600 de insule, unii insistă pe ideea că nu este unitar şi, prin urmare, nu poate fi numit cu precizie cea mai mare formă de viaţă de pe pămînt. Mie chestia asta mi se pare că sună ca şi cînd ai spune că Los Angeles nu este oraş fiindcă de fapt constă într-o mulţime de clădiri separate. Prea puţin contează. E fantastic. Şi totul datorită a trilioane de polipi mici de coral, care lucrează cu o hărnicie devotată şi microscopică de mai bine de 18 milioane de ani, fiecare adăugînd un firicel sau două de grosime, înainte de a se stinge în mormîntul silicat, pe care singuri şi l-au creat. E greu să nu fii impresionat de chestia asta. Cum nava a început să scoată zgomote care indicau că încetinim şi urmează să ajungem la destinaţie, m-am dus pe punte la Allan. Mă aşteptasem să ajungem la un recif cu nisip, poate chiar cu un bar pe plajă, cu acoperiş de stuf, dar de fapt nu era nimic decît mare deschisă de jur împrejur şi o întindere lungă de apă, ale cărei valuri se spărgeau uşor, ceea ce, am presupus eu, indica prezenţa recifului invizibil de dedesubt. În mijlocul întinderii de apă se afla un ponton de aluminiu, cu două niveluri şi destul de mare încît să încapă acolo 400 de turişti într-o zi. Mi-a adus aminte, fie şi vag, de o platformă petrolieră. Asta urma să fie casa noastră pentru următoarele cîteva ore. Cînd nava trăsese la doc, noi, voioşi, ne-am încolonat. La un difuzor ni se comunicau multiple opţiuni. Puteam să stăm tolăniţi la soare pe şezlonguri sau să coborîm într-o cabină cu privelişte subacvatică ori să luăm tuburi de oxigen şi înotătoare şi să mergem să înotăm sau, mai confortabil, să ne îmbarcăm pe un vapor semisubmersibil pentru un tur confortabil al recifului. Noi ne-am îmbarcat mai întîi în semisubmersibil, un vas în care puteau intra 30 sau 40 de oameni la un loc, într-o cabină cu privelişte subacvatică. Ei bine, era minunat. Indiferent cît citeşti despre specificul Marii Bariere, nimic nu nu se compară cu ceea ce vezi la faţa locului. Pilotul ne-a introdus într-un univers în care licăreau canioane abrupte de coral şi defileuri cu margini ascuţite ca lama, intens colorate şi colcăind de bancuri de peşti extrem de mari şi variate – peşti-fluture, Pomacentridae, peşti-înger, peşti-papagal, minunat coloraţii peşti-arlechin-cu-colţi, ace-de-mare. Am văzut moluşte comestibile uriaşe, gasteropode şi stele-de-mare, aglomerări de peşti-anemonă plutind şi marele şi leneşul Epinephelus tukula. Potrivit aşteptărilor, parcă vizitam un acvariu public, numai că acum totul era natural şi sălbatic. Cu uimire prostească am descoperit diferenţa dintre cele două experienţe. Cînd m-am uitat la un moment dat, o broascăţestoasă enormă a trecut înot pe lîngă noi, la doar cîţiva metri de geam şi fără să se sinchisească. Pe urmă am văzut un rechin de recif adulmecînd pe furiş prin apele adînci. Avea puţin peste jumătate de metru, însă era în stare să te crănţăne destul de frumuşel. Nu erau doar peştii săltăreţi ori celelalte forme de viaţă subacvatică, ci chiar modul în care cădea lumina de sus, apoi forma, textura şi varietatea incredibilă a coralului însuşi mă captivau şi mă lăsau fără cuvinte. Ajunşi înapoi la ponton, Allan a insistat să mergem imediat să înotăm. La un capăt al pontonului erau trepte metalice pe care puteai coborî în apă. La capătul de sus al treptelor erau coşuri mari cu înotătoare, tuburi de oxigen şi măşti. Ne-am echipat şi am sărit în apă. Avusesem impresia că apa va avea vreo cîţiva metri, aşa că am fost surprins – ca să mă exprim cu prudenţă – să descopăr că aveam mult peste 10 metri pînă la fund. Nu mai înotasem niciodată la aşa o adîncime şi era neaşteptat de enervant – la fel de stresant ca şi cînd m-aş fi trezit planînd la 18 metri deasupra pămîntului. Evaluarea asta panicată nu pare să fi durat mai mult de trei secunde, apoi masca şi tubul mi s-au umplut de apă şi am simţit că mă înec. Gîfîind şi cuprins de agitaţie, am scos apa şi am încercat din nou, dar aproape instantaneu masca s-a umplut la loc. Am repetat experienţa de încă două sau de trei ori, dar cu acelaşi rezultat. În tot timpul ăsta, Allan se mişca încoace şi-ncolo precum Darryl Hannah în Splash. — Pentru numele lui Dumnezeu, Bryson, ce faci? a spus el. Eşti la nici un metru de ponton şi te îneci! — Mă înec! M-a izbit un val drept în faţă şi m-a buimăcit. — Sînt o fiinţă terestră, am bolborosit. Mă simt ca peştele pe uscat. El a cotcodăcit şi dus a fost. Eu mi-am băgat uşor capul sub apă să-l văd cum taie valurile ca un submarin în direcţia unui peşte-Napoleon – un peşte-înger de dimensiunea unei perne de canapea – şi m-am simţit din nou epuizat, bolborosind dezamăgit că nu-mi imaginasem că apa va fi atît de adîncă şi clară dedesubt. Mai erau acolo chestii interesante, peşti jumate cît mine şi care se simţeau, evident, ca peştele în apă, nu ca mine. Pe urmă mi s-a umplut iar masca cu apă, pe care am scuipat-o din nou. Apoi a mai venit un val mic şi m-a plesnit peste faţă. Trebuie să mărturisesc că asta-mi plăcea chiar mai puţin – cu mult mai puţin – decît mă aşteptasem şi nici măcar nu mă aşteptasem să-mi placă prea mult. Am aflat ulterior ceva interesant – că asta e o reacţie destul de frecventă la înotătorii lipsiţi de experienţa oceanului. Cînd intră în apă, se simt descoperiţi, se panichează fără să spună nimic şi leşină (reacţia tipic japoneză, se pare) sau fac atac de cord (reacţia tipică a unei persoane supraponderale). Ei, aici intervine al doilea aspect interesant. Fiindcă cei care au tub de oxigen stau în apă cu braţele şi picioarele răsfirate şi cu faţa chiar sub linia de suprafaţă – adică în poziţia mortului –, deoarece practic, din ceea ce mi s-a spus şi mie, nu poţi face diferenţa între un înotător care practică acest stil şi un cadavru plutitor. Doar cînd se aude fluierul şi toată lumea iese la suprafaţă, mai puţin unul, rămas să plutească în derivă, se află că cineva nu va mai putea apărea la ceai. Din fericire, după cum probabil că aţi dedus, dat fiind că această carte este publicată, personal, am evitat o asemenea soartă ingrată şi am reuşit să ies şi să mă tîrîi înapoi la ponton. M-am aşezat pe un şezlong pe punte, sub mîngîierile soarelui, şi m-am şters cu cămaşa lui Allan. Pe urmă am scos filele de ziar de la Alan Howe despre americanii care muriseră acolo. Le mai citisem, dar acum, că ştiam la prima mînă despre ce era vorba, le-am mai parcurs o dată foarte atent. Povestea, din cîte se ştie, este simplă. În ianuarie 1998, Thomas şi Eileen Lonergan, din Baton Rouge, Louisiana, care tocmai făcuseră un voluntariat pentru Peace Corps în sudul Pacificului, au mers în vacanţă în Australia înainte de a se întoarce acasă şi s-au dus pentru scufundări la recif, printr-o agenţie numită Outer Edge. La sfîrşitul după-amiezei, nu s-au mai întors la vas la ora convenită. Absenţa lor nu a fost observată, iar nava a plecat fără ei. Au trecut două zile şi jumătate pînă absenţa lor a fost anunţată. Nu au fost găsiţi niciodată. De ce nu s-au întors soţii Lonergan la vas şi ce s-a întîmplat cu ei cînd s-a constatat că au fost abandonaţi îşi găsesc răspunsul doar în supoziţii. De unde stăteam eu, aş fi putut vedea nava, despre care am aflat, în trecere, de la un membru al echipajului, că era la aproximativ trei mile marine distanţă. (O milă marină este cu aproximativ 200 de metri mai lungă decît mila terestră, deci la o distanţă de cinci kilometri şi jumătate.) Vasul părea îngrozitor de mic şi îndepărtat, dar soţii Lonergan, care aveau experienţă în scufundări şi se simţeau în elementul lor în apă, trebuie să fi considerat că înotul pînă acolo nu era deloc dificil. Condiţiile erau perfecte. Marea era calmă, temperatura apei era de 29 °C, iar ei aveau costume de scafandru. În afară de ponton, aveau opţiunea cumva mai uşoară de a înota pînă la St. Crispin Reef, la o depărtare de aproape doi kilometri, unde erau nişte aflorimente la vedere, pe care se puteau căţăra şi unde puteau aştepta să vină cineva să-i salveze. Problema, după cum îşi amintise foarte bine Alan Howe, era că, pentru a ajunge la oricare dintre refugiile astea trebuia să traversezi un canal cu apă adîncă, în care se ştie că mişună vieţuitoare marine mari, adică rechini cu dinţi ascuţiţi şi peşti epinefel gigant ameţiţi. Cu aceste detalii, misterul se adîncea. La cîteva zile după dispariţia lor, vestele de salvare ale soţilor Lonegran au fost aruncate de valuri intacte pe o plajă de pe insula principală. De ce să-şi scoată doi oameni abandonaţi în larg vestele de salvare, pare a fi o întrebare fără răspuns. Mai mult, faptul că erau intacte sugera că nu fuseseră atacaţi de rechini. Nedumerirea a crescut şi mai mult cînd poliţia a examinat lucrurile personale pe care cei doi le lăsaseră la hostelul sărăcăcios din Cairns, unde fuseseră cazaţi. Acolo a devenit clar că amabilul cuplu american nu era atît de fericit pe cît păruse. Eileen Lonergan îşi notase în jurnal că soţul ei avusese o depresie şi spusese că vrea „să-i pună capăt” într-o excursie de scufundări. (Hopa!) Acesta insinuase că o s-o ia şi pe ea cu dînsul. (De două ori hopa!) Cu siguranţă această poveste avea nişte dedesubturi. Allan a ieşit în sfîrşit la suprafaţă, părînd învigorat şi controlîndu-şi muşchii stomacali într-un fel care mi-l amintea pe Jeff Chandler în unele dintre ultimele lui filme, pălăvrăgind cu un elan delirant despre experienţa extraordinară pe care o avusese şi ce laş fără seamăn eram eu. Şi-a tras cămaşa pe el şi s-a lăsat pe scaunul de lîngă mine cu un aer foarte încîntat. Pe urmă s-a ridicat în picioare şi a început să se pipăie într-un mod extravagant. — Cămaşa asta e udă, mi-a spus. — Chiar? am răspuns, încruntîndu-mă îngrijorat. — E udă leoarcă. Am atins-o uşor. — Ca să vezi, chiar este, am aprobat. Se pare că se tot pierdeau oameni peste tot prin Queensland în perioada aceea. Ziarele de a doua zi erau pline de rapoarte asupra unei anchete în legătură cu dispariţia unui tînăr britanic, Daniel Nute, care era în excursie, dispărut de pe promontoriul Cape Tribulation cu aproape doi ani în urmă. Nute pornise de unul singur într-o excursie de şase ore către un loc numit Mount Sorrow şi completase conştiincios formularul de identificare pe care călătorii în brusă trebuie să-l completeze, pentru a-i ajuta pe cei care pornesc în căutarea lor, în eventualitatea în care nu se mai întorc. Din păcate, nimeni din personalul parcului naţional nu a strîns şi nici nu a controlat formularele de identificare în ziua aceea. De fapt, s-a dovedit că aceştia rareori strîngeau sau verificau formularele de identificare. Drept urmare, atunci cînd Nute nu s-a mai întors, nu a observat nimeni şi nu s-a lansat nici un semnal de alarmă. Şi mai uimitor era că, deşi Nute lăsase un cort ridicat pe terenul unui camping pentru excursionişti din Daintree, personalul de la adăpost nu a anunţat autorităţile că acesta lipsea de 23 de zile. Un angajat de la adăpost a declarat în cadrul anchetei că era „la ordinea zilei ca oamenii să-şi abandoneze corturile şi să plece fără să anunţe”. Sigur că da. Rezultatul a fost că, pînă să se organizeze o căutare, trecuse aproape o lună. Cadavrul lui Nute nu a mai fost găsit. Toate aceste lucruri au început să aibă sens a doua zi dimineaţă, cînd eu şi Allan am mers cu maşina în Cairns cu nişte treburi. Ceva din vitrina unui magazin cu echipament sportiv i-a atras atenţia, aşa că am intrat. În timp ce el proba articole vestimentare într-o parte, eu aveam o discuţie plăcută cu cele două doamne de vîrstă mijlocie care lucrau acolo. Am pomenit, fără nici un motiv, doar de dragul conversaţiei, că oraşul Cairns apăruse de multe ori în titlurile ştirilor din ultima vreme. — A! a exclamat una dintre doamne sec. — Ştiţi, cazul Lonergan şi oamenii de pe vasul chinezesc şi bietul copil dispărut la Daintree. — Aaa, asta era, a spus doamna indiferentă. Acolo jos, în sud, fac mereu din ţînţar armăsar. Colega ei a aprobat, dînd energic din cap. — Nu pierd nici o ocazie să pună Queensland într-o lumină proastă. La fel a fost cînd cu ciclonul. Eram în Sydney în săptămîna aceea, în vizită la sora mea, şi, ştiţi, aveau articole de mai multe pagini despre asta. — Păi, a fost o ştire grozavă, am subliniat. — Dar n-ar fi tratat-o aşa dacă s-ar fi întîmplat în Australia de Vest. — A, nu? — Nu. Vedeţi, o fac pentru a descuraja oamenii să vină aici. — Chiar credeţi asta? — O, da. Nu vor ca vizitatorii să plece din Sydney. Vor să-i ţină acolo. Aşa că preiau orice ştire care face ca statul Queensland să pară, ştiţi, periculos sau înapoiat şi distorsionează faptele ca să sperie oamenii. Ambele au dat din cap aprobînd cu cea mai mare sinceritate. — La fel a fost şi în cazul cuplului acela tînăr de la recif. E chiar evident că a fost sinucidere, dar ei au exagerat dincolo de orice limite… — Dincolo de orice limite, a secondat-o prietena ei. — …ca să facă să pară că n-ar fi sigur să mergi la recif. — Şi băiatul de la Daintree? am plusat. — Nu se ştie sigur că e mort, a spus ea cu tonul cuiva care deţine surse absolut sigure. — Dar lipseşte de doi ani. — Da, dar a fost văzut peste tot în peninsula Cape York. — Peste tot, a aprobat prietena. — Scuzaţi-mă, vreţi să spuneţi că ziarele au anunţat în mod fals moartea lui ca să facă statul Queensland să pară periculos? — Spun doar că lipsesc date. Femeia a dat din cap afectat şi şi-a încrucişat braţele. Partenera ei a făcut acelaşi lucru. Iar eu m-am gîndit: mai nebune de atît nu se poate. Întîmplarea a făcut să ne îndreptăm şi noi către Daintree. În această parte a Australiei, mai departe de atît nu se poate ajunge în nord pe un drum asfaltat, aşa că ne-am hotărît să mergem şi să vedem. La jumătatea dimineţii, toate urmele de ploaie dispăruseră deja şi soarele începuse să iasă – mai întîi timid, apoi în toată splendoarea lui. Queensland arăta diferit. Deodată, eram în Hawaii – cu munţi tropicali care coborau înspre mări scînteietoare, golfuri mari, plaje impecabile, străjuite de palmieri aliniaţi, insuliţe verzi şi stîncoase, care se iveau din cîte-un promontoriu. Din cînd în cînd mergeam cu maşina prin cîmpuri însorite de trestie-de-zahăr, dominate de înălţimea abruptă, albastră, a Alpilor Australieni. La Daintree am parcat şi ne-am dat jos să aruncăm o privire în jur. Am făcut o plimbare în jos, pînă la marginea fluviului Daintree, unde atît drumul, cît şi Beryl Wruck se terminau brusc. N-am văzut nici urmă de crocodil. Pe urmă ne-am întors la maşină şi am mers la vale pe un drum lateral, şerpuit, care duce la un feribot ce traversează Daintree spre Cape Tribulation. Feribotul nu circulase de o săptămînă din cauza ploilor, aşa că nu avea rost să mergem acolo jos, însă am vrut să văd promontoriul măcar din cealaltă parte a fluviului şi poate aveam o şansă să zărim un crocodil. Spre surpriza noastră, feribotul circula. În Daintree fuseserăm asiguraţi că încă nu-i dăduseră drumul. — I s-a dat din nou drumul ieri, a spus barcagiul, un om deloc vorbăreţ. Aşa că am luat feribotul peste fluviu şi am pornit în cursa de 32 de kilometri spre Cape Tribulation, prin Parcul Naţional Daintree. Drumul şerpuia la deal spre şi printr-o pădure tropicală muntoasă şi deosebit de frumoasă. În sfîrşit ajunsesem la tropicele umede şi eram foarte mulţumit. Pădurea Daintree este ce-a mai rămas dintr-o vreme cînd lumea era o masă unică de pămînt, acoperită în întregime de o vegetaţie umedă şi caldă. Cu timpul, continentele s-au desprins şi s-au mişcat către colţurile îndepărtate ale globului, dar Daintree, prin cine ştie ce număr de magie tectonică, a scăpat de transformările climaterice mai dramatice care în alte părţi au impulsionat schimbări de ordin ecologic. În consecinţă, acolo sînt plante – specii întregi – care au supravieţuit în mod extraordinar. În 1972, oamenii de ştiinţă au început să remarce cît de veche şi de excepţională este pădurea tropicală din nordul Australiei, cînd cîteva vite s-au îmbolnăvit din senin şi au murit după ce au păscut pe versanţii din josul junglei. S-a descoperit că vitele fuseseră otrăvite de seminţele unui copac numit Idiospermum australianse. Extraordinarul întregii situaţii îl reprezenta faptul că se credea că Idiospermum dispăruse de pe pămînt acum 100 de milioane de ani. De fapt, copacul o ducea foarte bine în Daintree, la fel ca alte 11 exemplare ale speciei, o redută primitivă a botanicii numite angiosperme, care se află la originea tuturor plantelor cu flori. Cam aşa arată Parcul Naţional Daintree – întunecat, dens, părînd să aparţină ştiu eu cărei epoci îndepărtate. Este un peisaj care nu te-ar surprinde deloc dacă ai vedea acolo pterozauri alunecînd în zbor printre copaci sau velociraptori sărind dintr-o parte în alta a drumului principal. De fapt, sînt chiar multe vieţuitoare ciudate acolo. Ăsta este unul dintre puţinele locuri rămase unde există şansa de a mai vedea cazuari. Aceştia seamănă mult cu emu, numai că au o excrescenţă osoasă pe cap numită coif şi cîte un cleşte ucigaş şi abominabil la fiecare picior. Cazuarii atacă sărind şi lovind cu ambele picioare odată. Din fericire, chestia asta nu sentîmplă foarte des. Ultima victimă a fost în 1926, cînd un cazuar a atacat un băiat de 16 ani, care îl tachinase; pasărea i- a tăiat jugulara după ce-a sărit la el. Atacurile sînt atît de rare acum deoarece cazuarii au devenit extrem de retraşi şi, slavă Domnului, s-au împuţinat numeric. Nu au supravieţuit mai mult de o mie. Daintree este, de asemenea, unul dintre ultimele locuri unde mai poate fi admirat cangurul-de-copac – care, aşa cum sugerează şi numele, trăieşte în copaci, dar este mai sfios decît cazuarul şi nu-l vezi aproape niciodată. Jungla este atît de variată şi atît de îndepărtată de centrele academice, încît o mare parte din ea rămîne necercetată. De pildă, primul studiu ştiinţific asupra cazuarului a fost făcut abia acum un deceniu. Drumul dădea într-o poiană însorită din junglă, unde se găseau un chioşc cu mîncare la pachet şi o cabină telefonică, nepotrivite cu ansamblul. Un camping se ascundea în frunzişul extravagant, iar lîngă el un semn cu săgeată indica drumul spre plajă. Acesta ducea mai departe înspre un drum de lemn, printre mangrove. Fiinţe mici săreau repede în apa mîloasă în timp ce ne apropiam. După cîteva minute am ieşit pe plajă. Era remarcabil de frumoasă – o întindere mare de nisip moale şi alb, unde mai vedeai şi bucăţi de lemn, frunze de palmier şi alte resturi naturale, în faţa unui golf de un albastru strălucitor. În faţă, undeva la distanţă, se vedea un promontoriu care domina peisajul, îmbrăcat în verde. Locul era imaculat şi însorit, exact aşa cum i-a apărut pentru prima dată lui James Cook, cu mai bine de două secole în urmă. El l-a numit Cape Tribulation, fiindcă acolo s-a împotmolit Endeavour în corali, la aproximativ 19 kilometri de coastă. Serios avariat, vasul era în pericol iminent de scufundare, însă Cook avea cu el un marinar care fusese cîndva în strîmtori ca asta, pe un vas salvat printr-un procedeu neobişnuit, cunoscut sub numele de astupare – de fapt, bandajarea lui pe dedesubt, prin trecerea unei pînze şi apoi strîngerea ei cu putere pentru a acoperi gaura. Era o măsură disperată şi cu puţine şanse de reuşită, dar a funcţionat ca prin minune. Cook a îngrijit nava pe un ţărm, la cîţiva kilometri de promontoriul unde ne aflam noi. Echipajul a făcut reparaţii timp de şapte săptămîni, înainte de a ridica ancora, pentru a se îndrepta spre Anglia şi spre glorie. Dacă Endeavour s-ar fi scufundat, iar Cook nu ar mai fi ajuns acasă, istoria ar fi fost desigur foarte diferită. Este foarte probabil ca Australia să fi devenit colonie franceză – un gînd sinistru, ca să nu spunem mai mult –, iar Marea Britanie ar fi trebuit să-şi reducă ambiţiile coloniale în funcţie de asta. Nici o parte a lumii nu ar fi rămas neafectată. Melbourne ar fi putut să fie acum pe cîmpii din Africa. Sydney ar fi putut să fie capitala Coloniei Regale a Californiei. Cine ar putea şti? Un lucru este sigur, şi anume că echilibrul global al puterii s-ar fi schimbat, dincolo de orice imaginaţie. Pe de altă parte, am fi fost scutiţi de serialul Home and Away, aşa că nu ar fi fost neapărat un dezastru inimaginabil. Allan şi cu mine am explorat plaja timp de aproximativ o jumătate de oră, apoi ne-am întors în poiana unde se afla chioşcul şi am aruncat o privire la drumul care ducea spre Cooktown. Dincolo de chioşc devenea deodată dificil din cauza pietrelor şi urca abrupt spre dealurile luxuriante. Harrison Ford ar fi dat oricît să obţină dreptul de a produce aici un film de aventuri. Aflasem cu doar o zi înainte că respectiva cale este nesigură la modul periculos şi enervant, chiar şi pe vreme bună, aşa că poate era mai bine ca eu şi Allan să nu cutreierăm pe acolo. În orice caz, acum drumul era impracticabil. Cu toate acestea, arăta al naibii de tentant, ca un fel de invitaţie la aventură. Cooktown, cîndva un oraş minier, avusese o populaţie de 30.000, iar acum are doar 200 de persoane şi se afla la 75 de kilometri depărtare, de cealaltă parte a munţilor. Este ultimul oraş din estul Australiei. Dincolo de el nu se află nimic altceva decît aşezări aborigene, risipite de-a lungul drumului de 600 de kilometri spre Cape York, punctul cel mai nordic al Australiei. Dar mai departe de punctul acela nu-mi propusesem să merg. M-am întors şi am descoperit că Allan se făcuse nevăzut. A reapărut după un minut din direcţia chioşcului, cu două doze de Coca-Cola, dintre care una mi-a dat-o mie. — Nu aveau urină, a spus el, şi amîndoi am rîs pe cinste la gluma asta. Capitolul 15 Şi uite-aşa am pornit-o spre cea mai nordică parte a Australiei. Am intrat în Darwin prin extremitatea coastei, unde două cîmpuri ciclonice minore treceau de-a lungul coastei de nord şi am închiriat altă maşină – o Toyota sedan puternică şi lucioasă, care dădea impresia că ar putea să parcurgă cei 1.500 de kilometri pînă la Alice Springs cît ai zice peşte. Am botezat-o Testosteron. Northern Territory a avut întotdeauna o mentalitate aparte. La sfîrşitul anului 1998, locuitorii au fost invitaţi să formeze cel de-al şaptelea stat al Australiei, dar au refuzat categoric ideea într-un referendum. Se pare că de fapt le place statutul de marginalizaţi. Ca atare, o zonă de 1.350.000 de kilometri pătraţi sau aproximativ o cincime din ţară este tot Australia, dar nu îi aparţine de fapt. Chestia asta generează cîteva anomalii interesante. Tuturor australienilor li se cere prin lege să voteze la alegerile federale, inclusiv rezidenţilor din Northern Territory. Cu toate acestea, de vreme ce Northern Territory nu este un stat, nu are locuri în Parlament. Aşa că cei din Northern Territory aleg reprezentanţi care se duc la Canberra şi participă la sesiunile Parlamentului (cel puţin asta spun în scrisorile pe care le trimit acasă), dar de fapt nu votează, nu participă şi nu au nici o responsabilitate. Chiar mai interesant, la referendumurile naţionale, şi cetăţenilor din Northern Territory li se cere să voteze, dar voturile lor nu sînt luate în considerare. Sînt doar puse deoparte sau ceva de genul ăsta. Mie mi se pare puţin cam ciudat, dar, după cum declară, oamenii par mulţumiţi de starea de fapt. Eu unul simt că celor din Northern Territory nu ar trebui să li se permită să participe cu drepturi depline la problemele de politică naţională pînă cînd nu-şi aduc un personal hotelier mai prietenos în Darwin. Acesta ar putea părea un temei cam bizar, la baza unei filosofii politice, dar nu ai încotro. Hotelierii din Darwin au deficienţe serioase la capitolul amabilitate, iar dacă e nevoie de retragerea unor libertăţi civile pentru a-i face să se ocupe de asta, atunci cred că nu ar precupeţi prea mult, ca să fiu sincer. Problemele noastre au început cînd am mers să căutăm hotelul. Făcusem rezervări la All Seasons Frontier Hotel, dar se părea că nu exista nimic cu numele acela. Ghidul pomenea un Top End Frontier Hotel, iar într-un pliant turistic pe care lam luat din aeroport am găsit un Darwin City Frontier Hotel, iar într-altul un All Seasons Premier Darwin Central Hotel. Am observat toate acestea de la distanţă, cînd ne plimbam cu maşina timp de 40 de minute, sporovăind în surdină, ca doi soţi mofturoşi. Am oprit cam şase pietoni, dar nici unul nu auzise de vreun All Seasons Frontier Hotel, cu excepţia unui bărbat care credea că e în Kakadu, la 200 de kilometri spre est. Cu ajutorul unei hărţi mici, care nu ne era de prea mare ajutor, l-am condus pe Allan pe o serie de străzi, coborînd şi terminîndu-se parcă mai mereu cu o trecere de pietoni sau sfîrşind într-o fundătură de încărcare-descărcare marfă, spre exasperarea tot mai mare a prietenului meu. — Eşti în stare să citeşti o hartă banală? a întrebat el pe tonul arţăgos al omului căruia nevoia de băutură la ora aceea a zilei nu i se satisfăcea, fiind înlocuită de cutii de carton şi tomberoane mobile. — Nu, am răspuns cu aceeaşi monedă, nu sînt în stare să citesc o hartă banală. Pot citi o hartă bună. Harta asta, în orice caz, nu e bună de nimic. Nu-mi e de nici un folos. Este echivalentul tipărit al drumului nostru cu maşina, dacă pot spune aşa. Pînă la urmă am oprit în faţa unui hotel mare de pe plajă şi Allan mi-a ordonat să intru şi să cer să fiu îndrumat de cei ce se ocupă cu asta. La recepţie, un tînăr care în mod evident îşi dăduse ultimul salariu pe un tub foarte mare de gel de păr stătea cu spatele la mine şi îşi încînta două colege cu cine ştie ce anecdotă nostimă. Am aşteptat un minut, care mi-a părut o veşnicie, apoi am exclamat: „Hmm-hmm”. El şi-a întors capul să mă vadă, iar expresia lui exprima cu răceală: „Ce?”. — Aţi putea să-mi arătaţi unde-i All Seasons Frontier Hotel? am întrebat politicos. Fără nici un preambul, a înşirat o serie de indicaţii complexe. Darwin e plin de nume de străzi ciudate – Cavenagh, Yuen, Foesche, Knuckey – şi nu le-am reţinut de la început. La tejghea era un vraf de hărţi şi l-am întrebat dacă poate să-mi arate pe-o hartă. — E prea departe de mers pe jos, mi-a spus el tăindu-mi-o scurt. — Nu vreau să merg pe jos. Sînt cu maşina. — Atunci spuneţi-i şoferului să vă ducă. Şi-a dat ochii peste cap pentru a impresiona fetele şi a continuat povestea pe care le-o spunea. Vai, cît îmi doream o armă sau poate nişte cleşti industriali cu care să-i prind gîtul subţire şi să-i smulg capul, să-l iau lîngă mine, poate aşa avea să audă mai bine ce aveam să-i spun în următoarele secunde. Suna aşa: „Crezi că dacă aş avea şofer, te-aş mai întreba pe tine? E o maşină închiriată, rahat bun de nimic, enervant şi ridicol de împopoţonat ce eşti!”. Se poate să nu fi spus cuvintele exact în ordinea asta, dar cu siguranţă cam aceasta era încărcătura emoţională a exprimării. Cu o privire posacă şi un oftat prelung, tînărul a luat un pix şi a mîzgălit traseul pe hartă, a rupt-o din caiet şi mi-a întins-o, ca şi cînd mi-ar fi dat un voucher pe care nu îl meritam. Zece minute mai tîrziu trăgeam maşina în faţa unui hotel, anunţat printr-un indicator stradal ca fiind Darwin City Frontier Hotel. Trecuserăm pe lîngă el de cîteva ori, însă îl respinseserăm viguros de fiecare dată. Am intrat ţanţoş. — Ăsta este All Seasons Frontier Hotel? am urlat de la o distanţă nepotrivită. Tînăra de la recepţie şi-a ridicat privirea şi a clipit. — Da, a spus. — Atunci – am venit mult mai aproape – de ce nu puneţi un semn acolo sus care să indice asta? M-a privit fix în ochi. — Aşa scrie în partea laterală a clădirii. — Ba nu, nu scrie. Mi-a oferit un zîmbet subţire, metalic, de o condescendenţă maximă. — Ba da, scrie. — Ba nu, nu scrie. Zbătîndu-se între pregătirea pe care-o avea în relaţiile cu clienţii şi tupeul tinerilor, a ezitat şi, cu o voce moale, a spus: — Ba da. Am ridicat un deget într-un fel care spunea: „Nu mişca. Nu pleca nicăieri. Mă duc să verific chestia asta şi pe urmă măntorc şi strîng pe cineva de gît. Poate chiar pe tine”. Am ieşit şi am înconjurat clădirea cu aerul unui inspector de clădiri în stare de furie dementă, examinînd-o din fiecare unghi şi de la diverse distanţe, am întins un deget spre Allan, oprindu-l să spună ceva, iar Allan se uita la mine înmărmurit din scaunul şoferului, după care m-am întors şi am anunţat: — Nu scrie All Seasons nicăieri pe clădire. Ea s-a uitat la mine şi nu a spus nimic, dar eu îmi dădeam seama că de fapt zicea în gîndul ei: „Ba da”. Mă bucur să văd o mărturie a faptului că, oricum se va fi numind, Darwin City Frontier Hotel a fost o dezamăgire nemaipomenită. Avea preţuri prea mari pentru serviciile oferite, n-avea nici un farmec şi era prost situat. Televizorul din camera mea nu funcţiona, pernele păreau să fie umplute cu beton, iar recepţionerul era enervant. Asta nu era Australia pe care ajunsesem să o respect şi să o ador. După multe experimente la nimereală şi o altă discuţie cu tînăra de la recepţie, am descoperit că, pentru a ajunge la bar, trebuia să coborîm o scară din spatele clădirii pînă la demisol, să trecem prin nişte depozite, să ieşim din clădire şi să ajungem în faţa a două uşi glisante automate care nu funcţionau. Allan, care nu este genul care să lase vreun impediment să-l despartă de băutura de seară, le-a forţat pînă le-a deschis, cu o perseverenţă impresionantă, şi ne-am strecurat înăuntru. Barul era înţesat, oarecum de aşteptat, cu indivizi scandalagii şi beţi, care arătau periculos, toţi cu tatuaje mari, păr lung şi bărbi uriaşe – nu tocmai patronii pe care te aştepţi să-i găseşti în barul unui hotel pentru oameni de afaceri. — Ca o adunare ZZ Top, a bodogănit Allan înciudat, dar avea dreptate. Ne-am luat două beri şi ne-am aşezat morocănoşi, într-un colţ, ca două domnişoare bătrîne într-o staţie de autobuz din oraş, şi ne-am uitat cum doi dintre indivizii mai solizi jucau o partidă de biliard, în care fiecare lovitură nereuşită – şi păreau să nu prea fie decît din alea – era însoţită de o izbitură puternică a tacului în ceva metalic sau tare: tabla de biliard, spătarul unui scaun, lampa care se legăna deasupra mesei. Părea doar o chestiune de timp pînă cînd carne şi oase aveau să intre-n ecuaţie. Ne-am hotărît să încercăm restaurantul de pe terasa de la etajul şapte, în căutarea unui loc mai liniştit şi mai calm. Restaurantul era mare, cu ferestre voluminoase, oferind o privelişte generoasă asupra oraşului Darwin, în lumina apusului. Din cele poate 50 de mese din încăpere, nu erau ocupate mai mult de trei sau patru, aşa că am fost surprinşi cînd amfitrioana ne-a informat, complet panicată, că nu mai avea mese libere. — Dar e practic gol, am remarcat. — Îmi pare rău, dar avem ceva foarte, foarte urgent. Ca şi cînd ar fi vrut să dovedească urgenţa situaţiei, şi-a şi luat tălpăşiţa. Noi ne-am aşezat la bar şi am mai luat două beri, pe care le-am obţinut de la un indonezian vesel care mai trecea pe lîngă noi şi probabil era un angajat. După încă 30 de minute de insistenţe, ni s-a dat pînă la urmă o masă lîngă o fereastră îndepărtată. Acolo am mai stat zece minute, pînă a venit o chelneriţă şi ne-a trîntit în faţă cîte un ghiveci mic, obişnuit, din teracotă, cu o bucăţică de pîine proaspăt coaptă. — Ce-i asta? am întrebat. — E pîine, mi-a răspuns chelneriţa. — Dar e-ntr-un ghiveci? Mi-a aruncat o privire despre care începeam să cred că e privirea fixă, tipică locuitorilor din Darwin. Era o privire care spunea: „Da. Şi?”. — Păi, nu e cam neobişnuit? Ea s-a gîndit un moment. — Este un pic, cred. — Şi toată masa va avea o tematică horticolă? Expresia ei s-a contorsionat într-o privire de o suferinţă intensă, ca şi cînd ar fi încercat să-şi îngroape faţa în fundul capului. — Ce? — O să primim primul fel într-o roabă? am dezvoltat eu ideea, cordial. O să ne serviţi salata cu furca? — A, nu, doar pîinea e specială. — Ce mă bucur s-aud asta! Pînă să apucăm să ajungem la următoarea etapă a relaţiei noastre şi să comandăm de băut, chiar şi un meniu, chelneriţa dispăruse, anunţîndu-ne pe fugă despre o urgenţă care apăruse şi că va reveni cînd se va putea. După aceea a urmat o seară grozavă – de cîte ori tînjeam după hrană sau voiam ceva de băut sau doar să auzim accentul australian, trebuia să plecăm şi să aşteptăm lîngă uşile de la bucătărie, pînă cînd prindeam pe cineva ieşind. Ceilalţi clienţi, puţini cîţi erau, făceau la fel. În timpul unei incursiuni l-am întrebat pe un bărbat cu un pahar de bere gol în faţă dacă mănîncă des aici. — Soţiei îi place priveliştea, a explicat el, şi ne-am uitat amîndoi spre celălalt capăt al sălii, la o femeie mică şi rotofeie, care ne-a făcut din mînă scurt, dar vesel. — Servesc puţin cam lent, nu credeţi? — Al naibii, deplorabil de lent, a aprobat. Se pare că au o urgenţă sau ceva. Dimineaţă, la recepţie era un bărbat. — Ei, şi cum v-aţi simţit, domnule? a întrebat calm. — A fost unic, execrabil, am răspuns. — A, excelent, a bîiguit, în timp ce-mi lua cartela. — De fapt, m-aş încumeta să spun că acest loc nu are altă virtute în afara faptului că face ca orice altă experienţă în materie de servicii să pară incomparabilă. M-a privit cu recunoştinţă, ca şi cînd ar fi vrut să spună: „Asta da laudă!”, şi mi-a dat nota de plată s-o semnez. — Vă mai aşteptăm pe la noi. — Mai degrabă m-aş lăsa operat de triburile indigene. S-a schimbat la faţă şi a rămas aşa o bună bucată de timp. — Excelent, a spus el din nou, fără convingere. Am plecat să vizităm oraşul. Darwin se află în centrul canicular al tropicelor, ceea ce, după părerea mea, impune nişte cerinţe stilistice – clădiri albe cu verandă, ferestre cu oblon, palmieri în ghivece, ventilatoare leneşe de tavan, răcoritoare în pahare înalte, servite de majordomi supuşi, bărbaţi în costume albe şi pălării de paie, doamne în rochii de bumbac cu imprimeu floral, un joc de mahjong pentru dupăamiezele toride, [actorii] Sydney Greenstreet şi Peter Lorre apărînd din cînd în cînd, dîndu-şi aere de macho şmecher. Orice peisaj din care lucruri ca acestea lipsesc, inevitabil, mă dezamăgeşte, iar Darwin mi-a înşelat aşteptările din toate punctele de vedere. Ca să fim cinstiţi, locul ăsta a fost bubuit la greu – a fost bombardat în repetate rînduri de japonezi în al Doilea Război Mondial şi pe urmă devastat de ciclonul Tracy în 1974 –, aşa că o mare parte din el trebuie să fi fost construit din nou. Chiar şi aşa, nu exista aproape nimic care să sugereze o legătură cu clima. Puteam fi în Wollongong sau în Bendigo sau în oricare alt oraş provincial, de o prosperitate moderată. Aproape orice bărbat de pe stradă avea barbă şi tatuaj şi toţi îşi tîrşîiau picioarele, ca nişte beţivani, ca şi cînd, peste zi, toţi ar fi fost convertiţi la o sectă. Ici-colo mai erau şi aborigeni, mai mult umbrele lor care se furişau în peisaj, stînd tăcuţi la marginea pieţelor însorite, ca într-o sală de aşteptare. În timp ce Allan s-a dus să scoată bani de la un bancomat, eu m-am strecurat lîngă trei aborigeni, doi bărbaţi şi o femeie, care se uitau în gol. I-am salutat cu o aplecare uşoară a capului şi schiţînd un zîmbet în loc de „bună ziua”, în timp ce îi depăşeam din mers, dar semnalele mele nu au reuşit să stabilească contactul vizual. De parcă ori ei erau pe altă lume, ori eu eram transparent. Am luat micul dejun într-o cafenea italiană mică, unde eram singurii clienţi, apoi am mers cu maşina la Muzeul şi Galeria de Artă din Northern Territory, pentru că citisem că aveau o viespe-de-mare expusă. Mă aşteptasem ca muzeul să fie mic şi prăfuit şi să nu stăm acolo decît pentru viespea-demare, dar de fapt muzeul era atractiv şi modern, chiar minunat. Era neverosimil de mare pentru un muzeu provincial şi plin ochi de chestii interesante, expuse cu cap. O secţiune era dedicată ciclonului Tracy, încă cel mai devastator eveniment natural din istoria Australiei. Fusese atît de puternic, încît aproape că măturase cu totul oraşul în seara de Crăciun din 1974. Potrivit unei ştiri înregistrate, majoritatea oamenilor nu se aşteptaseră ca furtuna să fie cine ştie ce. Un ciclon mai slab trecuse prin zonă cu cîteva săptămîni mai devreme, fără să producă pagube prea mari, iar marginea din faţă a lui Tracy măturase oraşul pe deasupra, fără să lase vreun semn al atrocităţii care urma. Cei mai mulţi s-au dus la culcare, ca şi cînd ar fi fost o noapte ca oricare alta. Pînă cînd Darwin nu a fost lovit de coada furtunii, cam pe la 2.30 noaptea, oamenii nu au înţeles gravitatea situaţiei. Cînd vînturile au început să le biciuiască la o viteză de 257 de kilometri pe oră, din casele tropicale fragile din Darwin au început să se rupă bucăţi, pentru ca apoi să se prăbuşească cu totul. Cam toate erau din plăci fibrolemnoase, construite după al Doilea Război Mondial, dintr-un material numit seria D, ieftin şi eficient, dar care nu putea să facă faţă unui adevărat taifun. Pînă dimineaţă, Tracy distrusese 9.000 de case şi ucisese peste 60 de oameni. Chiar dincolo de centrul expoziţiei era o cămăruţă mică şi întunecoasă, unde puteai asculta o înregistrare a vuietului furtunii, făcută în noaptea aceea de un preot romano-catolic. Un semn de pe uşă avertiza că cei care trecuseră prin experienţa furtunii ar putea fi afectaţi emoţional, ceea ce mi sa părut puţin exagerat, pînă cînd am auzit-o eu însumi. Ei bine, era un mod uluitor de eficient de a te face să realizezi cît de puternică şi terifiantă poate fi o astfel de furtună. Înregistrarea începea cu diverse zgomote energice, sunetul vîntului de dinaintea furtunii – crengi lovindu-se, porţi izbindu-se –, iar pe urmă se înteţea tot mai mult, pînă cînd devenea un hohot de furie al naturii nestăpînite, un urlet nepămîntesc, se auzea cum acoperişuri de metal erau smulse şi alte bucăţi mari dărîmate erau antrenate într-un zbor frenetic prin noapte. Experienţa asta în bezna nopţii, aşa cum vor fi avut-o şi localnicii, o făcea extrem de realistă, avînd asupra celui ce asculta înregistrarea un impact extraordinar de puternic. Eu m-am pomenit ghemuindu-mă la orice izbitură auzeam în apropiere. Cînd s-a terminat, m-am uitat la Allan şi el la mine, impresionaţi şi vlăguiţi, şi am continuat să ne uităm la exponate dintr-o altă perspectivă. Pe un ecran fixat pe un perete exterior se proiecta încontinuu un documentar produs de Australian Broadcasting Corporation, arătînd ce au găsit oamenii din oraş cînd s-au trezit a doua zi – devastare totală. Filmat cu o cameră pentru maşină, materialul arăta, stradă după stradă, cum construcţiile fuseseră făcute una cu pămîntul. Cam tot restul muzeului era populat de animale împăiate care ilustrau biodiversitatea extraordinară a Northern Territory. Mîndria muzeului era un crocodil enorm împăiat, pe nume Sweetheart, care pentru un timp a fost cel mai renumit din Australia. Sweetheart – care, în ciuda numelui efeminat, a fost mascul – ura cu patos motoarele suspendate şi obişnuia să atace orice ambarcaţiune care-l tulbura. Atipic pentru un crocodil, nu a rănit niciodată un om, dar a crănţănit cel puţin 15 bărci cu motor cu tot, perturbînd liniştea de dupăamiază a multor pescari. În 1979, cînd lumea se temea că Sweetheart ar putea să-şi facă rău singur – era tot timpul deranjat de zgomotul elicelor –, autorităţile care se ocupau de fauna locală au decis să-l mute într-un loc mai sigur. Din nefericire, captura a fost compromisă cînd un cablu s-a rupt şi Sweetheart s-a înecat. Aşa că a fost împăiat şi expus la muzeul Darwin, unde încă mai impresionează vizitatorii prin proporţii: atinge o lungime de aproape 5 metri şi cît era în viaţă cîntărea peste 770 de kilograme. O altă ramă răspunde unei întrebări care trebuie să fi frămîntat mintea aproape oricui la un moment dat, şi anume: „Cum se împăiază animalele?”. Eu tot timpul presupusesem că le umpleau cu rumeguş sau cu şosete vechi sau mai ştiu eu ce. Ei bine, aici am aflat, printr-un animăluţ împăiat, expus în secţiune transversală, că de fapt un asemenea specimen este gol, cu excepţia unui cadru interior din biluţe de polistiren şi ştifturi de lemn. Am fost înduioşat şi recunoscător că un curator îşi bătuse capul să ne arate cum stă treaba. Mai erau expuse multe reptile şi şerpi, majoritatea letali, pe care Allan ia privit absolut fascinat. Poate cea mai remarcabilă calitate a muzeului – şi presupun că asta e într-adevăr ceva tipic pentru Northern Territory – este că spunea lucrurilor pe nume în legătură cu pericolele din lumea înconjurătoare. Cele mai multe muzee din Australia se chinuie în toate felurile să-ţi arate că nu ţi se poate întîmpla nimic rău aici. Muzeul Darwin demonstrează destul de clar, cu fapte şi cifre care vorbesc de la sine, că dacă ţi se întîmplă ceva acolo, vei regreta amarnic acest lucru. Chestia asta reieşea mai ales din secţiunea vieţuitoarelor acvatice – iar aici, cel puţin, am descoperit ceea ce venisem să vedem: un cilindru mare de sticlă care conţinea o viespe-demare conservată, cea mai letală vieţuitoare de pe pămînt. Vederea ei nu te impresiona cîtuşi de puţin – o bulă translucidă în formă de cutie, înaltă de 15 sau 20 de centimetri, cu tentacule ca firul de papiotă, lungi de cîţiva metri, atîrnînd sub ea. Ca toate meduzele, nu are creier, dar capacitatea ei letală este incredibilă. Tentaculele unei viespide-mare conţin o cantitate de toxină suficientă pentru a ucide o mulţime de oameni, cam cît ar încăpea într-o cameră, şi, cu toate astea, nu se hrănesc decît cu creveţi mici, care nu sînt greu de prins. Ca oriunde în universul bizar al biologiei australiene, nimeni nu ştie cum a putut acest tip de meduză să dezvolte o asemenea toxicitate. Pe lîngă ea erau expuse şi alte vieţuitoare oceanice periculoase, în care Northern Territory abundă la modul impresionant – cinci tipuri de pisici-de-mare, două de caracatiţă-cu-inele-albastre, 30 de varietăţi de şerpi-de-mare, opt tipuri de scoici conice şi obişnuitul asortiment zglobiu de peşti-piatră, peşti-scorpion, peşti roşii şi ţepoşi din familia Scorpaenidae şi altele, prea multe ca să le enumăr aici şi prea deprimante ca să mai insist asupra lor. Toate astea se găsesc în apele puţin adînci de pe coastă, în ochiurile de apă dintre stîncile marine şi, cîteodată, chiar pe plaje. Pentru mine este o minune cum de se aventurează cineva la mai mult de 30 de metri în mare în nordul Australiei. Mai ales şerpii-de-mare sînt cît se poate de enervanţi, nu fiindcă sînt agresivi, ci fiindcă sînt curioşi. Să te-aducă numai vîntul pe teritoriul lor şi vin să te cerceteze, se gudură pe lîngă tine, ca pisicile care caută afecţiune. Sînt cele mai tandre fiinţe care există. Dar dacă îi enervezi sau îi deranjezi, te pocnesc cu venin cît pentru trei bărbaţi adulţi. Abia asta e înfiorător. Pe cînd studiam noi exponatele, un bărbat subţire şi cu o barbă bogată, după moda locului, ne-a mormăit un „bună ziua” şi ne-a întrebat cum ne mai merge. Bărbatul s-a recomandat ca fiind dr. Phil Alderslade, curator la secţiunea celenterate. — Meduze şi corali, a adăugat imediat, văzîndu-ne chipurile evident ignorante. V-am observat luînd notiţe, a mai adăugat. I-am povestit despre pasiunea mea pentru viespea-de-mare şi l-am întrebat dacă lucrează personal cu aceasta. — A, sigur. — Ei, şi cum vă feriţi să nu fiţi înţepat? — Precauţii obişnuite, ca să fiu sincer. Echipat special, bineînţeles, cu mănuşi de cauciuc, şi foarte mare grijă cînd umbli cu ele, fiindcă dacă măcar o bucăţică de tentacul rămîne pe o mănuşă şi din greşeală îţi atinge pielea neprotejată – cînd îţi ştergi transpiraţia de pe faţă sau alungi o muscă sau ceva –, te poţi înţepa foarte urît, credeţi-mă. — Aţi fost înţepat vreodată? — O dată. Mi-a alunecat mănuşa şi un tentacul m-a atins chiar aici. Ne-a arătat partea laterală a încheieturii mîinii. Se vedea o cicatrice decolorată, lungă de aproximativ un centimetru. — Doar m-a atins, dar, Dumnezeule, a durut groaznic! — Ce-aţi simţit? am întrebat noi într-un glas. — Singurul lucru cu care pot s-o compar este o ţigară aprinsă pe care o ţii pe piele, şi m-am simţit ca şi cum aş fi ţinut-o acolo ceva timp, poate chiar 30 de secunde. Din cînd în cînd mă mai înţeapă diverse lucruri, din cauza muncii mele, dar vă pot spune că n-am simţit niciodată ce am simţit atunci. — Atunci mă întreb – cum s-ar simţi cîţiva metri de tentacul? Şi-a clătinat capul numai la gîndul ăsta. — Dacă-ncerci să-ţi închipui cea mai mare durere posibilă, durerea asta o întrece. În situaţia asta ai de-a face cu o durere de un tip şi o intensitate care întrec cu mult experienţele în materie de durere pe care le-au avut majoritatea oamenilor. Apoi a făcut ceva ce nu vezi la un om de ştiinţă: a tremurat. Pe urmă a zîmbit vesel prin părul facial excesiv şi s-a scuzat că trebuie să se întoarcă la coralii lui. Am plecat de la muzeu şi am ieşit prin suburbiile însorite şi ordonate din oraşul Darwin – bungalow-uri albe pe peluze îngrijite –, iar la marginea oraşului am trecut pe lîngă un semn pe care scria: „Alice Springs 1.479 kilometri”. Drept înainte, de-a lungul autostrăzii Stuart, care era pustie, se întindea un vid imens, de aproximativ 1.600 de kilometri, distanţa pînă la Alice Springs. Eram în drum spre renumita şi inaccesibila ţară a nimănui, un tărîm al caniculei periculoase şi al soarelui strălucitor, de un alb imaculat. Drumul – Calea, cum i se spune uneori – era aproape gol, dar drept şi bine întreţinut. Întrebaţi 10 oameni din Sydney sau Melbourne dacă autostrada de la Darwin la Alice Springs este sau nu asfaltată şi veţi vedea că mulţi nu ştiu. De fapt, a fost asfaltată cu mult înaintea altor şosele din outback: asta s-a întîmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd nordul Australiei a devenit un loc strategic pentru campania din Pacific. Astăzi, drumul ăsta poartă un număr mic, dar totuşi în creştere de turişti, o migraţie la nivel local de mici proporţii şi multe tiruri cu remorci şi gabarit depăşit, care ajung la 45 de metri, transportînd marfă spre cele mai îndepărtate centre ale Australiei. Să întîlneşti cu un tir enorm care vine spre tine cu o viteză nebună, pe o autostradă cu numai două benzi, el avînd nevoie de toată banda pe care o are la dispoziţie, este o experienţă revigorantă – un vuuum exploziv în momentul în care te loveşte aerul pe care îl dislocă, urmat imediat de un clătinat al umărului, cîteva momente de acţiune hipermaniacă a osiei, de ajuns să-ţi mişte plombele şi să-ţi sară mărunţişul din buzunare, învăluit întrun nor de praf granulos şi roşu, surzit de pocniturile metalice şi bufniturile surde de pietre care zboară, scapi cîteva emisii orale, în timp de praful se domoleşte şi un bolovan uriaş îţi sare drept în faţă; apoi o revenire bruscă, miraculoasă la linişte şi calm, pe măsură ce maşina îşi revine pe şosea de capul ei şi-şi continuă drumul spre Alice Springs. Singura dată cînd partea asta de lume a fost cît de cît însufleţită – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd au fost construite 60 de piste de aterizare şi 35 de spitale de-a lungul şoselei dintre Darwin şi Daly Waters şi 100.000 de soldaţi americani au fost amplasaţi în zonă. Obiectivele istorice sînt încă marcate prin indicatoare şi de cîteva ori neam oprit să aruncăm o privire. Cînd Alan Moorehead a trecut pe aici ca să scrie Rum Jungle, la un deceniu după terminarea războiului, majoritatea clădirilor erau încă în picioare. Cîteodată dădea peste avioane şi mormane de muniţii care se descompuneau lent în deşert. Normal că eu speram să dăm şi noi peste aşa ceva, dar nu mai era nimic acolo – doar linişte şi caniculă chinuitoare şi senzaţia că te afli la marginea unui pustiu infinit. În orice direcţie, cît vedeai cu ochii, pămîntul era acoperit de spinifex, o iarbă sfărîmicioasă care creştea în pîlcuri atît de compacte, încît dădea impresia de verdeaţă. Arăta ca un ţinut care putea hrăni 1.000 de capete de vite, pe o suprafaţă de 4.000 de metri pătraţi. De fapt, spinifex nu face doi bani – singura iarbă absolut necomestibilă din lume, după cîte se pare. La fel, e criminal de călătorit printre pîlcurile acelea, fiindcă vîrfurile ascuţite ca acele cu gămălie se rup cînd le atingi şi rămîn înfipte în piele, unde supurează în răni mici, dar oribile. Prin spinifex erau risipite tufe de terebentină şi movile de termite de statura unui om, care stăteau în deşert precum nişte grupuri monolitice antice. Şi asta era tot. După aproximativ trei ore am trecut prin Katherine, o localitate prăfuită, inofensivă şi mică, totodată ultimul oraş demn de a i se spune aşa pe o distanţă de 640 de kilometri. Dincolo de el nu prea mai aveai ce vedea, iar traficul sărăcit devenea practic inexistent. Cam tot drumul, şoseaua era ca o linie întinsă între orizonturi situate la o distanţă imposibilă unul de celălalt, iar peisajul, de o parte şi de alta – un pustiu monumental, cu mult spinifex, tufişuri joase, roci lunare şi aproape nimic altceva. Peste tot cerul era imens şi strălucitor de albastru. Merseserăm cu maşina poate 90 de minute într-o linişte apăsătoare, pînă cînd, într-un sfîrşit, Allan a rupt tăcerea spunînd: — Cum stai cu urina? — Am tot ce-mi trebuie, mulţumesc. De ce-ntrebi? — Pur şi simplu fiindcă observ că rămînem fără benzină. — Serios? M-am aplecat peste bord să confirm că Allan putea întradevăr să citească un indicator de benzină – deşi poate că ar fi trebuit să o fac mai demult. — Bun moment ţi-ai mai ales să observi asta, i-am spus lui Allan. — Chestia asta pare să înghită combustibilul, a răspuns el, puţin cam deplasat. Păi, aici unde sîntem? a întrebat după încă un moment de reflecţie. — Sîntem în mijlocul pustietăţii, Allan. — Vreau să zic faţă de cel mai apropiat oraş. M-am uitat pe hartă. — Faţă de următorul oraş sîntem – m-am uitat din nou, doar ca să confirm – în mijlocul pustietăţii. Am măsurat cu degetele pe hartă. — Se pare că sîntem cam la 40 de kilometri de un punct pe hartă numit Larrimah. — Dar au benzină acolo? — Sincer, putem doar spera. Crezi că avem destulă ca să ajungem pînă acolo? — Sincer, mama ei de treabă, putem doar spera. Am intrat în Larrimah cu ultimul vapor de benzină. Era un cătun complet mort, dar avea o benzinărie. În timp ce Allan alimenta, eu am intrat şi am cumpărat un bax de apă îmbuteliată şi tartine pentru alte eventuale urgenţe. Am jurat că, de aici înainte, o să fim amîndoi cu ochii pe indicatorul de combustibil şi n-o să lăsăm acul să coboare sub linia care indică jumătatea rezervorului. Urmau întinderi şi mai mari de pustiu. Cu toate astea, chiar şi cel mai mic semn de criză ne întindea nervii la maxim şi eram într-o dispoziţie triumfătoare cînd, spre seară, am intrat în Daly Waters, destinaţia noastră pentru ziua respectivă. Daly Waters – la 595 de kilometri de Darwin, 917 de Alice Springs – era pe un drum lăturalnic, la cîţiva kilometri de autostrada Stuart şi peste un canal mic, ceea ce contribuia la senzaţia deja existentă de distanţare faţă de orice altceva. Dacă era să cauţi un loc obişnuit în outback, nu găseai nimic mai bun. Avea cîteva căsuţe, un magazin universal dărăpănat şi, evident, de mult închis, două pompe de benzină, fără legătură cu vreo clădire anume, sub un semn pe care era scris Outback Servo, şi un pub cu aspect mai curînd util decît frumos, cu acoperiş de tablă. Restul era caniculă şi praf. Am parcat în faţa pubului, cu semne care atîrnau peste tot. Pe unul scria: „Est. 1893. Primul bar care-a primit licenţă pentru vînzarea băuturilor alcoolice din Australia”. Alături, pe un alt semn scria: „Est. 1930. Cel mai vechi pub din Northern Territory”. Cînd am coborît din maşină, căldura era sufocantă. Probabil că temperatura atingea 43 °C. O broşură turistică pe care am luat-o din Darwin sugera, fără să o spună efectiv, că pubul din Daly Waters oferea cazare. Desigur că speram asta, de vreme ce ne aflam la 370 de kilometri de următorul oraş, iar între ele nu mai erau decît cîteva case răzleţe, la marginea drumului, despre care nu ştiam mare lucru. Oricum, e periculos să conduci la apus prin outback. Atunci cangurii ies în lumina asfinţitului şi taie calea vehiculelor care trec, adesea ambele părţi avînd de suferit. Camioanele îi mătură din drum, dar şi ei pot face harcea-parcea maşinile şi, cîteodată, chiar şi pe pasageri. Am păşit în interiorul întunecat – întunecat fiindcă lumea de afară era cumplit de strălucitoare şi noi ne obişnuiserăm cu ea pe tot parcursul după-amiezii. Abia dacă puteam să văd ceva. — Bună, am salutat o faţă din spatele barului, care aducea, aşa, chiorîş, cum mă uitam, cu o paletă de ping-pong. Aveţi camere de închiriat? — Cele mai bune camere din Daly Waters, a răspuns paleta. Şi totodată singurele din Daly Waters. În timp ce vorbea, forma se transforma în faţa ochilor mei într-un bărbat transpirat, dar vesel, cu ochelari, cu un aer uşor hărţuit, avînd în jur de 50 de ani. Bărbatul ne măsura cu o privire uşor piezişă. — Vreţi două camere, spuse, sau vă înghesuiţi în aceeaşi cameră? — Două, am răspuns eu imediat. Asta a părut să-i facă plăcere. A scotocit într-un sertar şi a scos două chei cu etichete diferite. — Asta are un singur pat, a spus el punîndu-mi o cheie în palmă, iar asta are pat dublu – în caz că dă norocul peste unul din voi în seara asta. Omul şi-a ridicat sprîncenele într-un fel lasciv. — Şi credeţi că e cu putinţă? — Hei, se mai întîmplă şi minuni. Vreo 10 camere erau plasate într-o clădire separată, lîngă pub, de o parte şi de alta a coridorului central. Eu am insistat ca Allan să ia dubla, fiindcă era mult mai probabil să dea norocul peste el decît peste mine. — Aici? a rîs forţat. — Aici, la ţară, sînt 80 de milioane de oi, Allan. Nu pot fi mofturoase chiar toate. Ne-am despărţit ca să ne vedem camerele. „Strictul necesar” – au fost cele două cuvinte care mi-au venit în minte. A mea avea un pat vechi, o măsuţă de toaletă hîrbuită şi un coş de gunoi din rafie. Nu erau nici televizor şi nici telefon, iar sistemul de iluminat consta dintr-un bec galben, fără abajur, atîrnat de tavan, dar fereastra izolată avea un aparat de aer condiţionat vechi, care s-a scuturat şi a trepidat violent cînd lam deschis, însă chiar părea să ofere un pic de aer răcoros. Baia era la capătul coridorului şi era niţel cam insalubră, cu pete de rugină pe chiuvetă şi un duş care avea un aspect foarte neigienic. M-am dus să-i fac o vizită lui Allan, care stătea pe pat, rînjind ca un nebun. — Intră, a strigat el. Intră. Ţi-aş oferi ceva de la minibar, dar se pare că n-am aşa ceva. Trage-ţi un scaun – vai, nu! Nu-i nici un scaun. Ei, coşul de gunoi e numai al tău. — E un pic minimalist, am recunoscut eu. — Minimalist? E o afurisită de celulă. Ţi-aş arăta lumina, dar s-a ars becul. — Sînt sigur că-ţi putem găsi alt bec. — Nu, nu, nu. Cred c-o să-mi placă mai mult în beznă. Şi-a ţuguiat buzele. — E prea devreme să-ncepem cu băutura? M-am uitat la ceas. Era doar patru şi 45 de minute. — Este, un pic. De fapt, aş fi vrut să văd ceva. — Un obiectiv turistic? În Daly Waters? Oare ce poate fi? Cineva care alimentează cu benzină? Împerecherea de seară a oilor? — E un copac. — Un copac! Sigur că asta e. Te rog să mă duci acolo. Ne-am dus la maşină şi am condus cîţiva kilometri la vale, pe un drum încins şi prăfuit. Acolo, la marginea unui luminiş mare şi arid, lîngă drum, era un semn care anunţa că nimeriserăm drumul pînă la Stuart Tree, care îl comemora pe John McDouall Stuart, poate cel mai mare dintre exploratorii Australiei. Soldat scoţian pitic (abia dacă atingea un metru şi jumătate), Stuart a condus trei expediţii eroice prin interiorul ţării, care l-au dat gata şi dus a fost. Lumina strălucitoare din outback nu se potrivea deloc cu viziunea lui, iar în ultimele două expediţii pe care le-a făcut a ajuns, nu după mult timp, să vadă dublu – ceea ce probabil n-a fost cel mai încurajator beteşug cu care să se pricopsească cineva care alegea un drum prin pustiul sălbatic, nemarcat pe hartă. („Deci, băieţi, spre care dintre cele două vîrfuri credeţi că ar trebui să mergem? Eu zic să mergem spre cel peste care lumina soarelui cade dinspre partea stîngă”.) Practic, avea să-şi termine călătoriile complet orb. În a doua expediţie s-a îmbolnăvit de scorbut, pentru care părea să aibă o slăbiciune congenitală. Trupul i-a devenit „o concentrare de răni infectate care nu se mai vindecau”. Pielea, observa unul dintre locotenenţii lui, „îi atîrna de cerul gurii, limba se umflase şi nu era în stare să vorbească”. Practic în stare de inconştenţă, a fost purtat pe o targă pe ultimii 640 de kilometri şi în fiecare zi colegii îl coborau, aşteptîndu-se să-l găsească mort. Cu toate astea, după o lună de la întoarcerea la lumea civilizată era din nou pe picioare şi pornea iarăşi spre pustiul neîndurător. Ultima lui încercare, în 1861-1862, părea şi ea sortită eşecului. Caii „erau foarte istoviţi” din cauza lipsei de apă şi, atît oamenii, cît şi animalele erau înspăimîntaţi de bulwaddy, un arbust înşelător, cu ghimpi ascuţiţi. Dar la Daly Waters au găsit un rîu cu apă potabilă. Aceasta a fost salvarea expediţiei. Oamenii s-au odihnit, şi-au refăcut rezerva de apă, apoi au continuat drumul. În iulie 1862, nouă luni după ce plecaseră din Adelaide, au ajuns la Marea Timor şi au devenit astfel primii care şi-au făcut efectiv drum prin inima continentului. În mai puţin de 10 ani, linia de telegraf ajunsese de la Adelaide înspre ceea ce avea să devină Darwin, legînd în sfîrşit Australia de restul lumii. Încîntat că a găsit apă la Daly Waters, Stuart a sculptat un „S” într-un eucalipt mare. Exact pentru copacul acesta veniserăm noi. Copacul, trebuie spus, nu era cine ştie ce – un trunchi de eucalipt de patru metri şi jumătate înălţime, cu crengile superioare tăiate şi mort de mult. În toate ghidurile scrie că litera „S” este foarte vizibilă, dar noi n-am putut-o găsi. Cu toate astea simţeam o anumită plăcere să fim într-un loc renumit, pe care puţini australieni îl vizitează. Cum stăteam noi acolo, un cîrd de galah, un soi de papagal rozaliu şi gălăgios, a venit şi s-a aşezat pe copacii din jur. A fost o scenă aproape complet lipsită de culoare – o cîmpie aridă, un soare rotofei care apunea, nişte eucalipţi împrăştiaţi – şi totuşi, într-un mod cu totul neobişnuit, am fost captivat de ea. Nu ştiu de ce, dar îmi plăcea tare mult aici. Am privit totul îndelung, după care Allan s-a întors către mine şi m-a întrebat pe un ton respectuos dacă de-acum putem să mergem să bem ceva. — Da, sigur, am spus. Renumele de care se bucura Daly Waters nu a început şi nu s-a terminat cu vizita pasageră a lui Stuart şi a oamenilor lui. În anii 1920, un cuplu destul de obscur, familia Pearce, a venit în Daly Waters şi a deschis un magazin cu 20 de lire pe care le împrumutaseră. Surprinzător, s-au descurcat destul de bine. În cîţiva ani aveau un magazin, un hotel, un pub şi un aerodrom. Daly Waters a devenit un loc de popas în drumul dintre Brisbane şi Darwin, după care urma zborul spre Singapore şi de acolo spre Londra în perioada de început a liniilor aeriene Qantas şi a vechii Imperial Airways. Lady Mountbatten a fost printre primii musafiri care şi-au petrecut noaptea la hotel. Dumnezeu ştie ce impresie a avut despre locul ăsta – deşi îndrăznesc să spun că a fost nemaipomenit de bucuroasă că era în siguranţă. În vremurile acelea de început, un zbor comercial de la Londra însemna să ai nervi de oţel şi presupunea 42 de opriri pentru realimentare, pînă la cinci schimbări de aeronavă şi o călătorie cu trenul prin Italia, fiindcă Mussolini nu permitea traversarea spaţiului aerian al Italiei. Dura 12 zile. Pe lîngă sezoanele musonice, zborurile trebuiau să înfrunte furtuni de praf, defecţiuni mecanice, greşeli de navigaţie şi uneori atacuri din partea beduinilor ostili sau răutăcioşi. Prăbuşirile nu erau rare. Pericolele de zbor din perioada respectivă sînt rezumate foarte bine de experienţa lui Harold C. Brinsmead, şeful Aviaţiei Civile Australiene, în perioada de început a aviaţiei comerciale. În 1931, Brinsmead zbura spre Londra, parţial pentru afaceri şi parţial pentru a demonstra siguranţa şi fiabilitatea serviciilor aeriene moderne pentru pasageri, cînd avionul lui s-a prăbuşit imediat după decolare, în Indonezia. Nimeni n-a fost rănit serios, dar avionul a fost complet avariat. Refuzînd să aştepte o navă de schimb, Brinsmead s-a îmbarcat pe o aeronavă a noii linii aeriene olandeze, KLM. Aceasta s-a prăbuşit pe cînd decola din Bangkok. De data aceea au murit cinci oameni, iar Brinsmead a suferit răni serioase şi nu s-a mai recuperat niciodată. Doi ani mai tîrziu a murit. Între timp, pasagerii care au supravieţuit şi-au continuat drumul spre Londra cu alt avion, care s-a prăbuşit la întoarcere. Daly Waters pretinde că este cel mai vechi aeroport internaţional din Australia, deşi presupun că multe alte piste de aterizare se pot lăuda cu acelaşi lucru. Cu siguranţă este adevărat faptul că a servit drept punct de escală pentru unele zboruri internaţionale şi mai frecvent pentru zboruri interne din Queensland spre Australia de Vest, încît era un fel de răscruce de drumuri. Aeroportul a rămas deschis pînă în 1947. Pubul s-a deschis în 1938, aşa că, oricum ai lua-o, nu este cel mai vechi din outback sau din Northern Territory, dar este cu siguranţă unul dintre cele mai faimoase. Cum se întîmplă de obicei în cazul puburilor din outback, fiecare centimentru pătrat din interior – ziduri, căpriori, stîlpi de susţinere din lemn – era acoperit cu semne lăsate în urmă de vizitatorii care trecuseră pe acolo: carnete de student, permise de conducere, bancnote din diverse ţări, autocolante, insigne de la diverse departamente de poliţie şi pompieri, chiar şi o colecţie generoasă şi captivantă de lenjerie intimă, care atîrna de grinzi sau era bătută în cuie pe pereţi. Restul era spartan la modul drăguţ: un bar central mare, dar rustic, podea de ciment, acoperiş de tablă simplă, mese şi scaune din diverse perioade şi de diverse stiluri, o masă de biliard hîrbuită. La bar, şapte sau opt bărbaţi, toţi în pantaloni scurţi, tricouri, cizme şi pălării care se purtau în partea locului, stăteau şi beau stubbie – sticle turtite de bere –, servite în suporturi izolate termic cu burete ca să se menţină reci. Toţi păreau încinşi şi prăfuiţi, dar, de fapt, tot ce există în Daly Waters e încins şi prăfuit. Atmosfera din pub poate fi descrisă cel mai bine ca fiind o arşiţă care te binedispune. Chiar şi cînd stăteam pe loc, transpiraţia se prelingea pe noi. Ferestrele erau ecranate, dar multe erau pline de găuri şi, oricum, uşile erau larg deschise, încît muştele intrau fără oprelişte. Oamenii de la bar mi-au făcut semne scurte, dar prieteneşti din cap, în timp ce-mi croiam drum cu burta înainte spre bar, şi mi-au făcut loc amabili ca să ajung să-mi dau comanda, însă nu au arătat nici un interes pentru persoana mea, privindu-mă ca pe un străin. În mod cert, după cum atestau suvenirele, vizitatorii nu erau o noutate. Am luat două stubbie reci şi le-am dus la masa unde stătea Allan, sub un autocolant care comemora o vizită a Clubului Turistic Wheredafukarwi. Era cuprins de o fericire ciudată. — Îţi place aici? am întrebat. El a clătinat din cap încîntat şi perplex. — Da, îmi place, chiar îmi place. — Mie mi s-a părut că urăşti locul ăsta. — Aşa şi era, a spus. Dar după aia, stînd aici şi privind pe fereastră apusul, o privelişte minunată – vreau să spun chiar uluitor de frumoasă –, iar pe urmă mi-am întors privirea spre bar, unde am văzut personajele astea ale outback-ului şi m-am gîndit: „Fir-ar, îmi place aici!”. S-a uitat la mine la modul cel mai sincer uimit. — Da, chiar îmi place. — Mă bucur să aud asta. Allan şi-a terminat rapid berea, apoi s-a ridicat. — Mai luăm una? Acum era rîndul meu să fiu uimit. Am început să mă eschivez – era cam devreme să o luăm aşa de rapid cu băutura, dar pe urmă m-am gîndit: la naiba! Am venit atîta drum şi descoperiserăm locul ăsta – practic o ruină –, făcut parcă anume ca să tot bei. Am golit sticla şi am dat-o la o parte. — Sigur, am spus, de ce nu? Ei bine, nu pot spune că-mi amintesc prea mult din ce-a urmat după asta. Am băut cantităţi enorme de bere – enorme. Am mîncat fripturi cît mănuşile de baseball (poate chiar au fost mănuşi de baseball) şi le-am dat pe gît cu şi mai multă bere. Ne-am făcut mulţi prieteni. Ne comportam ca la un cocktail. Vorbeam cu fermierii şi cu crescătorii de oi, cu bonele şi bucătarii. Am întîlnit alţi călători ca şi noi, veniţi din toată lumea, şi am vorbit un timp cu proprietarul, un anume Bruce Caterer, care mi-a spus povestea complicată a modului în care ajunsese el să deţină un pub în locul ăsta singuratic şi îndepărtat, dar nu-mi mai amintesc chiar nimic, nu aş putea scrie un rînd despre asta – ceea ce-i asigură o confidenţialitate deplină. La căderea serii, barul s-a umplut pînă la refuz şi s-a animat. Nu aveam nici cea mai vagă idee de unde veneau toţi acei oameni. Îmi era clar doar că erau cel puţin 50 de băutori înfocaţi înghesuiţi în brusa de lîngă Daly Waters şi încă pe atîţia vizitatori ca noi. Am luat bătaie în stil mare la biliard de la cel puţin 14 oameni. Am făcut cinste cu rînduri de bere la necunoscuţi. Mi-am sunat nevasta şi i-am declarat dragoste eternă. Am chicotit la toate poveştile auzite şi am schimbat amabilităţi în dreapta şi-n stînga, fără excepţii. Aş fi plecat oriunde cu oricine. M-am trezit a doua zi dimineaţă complet îmbrăcat peste patul nedesfăcut, fără să-mi amintesc ce s-a întîmplat după porţia de mănuşi de baseball din seara precedentă şi simţindu-mi capul greu, ca şi cum trecuse trenul peste mine. Mi-am pus ceasul la ochi şi am gemut cînd am văzut că arăta aproape ora 10. Eram într-o întîrziere de cîteva ore, dacă mai aveam de gînd să ajungem la Alice Springs. Am coborît împleticindu-mă la baie şi m-am spălat rapid, pe urmă am dat fuga, încă nedezmeticit, la pub. Allan stătea rezemat de un perete, cu ochii închişi şi cu o ceaşcă de cafea neagră şi aburindă în faţă. Nu mai era nimeni prin preajmă. — Cafea unde, unde? am croncănit cu voce stinsă. A făcut un semn vag cu mîna vlăguită. Într-o încăpere alăturată am găsit un vas cu apă fierbinte, nes, pliculeţe de ceai, lapte praf şi zahăr, din care să-mi prepar ceva cald de băut. Am umplut o ceaşcă pe jumătate cu nes, am adăugat nişte apă şi m-am dus la Allan. Slăbit, ca un invalid, am ridicat ceaşca şi de-abia mi-am umezit buzele. După încă vreo două sorbituri am început să mă simt puţin mai bine. Allan, în schimb, arăta în ultimul hal. — Cît de tîrziu am stat? am întrebat. — Tîrziu. — Foarte tîrziu? — Foarte. — De ce stai cu ochii-nchişi? — Fiindcă dacă-i deschid mi-e teamă c-o să sîngerez pînă mor. — M-am făcut de rîs? am întrebat uitîndu-mă pe furiş prin sală să văd dacă pantalonii mei scurţi atîrnau de vreo grindă. — Nu-mi amintesc să te fi făcut. Ai fost de tot rahatul la biliard. Am dat din cap, fără să fiu surprins. De multe ori folosesc alcoolul ca pe un fel de test artificial al priceperii mele la biliard. Aşa îi ajut pe străini să cîştige încredere în abilităţile lor şi să ajungă la portofelul meu. — Altceva? am mai întrebat. — Faci schimb de locuinţă vara viitoare cu o familie din Coreea. Mi-am ţuguiat buzele meditativ. — De Nord sau de Sud? am întrebat. — Nu-s sigur. — Tu inventezi chestia asta, nu-i aşa? S-a întins şi mi-a tras din buzunarul cămăşii o carte de vizită şi mi-a arătat-o. Pe ea scria: „Park Ho Lee, Angrosist de carne” sau aşa ceva şi o adresă în Pusan. Sub ea, era scris de mîna mea: „10 iunie – 27 august. Nici o problemă”. Am mototolit cartea de vizită şi am pus-o în scrumieră. — Cred c-aş vrea să-mi iau tălpăşiţa acum, am spus. A aprobat din cap şi s-a ridicat cu greu de la masă, împleticindu-se, apoi s-a dus să-şi strîngă lucrurile. Eu am ezitat ceva timp, după care l-am urmat. Zece minute mai tîrziu porneam spre Alice Springs. Capitolul 16 Iată o poveste la care trebuie reflectat. În aprilie 1860, în a doua rundă de încercări temerare de a traversa Australia de la sud la nord, John McDouall Stuart a atins centrul aproape complet secat al continentului, aflat pe la jumătatea drumului dintre actualele Daly Waters şi Alice Springs. Situat la 1.600 de kilometri de orice aşezare, locul acela era „chiar punctul culminant al dezolării”, după cum s-a exprimat atît de bine exploratorul care-l însoţea pe Stuart, Ernest Giles, deoarece Stuart şi oamenii lui au traversat iadul ca să ajungă acolo. Erau bolnavi, zdrenţuiţi şi pe jumătate morţi de foame, după luni de zile de expediţie, dar cel puţin aveau satisfacţia de a şti că deveniseră primii străini care pătrunseseră în inima sălbatică a continentului. Deci vă puteţi imagina suprinderea lui Stuart cînd, în mijlocul acestei pustietăţi toride, a întîlnit, împreună cu echipajul care-l însoţea, trei băştinaşi care i-au salutat printrun semn secret al francmasonilor. Stuart nu a menţionat în jurnalul lui care era semnul respectiv, însă era clar din uimirea cu care prezenta faptele că era puţin probabil ca semnul să fi fost făcut accidental. Peste cîteva zile, Stuart şi oamenii lui au găsit urme de cal marcînd un traseu ce traversa cîmpia. În cele din urmă, încă şi mai departe, exploratorii îşi instalau corturile pentru a înnopta acolo, cînd s-au apropiat de ei nişte oameni din tribul Warramunga. Unul din oamenii lui Stuart, un tînăr pe nume W.P. Auld, stătea cu cizmele scoase, frecîndu-şi picioarele care-l dureau, cînd unul din bărbaţii Warramunga s-a aşezat în genunchi în faţa lui. În timp ce Auld privea perplex, bărbatul l-a încălţat din nou şi i-a legat şireturile cu atenţie şi dibăcie, după care s-a dat înapoi, zîmbind iar, mulţumit. Era mai mult decît evident pentru Stuart că el şi oamenii lui nu erau chiar primii albi care ajunseseră în centrul pustiu al ţării. Deci cine le-o luase înainte? Nimeni n-a avut niciodată nici cea mai vagă idee. Pomenesc chestia asta ca să arăt că outback-ul este un loc ciudat şi vast. Ceva din pustiul acela exercită o atracţie stranie asupra oamenilor. E un mediu care te vrea mort, dar, în ciuda celor mai vitrege condiţii, fără a aştepta nici cea mai vagă recompensă, exploratorii s-au aventurat acolo iar şi iar. Cîteodată, după cum a descoperit Stuart, nici măcar n-au catadicsit să-şi lase numele. Aproape că nu e posibil să exagerezi cruzimea mediului din interiorul Australiei. Pentru exploratorii din secolul al XIX-lea, aceasta nu se datora doar caniculei de nedescris ori absenţei aproape permanente a apei, ci multor altor nenorociri. Furnici care pişcă mişunau pe trupurile lor oriunde se aşezau să se odihnească. Aborigenii îi atacau uneori cu suliţe. Peisajul era plin de tufişuri ţepoase şi spinifex, ai cărui ghimpi silicaţi şi nemiloşi dădeau aproape întotdeauna infecţii din cauza transpiraţiei şi murdăriei. Scorbutul era un supliciu constant. Igiena era imposibil de păstrat. Animalele de povară înnebuneau de multe ori sau refuzau să meargă mai departe. Ernest Giles a notat în memorii cum calul lui a luat-o razna în aşa un hal după ce căutaseră apă în zadar, încît atunci cînd s-au întors în tabără la sfîrşitul zilei animalul şi-a băgat botul în foc, sperînd că va găsi alinare. De milă, Giles i-a dat animalului rănit să bea din rezervele lui modeste, dar calul a murit oricum. Nici cămilele nu făceau faţă mai bine condiţiilor deşertice. În Beyond Leichhardt, o istorie a expediţiilor în Australia, Glen McLaren spune că muştele de carne se ţineau scai de rănile cămilelor, depunîndu-şi ouăle în fiecare rană deschisă, care erupea la scurt timp după aceea, devenind un furnicar oribil de viermi forfotitori. Într-o expediţie, rana unei cămile s-a infectat atît de tare, încît viermii „erau scoşi zilnic cu vadra”. Pînă la urmă, animalul s-a culcat pur şi simplu la pămînt şi a murit. Cînd nici cămilele nu se descurcă-n deşert, atunci ştii că ai dat de o regiune dură a lumii. Atît pentru oameni, cît şi pentru animale, a fi în viaţă devenea sinonim cu a fi mort şi ajuns în iad, într-un iad pe pămînt. Cu toate astea, exploratorii s-au întors de nenumărate ori. Aproape fiecare expediţie din secolul al XIX-lea începea cu un scop în aparenţă practic – găsirea unui traseu pentru linia de telegraf, căutarea zăcămintelor de aur, descoperirea cine ştie cărui paradis nebănuit –, dar aproape fără excepţie, exploratorii rămîneau la scurt timp complet fascinaţi de pustiu. Neputînd rezista ademenirii lui, pur şi simplu mergeau mai departe şi mai departe. Poate că nimeni, în afară de Ernest Giles, nu a suportat mai multe privaţiuni cu mai mult stoicism, fără să obţină vreun rezultat. În 1874, pe cînd călătorea cu un camarad pe nume Alfred Gibson prin pustiurile aride ale Australiei de Vest, calul lui Gibson a murit. Giles i-a dat lui Gibson calul lui, cu instrucţiuni clare – să se întoarcă 190 de kilometri pe unde au venit, spre un loc numit Fort McKellar, ca să aducă alt cal. Gibson s-a rătăcit prin pustiu şi nu l-a mai văzut nimeni niciodată. (Zona se numeşte acum Deşertul Gibson.) Lăsat să-şi găsească drumul înapoi pe jos, Giles s-a împleticit zile întregi prin movile epuizante de nisip, pe ultimii 90 de kilometri aproape că a epuizat rezervele de apă. În starea asta disperată, chinuit de muşte şi pe jumătate mort de foame, a devenit anecdotic momentul cînd a localizat un pui de cangur şi s-a năpustit asupra lui, devorîndu-l crud, cu tot cu blană, piele şi tot restul. Acestea nu au fost experienţe excepţionale, trebuie să înţelegeţi. Asta te aştepta cînd te aventurai în outback. Atunci cînd Robert Austin şi oamenii lui, rătăciţi în pustiurile informe din Australia de Vest, şi-au băut propria urină şi pe cea a cailor lor n-a fost nimic ieşit din comun. Atunci cînd Giles a găsit şi a devorat un pui de cangur, s-a considerat extraordinar de norocos – nu doar în momentul acela, ci şi după ani de zile. „Nu voi uita niciodată gustul delicios al creaturii aceleia”, a scris el cu entuziasm sincer şi revelator în memorii. Stuart şi oamenii lui au păstrat şi ei amintiri la fel de dragi ale unor vremuri cînd, pe punctul de a muri de foame, au găsit cîţiva pui de dingo şi i-au fiert într-un vas. Gustul lor a fost, a scris el, „delicios!”. De ce s-au supus oamenii în mod repetat unor astfel de suplicii este un mister care depăşeşte orice putere de înţelegere. În ciuda trudei extraordinare prin care a trecut în timpul expediţiei fatale cu Gibson, Giles s-a întors aproape imediat la incursiunile lui obsesive. Stuart a făcut la fel; timp de patru ani, aproape zi de zi, s-a aventurat spre interiorul nemilos, pînă a reuşit să-l cucerească. Epuizat de efort, s-a retras la Londra şi a murit curînd după aceea. Este imposibil să decizi cine a îndurat vicisitudinile cele mai mari, Stuart sau Giles, dar nu se poate pune la îndoială că Giles a făcut-o pentru o recompensă mai mică. Nici un explorator nu a fost vreodată mai ghinionist. În acelaşi an în care l-a pierdut pe Gibson în deşert şi s-a poticnit 190 de kilometri prin canicula îngrozitoare, Giles a explorat şi regiunile centrale din jur, cunoscute sub numele de Yulara. Într-o bună zi s-a căţărat cu chiu, cu vai pe o moviliţă şi a avut parte de o privelişte cum nu visase să vadă vreodată. În faţa lui, incredibil de impunător, stătea cel mai bizar monolit de pe pămînt, stînca mare şi roşie cunoscută ca fiind Uluru. Grăbindu-se spre Adelaide ca să anunţe descoperirea, a aflat că un bărbat pe nume William Christie Gosse dăduse peste locul acela cu cîteva zile înaintea lui şi îl numise deja Ayers Rock, în cinstea guvernatorului Australiei de Sud. Pînă la urmă, prea bătrîn ca să mai plece în expediţii, Giles a ajuns să lucreze ca funcţionar la zăcămintele aurifere de la Coolgardie, unde a murit în anonimat în 1891. Astăzi, el este aproape cu totul uitat. Nici o autostradă nu-i poartă numele. Şi uite-aşa, eu şi curajosul domn Sherwin am înaintat prin deşertul fierbinte şi nesfîrşit. Cum călătoream spre sud din Daly Waters, peisajul a devenit din ce în ce mai sărac în vegetaţie. Începea să dea o senzaţie stranie, ca şi cînd am fi părăsit planeta Pămînt. Solul a căpătat o strălucire roşiatică, părea mai mult marţian decît terestru, iar lumina parcă-şi dublase intensitatea, ca şi cînd ar fi fost generată de un soare mai apropiat şi mai mare. Chiar şi pe un drum asfaltat şi fără denivelări, reconfortat de aerul condiţionat, nu eşti cu totul văduvit de senzaţia pe care trebuie să o fi avut exploratorii. Problemele nu pot fi cu totul imaginare, dar intensitatea lor da, iar intensitatea respectivă era impresionantă. La stînga erau cîteva mii de kilometri pătraţi de pustiu cu vegetaţie foarte joasă, o zonă numită Barkly Tableland, care în cele din urmă se uneşte cu Deşertul Simpson, poate cel mai dur ţinut din lume pentru ferme. Atît de neînduplecat este pămîntul, încît fermele trebuie să fie foarte vaste pentru a avea o singură utilizare; cea mai mare dintre ele, un loc numit Anna Creek, este mai mare decît Belgia. Poate părea incredibil, dar la dreapta pămîntul este şi mai aspru. Acela era abominabilul Deşert Tanami, o întindere de o uscăciune infernală, care este chiar şi acum în mare parte necartografiat. Pe harta mea nu era indicat nici un detaliu – nici o albie de izvor secat sau potecă veche – pe o distanţă de 480 de kilometri pînă la graniţa cu Australia de Vest. Mai departe, era efectiv la fel de pustiu pe o distanţă de încă 960 de kilometri. Chiar şi de-a lungul autostrăzii Stuart, cu traficul ei însufleţit, cei peste 880 de kilometri dintre Daly Waters şi Alice Springs se puteau lăuda doar cu un orăşel, o veche localitate de minerit aurifer, numită Tennant Creek, trei sau patru aşezări grupate care făceau ca Daly Waters să aibă un aspect cosmopolit şi cîteva restaurante, poate la vreo 130 de kilometri unul de altul. Şi asta era tot. Nu mai călătorisem niciodată printr-un asemenea vid fără margini. În cele din urmă au început să se ridice nişte dealuri la mijlocul distanţei: Lanţurile MacDonnell. Foarte rar – o dată sau de două ori întro oră – mai trecea pe lîngă noi cîte un tir. O dată am văzut o maşină apropiindu-se, iar şoferul, evident sedat de monotonie, a ieşit de pe şosea şi a izbit violent acostamentul pe o distanţă de aproximativ 60 de metri, lăsînd în urmă la revenire un nor mare de praf. Apropiindu-se de noi – stîrnit poate de claxonatul lui Allan –, şoferul a fost zdruncinat şi s-a trezit buimac, după care a virat din reflex, dar mult prea brusc, către pavaj şi de acolo, spre uluirea noastră totală, ne-a tăiat drumul. Era absurd: într-o zonă extrem de pustie, singurele bucăţi de metal aflate în mişcare erau să se ciocnească dramatic. A trecut o secundă egal distribuită între sunetul strident al claxonului, ţipete camuflate şi viraje sălbatice. Pentru cîteva clipe ciudate, scena parcă se desfăşura cu încetinitorul şi l-am putut vedea perfect pe atacatorul nostru inocent, îngheţat ca într-un instantaneu naiv, privindune cu un amestec de uimire şi regret. N-ar trebui să mă mire că există un moment care le este dat tuturor oamenilor, cînd trec pe lîngă vreo moarte accidentală. Pe urmă, totul a revenit la imaginea estompată de mişcare. Maşinile au trecut una pe lîngă cealaltă fără să se ciocnească – Dumnezeu ştie cum –, iar eu m-am răsucit în scaun să-mi pot urmări adversarul cum se pierde în spatele nostru, foarte atent la încadrarea pe bandă. L-am urmărit pînă cînd a devenit un punct evanescent, apoi m-am întors spre Allan. — Ei, nu ştiu ce zici tu, a spus el plin de vioiciune, dar eu sînt pregătit să beau o cafea şi să-mi schimb izmenele. — Excelent plan, am aprobat, şi împreună am scrutat orizontul în căutarea unui restaurant izolat, dar primitor. Recompensa extraordinară a şofatului prin pustiu este că atunci cînd ajungi într-un loc – în orice loc diferit de ceea ce cunoşti deja –, devii exagerat de surescitat. În plină zi, am văzut un semn care indica un loc numit Devils Marbles şi, după un scurt schimb de priviri, am luat-o pe un drum lateral de aproximativ un kilometru şi jumătate către o parcare. Ajunşi acolo, am văzut ceva realmente fabulos – teancuri enorme de bolovani şlefuiţi de granit, mulţi dintre ei mari cît nişte case, aşezaţi unii peste alţii în grămezi amestecate sau risipiţi pe o arie imensă (1.800 de hectare, conform unui indicator). Fiecare amintea de altceva: un jeleu, o franzelă, o minge de bowling – numai că erau enormi şi adesea cocoţaţi pe nişte suporturi neverosimil de subţiri. Imaginaţi-vă un bolovan înalt de vreo nouă metri şi aproape sferic stînd pe un soclu puţin mai mare decît, să spunem, un capac de canal. Ca să nu mai zic că nu mai era nici un om prin preajmă. Pune pietrele astea oriunde în Europa sau în America de Nord şi vor deveni celebre. În fiecare album de familie ar exista o fotografie cu mama şi copiii la picnic, cu nişte roci uimitoare în spate. Aici erau minuni neştiute de nimeni, în afara şoselei şi în mijlocul pustiului nemărginit. Ne-am plimbat prin zonă, preţ de o jumătate de oră, la fel de uimiţi de pustietate pe cît eram şi de roci, apoi ne-am felicitat pentru norocul şi pentru intuiţia de a ne fi oprit acolo şi am plecat mai departe extrem de mulţumiţi. La 10 ore şi 903 kilometri după ce plecasem din Daly Waters, am ajuns, uscaţi şi prăfuiţi, în Alice Springs, o reţea de străzi perfect aliniate, dispuse ca o platformă enormă pentru elicoptere, pe o cîmpie de lîngă pantele aurii ale MacDonnell Ranges. Fiindcă este atît de adîncit în pustiu, Alice Springs ar trebui să pară un miracol – un oraş adevărat cu magazine, şcoli şi străzi cu nume –, dar pentru ceva vreme a fost un fel de Timbuktu de la antipozi, un loc ispititor prin inaccesibilitatea lui. În 1954, cînd Alan Moorehead a trecut pe aici, singura legătură permanentă a oraşului cu lumea exterioară era un tren care avea cursă săptămînală din Adelaide. Cînd ajungea sîmbătă seara, era cel mai mare eveniment din viaţa oraşului. Aducea corespondenţa, ziare, filme noi la cinematograf, piese de schimb aşteptate de multă vreme şi orice altceva nu putea fi procurat la nivel local. Aproape tot oraşul apărea să vadă cine coboară şi ce se descarcă din tren. În vremurile acelea, Alice Springs avea o populaţie de 4.000 de persoane şi aproape nici un vizitator. Acum este un orăşel dinamic cu 25.000 de locuitori şi plin de vizitatori – 350.000 pe an –, ceea ce constituie, bineînţeles, o problemă. În zilele noastre poţi veni cu avionul de la Adelaide în două ore, din Melbourne sau Sydney în mai puţin de trei. Poţi să bei un latte şi să cumperi nişte opale, pe urmă să te urci în autobuz şi să mergi pe şosea pînă la Ayers Rock. Oraşul nu numai că este accesibil acum, dar a devenit un obiectiv turistic important. Este atît de plin de moteluri, hoteluri, centre de conferinţă, campinguri şi staţiuni deşertice, încît nu se poate spune nici măcar o dată că ai făcut cine ştie ce lucru excepţional ducîndu-te acolo. E o nebunie totală. O localitate renumită cîndva pentru izolarea ei atrage acum mii de vizitatori care vin să vadă cît de mult s-a schimbat. Din aproape toate ghidurile şi articolele de călătorie reiese subtil că în Alice Springs a rămas ceva din farmecul indescriptibil al outback-ului – o senzaţie de „departe-de-tot-şitoate” pe care doar dacă vii aici o poţi avea, dar care este de fapt peste tot în Australia. De fapt, e de regăsit oriunde pe pămînt. În drum spre oraş am trecut pe lîngă malluri, reprezentanţe de autoturisme, restaurante McDonald’s şi Kentucky Fried Chicken, bănci şi benzinării. Doar cîţiva aborigeni risipiţi, care mergeau de-a lungul albiei secate a rîului Todd, mai dădeau o uşoară notă exotică. Ne-am cazat într-un motel, la marginea centrului modest al oraşului. Camera mea avea balcon, de unde puteam privi cum apusul inundă deşertul şi cum face să lucească pantele aurii ale MacDonnell Ranges în zare – sau cel puţin puteam face asta dacă priveam dincolo de piaţa K-Mart, desfăşurată chiar sub ochii mei, peste drum. În toate cele două milioane de mile pătrate sau chiar mai mult de outback australian nu cred că există juxtapunere mai nefericită. Allan era evident preocupat de acelaşi lucru, fiindcă după jumătate de oră, cînd ne-am întîlnit în faţă, privea şi el aceeaşi scenă. — Nu pot să cred că am condus 1.600 de kilometri ca să vedem un K-Mart, a spus. S-a uitat la mine. — Voi, yankeii, aveţi multe pentru care trebuie să daţi socoteală, ştii. Am început să protestez, cumva bolborosind, dar ce puteam să spun? Avea dreptate. Aşa este. Am creat o filosofie a comerţului cu amănuntul, complet irezistibil şi inestetic. Iar acum adunăm centrele astea şi le trimitem în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Aproape tot ceea ce regretai că ţi-a reţinut privirea în Alice Springs era un produs american, creat de oameni care nu puteau şti că ajutaseră la distrugerea specificului unui oraş din outback şi care, cu siguranţă, aveau o altă viziune. Dacă tot am ajuns la asta, îndrăznesc să spun că nici majoritatea celor ce făceau cumpărături în Alice Springs nu vedeau lucrurile aşa, fiind, fără îndoială, încîntaţi să găsească multe locuri de parcare gratis şi o reducere la prosoape Martha Stewart şi perdele de duş. În ce lume tristă şi ciudată trăim! Ne-am plimbat prin centrul oraşului, căutînd un loc unde să mîncăm. Cartierul central de afaceri al oraşului era suficient de dens şi nu ne-a luat mult să-i epuizăm modestele resurse culinare ori de distracţie. Cînd ne-am dat seama că mergeam pe aceleaşi străzi, pentru a doua oară, am remediat lucrurile, în lipsă de altceva, mergînd la un restaurant chinezesc pe lîngă care trecuserăm cu cîteva minute mai devreme din cealaltă direcţie. Era aproape gol. În timp ce aşteptam să ne aducă mîncarea, Allan s-a uitat cu un ochi atent şi critic la tapetul şi la accesoriile ţipătoare, ca şi cînd doar ele puteau explica imperfecţiunile dezamăgitoare din Alice Springs. Preţ de o clipă, mi s-a părut că analiza chiar şi muzica în surdină. — Ei, şi cît stăm aici? a întrebat într-un final. — Păi, stăm aici şi mîine. Pe urmă mergem la Uluru. După aia venim înapoi aici pentru o zi. După care tu pleci cu avionul înapoi în Anglia. El a dat din cap gînditor. — Deci două zile aici în total? — Mda. — Şi ce-i de făcut două zile în Alice Springs? — Chiar multe, de fapt, am spus pe un ton încurajator şi am scos o broşură pe care o luasem de pe o etajeră de la motel, pe care am început s-o răsfoiesc. Uite, Alice Springs Desert Park, ca să-ţi dau un exemplu. Şi-a înclinat puţin capul. — Ce-i asta? — E o rezervaţie naturală unde au recreat cu atenţie un mediu deşertic. — În deşert? — Da. — Au recreat un deşert în deşert? Am înţeles bine? — Da. — Şi plăteşti bani pentru asta? — Da. A dat din cap contemplativ. — Altceva? Am întors pagina. — Meca Date Garden. — Asta ce-i? — O grădină unde cresc curmale. — Şi pentru asta se plăteşte? — Aşa cred. — Asta-i tot sau mai e ceva? — A, mai sînt multe. Am parcurs lista de obiective turistice – vechiul post telegrafic, Ferma de Frontieră pentru Cămile, Muzeul Băştinaşilor, Galeria Prestigiului Femeilor-Pionier ale Naţiunii, Galeria Prestigiului Transportului Rutier, Casa Mineralelor, Vinoteca Chateau Hornsby, Teatrul Starlight, Centrul de Cercetări Aborigene Strehlow. Allan a ascultat cu atenţie, uneori solicitînd detalii, şi s-a gîndit la toate astea cîteva momente. Pe urmă a spus: — Hai să mergem la Ayers Rock. Am reflectat un moment. — Da, bine, am spus. Şi aşa, dimineaţa, ne-am trezit devreme şi am pornit-o spre măreţul Uluru. Alice Springs putea să aştepte. Uluru şi Alice Springs sînt atît de legate în imaginaţia populară, încît aproape toată lumea se gîndeşte că sînt vecine şi că se ajunge uşor dintr-un loc într-altul. De fapt, distanţa dintre ele este de aproape 500 de kilometri printr-un ţinut în mare parte fără relief. Gloria de care se bucură Uluru constă în faptul că este izolat într-un vid fără margini, dar asta înseamnă că trebuie să vrei cu adevărat să-l vezi; nu e ceva pe lîngă care să treci în drum spre plajă. Aşa şi trebuie să fie, bineînţeles, dar mai este şi faptul că atunci cînd abia ai făcut o călătorie de 1.600 de kilometri prin pustiul arid, nu mai ai nevoie de fapt de încă cinci ore de drum asemănător care să-ţi confirme impresia că o mare parte din centrul Australiei este gol. Multă vreme în anii 1950 Ayers Rock era inaccesibil tuturor, mai puţin celor mai împătimiţi amatori de peisaje. Nu mai devreme de anii 1960, numărul anual al vizitatorilor nu depăşea 10.000. Astăzi, Uluru primeşte acelaşi număr de vizitatori în medie o dată la 10 zile. Are chiar şi propriul aeroport, iar rezervaţia care a apărut ca să-l deservească, numită Yulara, este pe locul trei ca mărime printre comunităţile din Northern Territory, atunci cînd este ocupată la capacitate maximă. Yulara se află la o distanţă discretă şi respectuoasă de 20 de kilometri sau cam aşa ceva de stînca în sine, aşa că am oprit mai întîi acolo ca să ne cazăm. Staţiunea constă în mare parte dintr-un drum care se arcuieşte leneş, în pliurile căruia se înşiră un rînd de locuri de cazare, de la campinguri şi cămine studenţeşti pînă la cele mai somptuoase hoteluri de lux pe care le poate oferi o staţiune. Neavînd nimic mai bun de făcut, petrecuserăm mult timp din cele cinci ore de mers cu maşina punînd la punct un program pe care să-l urmăm pe durata sejurului. În linii mari, programul stabilise că urma să ne petrecem după-amiaza analizînd stînca în linişte, pentru a avea la ce reflecta ulterior, iar apoi urma să împărţim timpul rămas între o baie revigorantă în piscina hotelului şi o băută pe o terasă, de unde să admirăm apusul scăldînd stînca în lumina strălucitoare şi roşie pentru care este renumită, pe urmă o mică plimbare prin deşert ca să ne dezmorţim picioarele şi să căutăm dingo, canguri-pitici şi canguri obişnuiţi, iar la sfîrşit o cină rafinată şi de calitate sub cerul înstelat. La urma urmei, tocmai merseserăm cu maşina 2.092 de kilometri în două zile şi jumătate. Dacă era cineva pe lume care merita să fie recompensat cu odihnă şi recreere, atunci noi eram aceia. Aşadar, chiar eram cuprinşi de entuziasm cînd am ieşit de pe şoseaua principală şi am intrat în perimetrul încîntător al Yularei. Mai întîi ne-am dus la Outback Pioneer Hotel, care după nume părea să fie la un preţ moderat, chiar dacă exista o probabilitate alarmantă să aibă candelabre din roţi de căruţă şi un bufet de tipul „mănînci cît poţi” pentru clienţi cu şepci de baseball. De fapt, localul s-a dovedit chiar oarecum distins şi evident foarte drăguţ, dar neaşteptat de aglomerat. Se descărcau grămezi de bagaje din două autocare parcate în faţa hotelului şi erau oameni peste tot, aproape toţi cu părul alb şi sub formă de pară, stînd peste tot, zgîindu-se la cîte ceva sau făcîndu-şi de lucru cu aparate de fotografiat şi camere video. Allan m-a lăsat în faţă, iar eu am intrat să mă interesez de preţuri. Am fost uluit de zarva din hol. Era după-amiaza devreme într-o zi lucrătoare a săptămînii, în afara sezonului de vîrf, dar locul părea un circ. Zona în care se înregistrau turiştii amintea de locul de adunare de pe un vapor de croazieră. L-am întrebat pe un tip de la administraţie ce sentîmplă. — Nimic deosebit, a spus, alăturîndu-mi-se ca să evalueze haosul. Aşa e mereu. — Chiar? am spus. Şi în afara sezonului? — La noi acum nu există extrasezon. — Sînt camere libere aici, ştiţi cumva? — Mi-e teamă că nu. Singurul loc unde mai sînt camere libere este Desert Gardens. I-am mulţumit şi m-am grăbit înapoi la maşină. — Probleme? a întrebat Allan în timp ce urcam. — Au prea puţine sortimente de desert, am spus, ca să nu-l alarmez. Hai să-ncercăm Desert Gardens Hotel. E mult mai drăguţ. Desert Gardens era cu mult mai dichisit decît Pioneer Outback şi, din fericire, mai puţin aglomerat. O singură persoană, un bărbat de vreo 70 de ani, stătea între mine şi recepţioner. Am ajuns chiar cînd îi spunea: — E 353 de dolari pe noapte. Am înghiţit cu noduri cînd am auzit asta. — O luăm, a spus bărbatul, cu accent american. Cît e de mare? — Poftim? — Cît de mare e camera? Recepţionerul a părut surprins. — Păi, n-aş şti să vă spun ce dimensiuni are exact. E destul de mare. — Ce-nseamnă „destul de mare”? — Are proporţii ample, domnule. Doriţi să vedeţi camera? — Nu, vreau să semnez de primire, a spus bărbatul scurt, ca şi cînd recepţionerul îl reţinea fără motiv. Vrem să mergem la stîncă. — Foarte bine, domnule. În timp ce semna, a pus o mie de întrebări auxiliare. Unde era stînca mai exact? Cît îţi lua să ajungi acolo? Era vreun restaurant în hotelul ăsta? Unde mai exact? La ce oră se servea cina? Se vedea stînca din sala de mese? Merita să te uiţi la stîncă din sala de mese? Unde era piscina? Care uşi dădeau spre piscină? Care uşi mai exact? Dar liftul – unde era? Unde? M-am uitat la ceas nemulţumit. Era aproape ora două, iar noi nici nu aveam camere încă. Timpul trecea repede. — Şi ziceţi că merită stînca asta? a spus bărbatul pe un ton aproape frivol. — Poftim, domnule? — Stînca. Merită să faci atîta drum ca s-o vezi? — Păi, la categoria stînci, domnule, cred că s-ar putea spune că-i clasa-ntîi. — Aha, bine, ar face bine să fie aşa, a spus bărbatul încruntat. Pe urmă a venit şi nevasta lui şi, spre exasperarea mea, a început şi ea să pună întrebări. Era vreun coafor pe undeva? Pînă la ce oră era deschis? De unde puteau să trimită cărţi poştale? La magazinul de suvenire se acceptă cecuri de călătorie? Ei aveau cecuri de călătorie în dolari americani: era vreo problemă? Şi cît costă timbrele poştale pentru America? Există fier şi masă de călcat în cameră? Unde aţi spus că e magazinul de suvenire? Dar creierul meu? L-aţi văzut pe undeva? E cam cît o castană mică şi n-a fost folosit niciodată. Pînă la urmă au plecat tîrşîit, iar recepţionerul s-a întors spre mine. M-a informat cu regret că domnul dinaintea mea luase ultima cameră. — S-ar putea să mai fie camere libere la căminul studenţesc, a spus şi a aşteptat să rumegăm această propunere nu tocmai tentantă. Să verific? — Da, vă rog, am îngăimat. S-a uitat în computer şi părea trist, potrivit situaţiei. — Nu, mi-e teamă că şi acolo e plin. Îmi pare rău. I-am mulţumit şi am ieşit. Allan stătea rezemat de maşină cu o expresie plină de speranţă, dar i-a căzut faţa cînd a văzuto pe-a mea. I-am explicat situaţia. Părea disperat. — Deci nu înotăm? a spus. Am dat din cap. — Nu bem vin la terasă? Nu vedem apusul peste stîncă? Nu ne luăm cameră elegantă cu perne pufoase? Nu ne răsfăţăm cu halat de baie flauşat şi mini-bar cu clinchet de sticle? — Halatele nu se potrivesc niciodată oricum, Allan. — Nu la asta mă refer. M-a fixat cu o privire sinceră. — Şi-n loc de toate astea o să… — Mergem cu maşina înapoi la Alice Springs. Şi-a mutat atenţia pe un subiect mai general, în timp ce încerca să se consoleze. — Ei, a spus în cele din urmă, presupun că mai bine-am merge să vedem dacă piatra aia dată naibii merită o excursie dus-întors de 1.000 de kilometri. *** Merita. Problema cu Ayers Rock este că pînă ajungi acolo deja ţi se cam apleacă de ea. Chiar şi cînd eşti la 2.000 de kilometri de ea, nu poţi merge o zi prin Australia fără să o vezi de patru sau cinci sau chiar şase ori – pe cărţi poştale, pe afişele agenţiilor de turism, pe copertele albumelor –, iar pe măsură ce te apropii de stîncă, frecvenţa cu care eşti expus la imaginea ei creşte. Deci eşti conştient, în timp ce mergi cu maşina pînă la intrarea parcului şi plăteşti taxa foarte piperată de intrare de 15 dolari de persoană, apoi mergi pe drumul care duce direct la ea, că ai condus 2.000 de kilometri ca să te uiţi la un obiect mare, inert, de forma unei căpăţîni, pe care l-ai văzut deja în poze de 1.000 de ori. Prin urmare, dispoziţia ta, pe măsură ce te apropii de acest faimos monolit, este rezervată, lipsită de aşteptări – chiar pesimistă. Şi pe urmă o vezi şi te simţi brusc transfigurat. Acolo, în miezul unei pustietăţi memorabile şi impunătoare, stă ceva proeminent, de o nobleţe şi grandoare excepţionale, înaltă de 350 de metri, lungă de doi kilometri şi jumătate, cu o circumferinţă de opt kilometri şi jumătate, mai puţin roşie decît te-au indus în eroare fotografiile, dar, din orice alt punct de vedere, mai captivantă decît ţi-ai fi putut imagina vreodată. Am discutat de atunci despre asta cu mulţi alţi oameni, majoritatea fiind de acord că s-au apropiat de Uluru cu un fel de senzaţie de saţietate, dar ulterior au rămas mască, fără să poată explica de ce. Nu e vorba că Uluru este mai mare decît ai crezut sau mai armonios construit sau diferit în vreun fel de impresia pe care ţi-ai făcut-o în minte, ci exact invers. Este tot ceea ce te aşteptai să fie. Cunoşti stînca asta. O cunoşti într-un fel care nu are nimic de-a face cu calendarele şi copertele albumelor. Modul în care cunoşti stînca pare să aibă rădăcini primordiale. Într-un fel ciudat pe care nu-l înţelegi şi pe care nu poţi să-l exprimi, simţi că-ţi este familiară – o familiaritate în mod paradoxal nefamiliară. Undeva în adîncurile fiinţei tale, un crîmpei de mult latent al memoriei primordiale, un fragment uitat de ADN s-a răsucit sau s-a mişcat. Este o mişcare mult prea slabă pentru a fi înţeleasă sau interpretată, dar cumva simţi sigur că prezenţa asta mare, învăluitoare, hipnotică e importantă pentru tine ca specie – poate chiar la un nivel embrionar acvatic – şi că într-un fel vizita ta aici nu este întîmplătoare. Nu spun că lucrurile stau chiar aşa. Spun doar că aşa te face să te simţi. Alt gînd care te frapează – care m-a frapat pe mine oricum – este că Uluru nu este doar un monolit absolut splendid şi măreţ, ci şi unul aparte. Mai mult decît atît, este foarte posibil să fie cel mai rapid recognoscibil obiect natural terestru din spaţiu. Nu sugerez prin asta decît că dacă eşti călător intergalactic şi te-ai pierdut în sistemul nostru solar, reperele evidente pentru salvatori ar fi: „Mergi la a treia planetă şi zboară în jurul ei pînă vezi stînca mare şi roşie. Nu ai cum s-o ratezi”. Dacă ajung să dezgroape pe pămînt o navă spaţială veche de 150.000 de ani din Galaxia Zog, aici ar trebui să fie. Nu spun că mă aştept să se-ntîmple chestia asta, nu. Spun doar că dacă ar fi să caut o navă stelară antică, aici aş începe să sap. Am remarcat că şi Allan părea afectat într-un fel asemănător. — E ciudat, nu-i aşa? a spus. — Ce anume? — Nu ştiu. Pur şi simplu s-o vezi. Vreau să zic doar că ai o senzaţie ciudată. Am aprobat dînd din cap. Chiar că te simţi ciudat. În afară de şocul acela imediat de familiaritate pe care nu o poţi defini, mai este şi faptul că Uluru este, indiferent cum a-i lua-o, absolut captivant. Nu te mai saturi privindu-l; nu vrei să te mai saturi privindu-l. Apropiindu-te, devine şi mai interesant. Este mai adîncit decît ţi-ai imaginat, cu o formă mai puţin regulată. Sînt mai multe curbe şi concavităţi şi coaste vălurite, mai multe neregularităţi de toate tipurile decît cele vizibile de la o distanţă de cîteva sute de metri. Îţi dai seama că ai putea petrece destul de mult timp – incredibil de mult timp; posibil intervalul „vinde-ţi-casa-şi-mută-te-aici-să locuieşti-într-un cort” – doar privind stînca, contemplînd-o din multe unghiuri, fără să oboseşti niciodată. Te poţi vedea cu părul argintiu, prins în coadă, desculţ şi într-o ţinută lejeră, cu clopoţei zăngănind, în compania unor vizitatori mult mai tineri şi povestindu-le: „Şi uluitor este faptul că în fiecare zi e altfel, înţelegeţi ce vreau să spun? Nu e niciodată aceeaşi stîncă de două ori. Foarte bine, prietene – atinge-o cu degetul acolo. Este extraordinară. E un lucru extraordinar. Ia zi, n-ai cumva nişte iarbă sau cîţiva cenţi?”. Ne-am oprit în cîteva locuri ca să ieşim din maşină şi să aruncăm o privire, inclusiv locul de unde te poţi urca pe ea. Durează cîteva ore şi cere mult antrenament, ceea ce ne-a făcut să scoatem din calcul ideea şi să ne simplificăm schema şi, în orice caz, ruta era închisă pe timpul după-amiezii. Atît de mulţi oameni au leşinat şi au murit pe stîncă, încît nu le mai lasă acces liber celor care vor să se caţere atunci cînd e foarte cald, aşa cum era în ziua aceea. Chiar şi atunci cînd nu e prea mare canicula, mulţi oameni dau de belea, rătăcind pe-acolo sau luînd-o pe cărări greşite. Chiar cu o zi înainte, un canadian a avut nevoie de ajutor după ce ajunsese pe o terasă de unde nu putea nici urca şi nici coborî. Din 1985, stînca a revenit în proprietatea aborigenilor locali, triburile Pitjantjatjara şi Yankunyjatjara, iar lor le displac profund vizitatorii (le spun „minga” sau furnici) care se caţără peste tot. Personal, nu-i condamn. Pentru ei este un loc sacru. Sincer, cred că ar trebui să fie astfel pentru toată lumea. Ne-am oprit la centrul pentru turişti să bem o cafea şi să ne uităm la ce mai aveau pe-acolo, toate avînd legătură cu interpretări ale Vremii Visului – concepţia tradiţională pe care o au aborigenii despre originea şi menirea Pămîntului. Nu era nimic de învăţat în sens istoric sau geologic, ceea ce mă dezamăgea, fiindcă eram curios să ştiu ce scop are Uluru acolo. Cum faci să apară cea mai mare stîncă existentă în mijlocul unei cîmpii pustii? Se pare (m-am uitat mai tîrziu într-o carte) că Uluru este ceea ce geologia numeşte o formaţiune bornhardt: un bloc de piatră rezistent la intemperii, care rămîne în picioare după ce tot ceea ce este în jurul ei se toceşte. Formaţiunile bornhardt nu sînt chiar atît de neobişnuite – Devils Marbles sînt o colecţie de formaţiuni bornhardt în miniatură –, dar nicăieri altundeva pe pămînt nu a fost lăsat un bloc într-o splendoare atît de spectaculoasă şi solitară şi nici avînd o asemenea simetrie plăcută şi armonioasă ca Uluru. Are 100 de milioane de ani. Trebuie să o vedeţi. După aceea am mai făcut o ultimă tură cu maşina în jurul stîncii, înainte de a ne întoarce la şoseaua singuratică. Am stat în locul acela doar vreo două ore, evident, nici pe departe cît ar fi fost necesar, dar mi-am dat seama, în timp ce întorceam capul să-l văd cum se pierde în zare, în spatele nostru, că n-ar fi niciodată suficient timp şi m-am alinat oarecum cu gîndul acela. Oricum, am să mă-ntorc. Nu mă-ndoiesc de asta. Şi data viitoare am să iau cu mine un detector de metale bun. Capitolul 17 Şi aşa am condus tot dumul înapoi la Alice Springs. Ca să compensăm ce nu reuşisem la Uluru, ne-am hotărît să stăm la unul dintre hotelurile periferice, elegante din Alice şi să nu ne uităm la bani. Închipuiţi-vă surpriza şi plăcerea noastră cînd am tras pe dreapta în splendoarea de oază de la Red Centre Resort şi am descoperit că este cu 20 de dolari pe noapte mai puţin decît plătiserăm pentru mult mai puţin în hotelul Best Western din centrul oraşului cu o noapte înainte. Numai chestia asta, am căzut noi de acord pe loc, aproape că făcea să merite drumul de 1.000 de kilometri cu maşina. Red Centre era de fapt doar un motel foarte spaţios cu o privelişte sărăcăcioasă, dar era prietenos şi primitor, iar în centru găseai o piscină cu terasă şi chiar lîngă ea un bar şi un restaurant. Nu trebuie să mai spun că acolo ne puteaţi găsi imediat după sosire. Acolo, personalul amabil ne-a informat că era tîrziu pentru cină, dar că probabil puteau să ne facă repede nişte sandviciuri cu antricot sau ceva. Noi le-am spus că le-am fi recunoscători pentru orice ne puteau oferi, mai ales dacă venea la pachet cu ceva de băut, după care am tras o masă la marginea piscinei, unde am stat privind tremurul calm al apei şi savurînd aerul deşertic minunat de cald şi puternic, sub un cer înţesat de stele. Deodată viaţa părea destul de frumoasă. Uitaserăm deja de drumul cu maşina. Văzuserăm Uluru – prea din scurt, poate, dar destul cît să-i apreciem minunile. Iar aici, la Red Centre, se părea că o scosesem la capăt. Allan şi-a anunţat intenţia de a-şi petrece ultima zi în Australia lungit într-un şezlong lîngă piscină, citind proză ieftină şi bronzîndu-se. — Ce superficial din partea ta, am spus. Critica a fost acceptată cu detaşare totală. — Deci nu vii să vezi parcul deşertic? am întrebat. — Nuu. Nici postul de telegraf, nici galeria prestigiului dunelor de nisip, nici marea fermă… — E o grădină de curmali. A făcut o pauză, aşteptînd să fie corectat. — Nici nicăieri altundeva. Am să stau uite-aici lîngă piscina asta şi am să-mi petrec ziua vegetînd superficial. Dar tu? — Eu mă duc să vizitez obiectivele, desigur. — Ei, atunci o să ne vedem după şi-o să-mi povesteşti atunci tot, fără îndoială, pînă în cele mai dureros de plictisitoare detalii. — Poţi să fii sigur. Şi uite-aşa, în dimineaţa următoare, am ieşit din camera mea îmbrăcat într-o cămaşă de vară curată, ţinînd strîns în mînă un carnet cu un pix în spirala acestuia şi am plecat conştiicios să văd obiectivele din Alice. Mai întîi m-am oprit la postul de telegraf, pe un fragment de promontoriu însorit, la aproximativ un kilometru şi jumătate în afara oraşului. Iniţial, Alice Springs era un punct de amplificare pentru telegraf, unul din cele 12 dintre Darwin şi Adelaide, de care era nevoie pentru a impulsiona semnalele care traversau ţara. Ce existenţă nenorocită şi plictisitoare trebuie să fi avut oamenii acolo, prinşi în miezul unui pustiu sufocant, lansînd continuu mesaje la mîna a doua către oameni pe care nu aveau cum să-i vadă ori să-i cunoască vreodată, pentru că locuiau la depărtări la care se putea doar visa! Afară, lîngă post, era balta cu păpuriş, de la care şi-a luat numele Alice Springs. Numita Alice era soţia directorului serviciilor de telegraf din Adelaide şi la început doar postul se numea Alice Springs. Oraşul care sa ridicat încet în valea de dedesubt se numea Stuart, după numele exploratorului. Din cine ştie ce motiv, oamenii au considerat chestia asta derutantă şi în 1933 tot locul a ajuns să fie cunoscut ca Alice Springs. Deci cel mai renumit oraş din outback-ul Australiei îşi ia numele de la o femeie care nu avea nici o legătură cu locul şi, din cîte ştiu eu, nu l-a văzut niciodată. Cu asta am bifat Postul de Telegraf pe lista mea cu lucruri de făcut, apoi am mers cu maşina spre Alice Springs Desert Park. Ca să fiu sincer, nu aveam cine ştie ce aşteptări, dar de fapt a fost splendid. Parcul este sub administraţia Comisiei Parcurilor, Animalelor şi Plantelor Sălbatice din Northern Territory. Ceea ce au făcut ei a fost să recreeze pe o arie întinsă trei habitate deşertice de bază – unul foarte uscat, unul care are parte de puţină umezeală şi unul care, uscat în mod normal, e distrus ocazional de inundaţii. Doar cel din urmă dădea o lecţie care merita efortul – te face să-ţi dai seama că deşerturile, monotone şi aride cum sînt, pot deveni şi altfel, ca oricare alt mediu –, apoi am mai fost recunoscător că acolo diverşii arbuşti şi diversele plante aveau etichete cu lămuriri. Era o plăcere să poţi spune: — A, deci asta e laba-cangurului. Măi să fie. Şi hai să vedem dacă spinifex ăsta chiar te umple de durere cum spunea Ernest Giles. Ei bine, da! La anumite intervale întîlneai ţarcuri cu intrări separate care adăposteau păsări şi alte animale mici de deşert – şobolani bandicoot şi oposumi cu coada stufoasă şi aşa mai departe – cu etichete care dădeau detalii despre obiceiurile lor. Cel mai interesant era locul special amenajat pentru tot felul de vietăţi de noapte, care umblau şi ţopăiau încontinuu, adulmecînd aerul într-o panoramă nocturnă. Zona de expunere era atît de slab luminată, încît puteai să nimereşti în pereţi şi cadre de sticlă, dar pe măsură ce ochii mi s-au obişnuit încet cu ea, am putut observa o gamă uluitor de diversă de marsupiale mici, spre satisfacţia mea – marsupiale potoroo şi marsupiale mici bettong şi marele iepure marsupial şi vărgaţii numbat şi pătaţii quoll şi multe altele. Pentru că Australia este un peisaj atît de vast şi arid şi greu de studiat şi pentru că procentul redus al populaţiei produce mai puţini oameni de ştiinţă decît ar fi nevoie pentru a studia mediul şi mai ales fauna acestuia – adeseori animale mici, furişîndu-se în noapte, uneori imprevizibile –, nici acum nu se ştie cu adevărat ce se găseşte pe-acolo. Orice catalogare a vieţii sălbatice a Australiei este evidenţiată prin comentarii captivante, precum „posibil dispărut” sau „se crede că este pe cale de dispariţie”, sau „se poate să mai trăiască în zone îndepărtate”. Dificultăţile sînt bine ilustrate, cred, de soarta incertă a animalului oolacunta sau cangurul-şobolan-dedeşert. Aproape tot ce se ştie despre această vieţuitoare interesantă se datorează celor doi bărbaţi care au studiat-o. Primul a fost un naturalist din secolul al XIX-lea, pe nume John Gould, care a studiat şi a descris animalul în 1843. El avea, potrivit lui Gould, forma şi comportamentul unui cangur, dar atingea doar dimensiunile unui iepure. Ceea ce îl distingea în mod special era faptul că se putea mişca cu viteze foarte mari pe distanţe neobişnuit de lungi. Oricum, de la studiul acela iniţial, oolacunta nu mai fusese văzut. Aici intră în scenă Hedley Herbert Finlayson. Finlayson era chimist de profesie, dar şi-a dedicat o mare parte din viaţă descoperirii de animale rare din fauna locală. În 1931 a condus o expediţie călare în adîncul centrului deşertic, în veşnicul furnal care este Sturt’s Stony Desert. Ajuns acolo, Finlayson a fost surprins să descopere că micul cangur-şobolan-de-deşert, departe de a fi pe cale de dispariţie sau chiar dispărut, se făcea văzut şi îi mergea chiar bine. Viteza şi rezistenţa animalului erau aşa cum le raportase Gould. Odată, cînd Finlayson şi colegii lui au urmărit călare un cangur şobolan de deşert, animalul a fugit pe o distanţă de 19 kilometri fără pauză prin canicula pîrjolitoare a zilei, epuizînd astfel trei cai. Se poate ca micul oolacunta să fi fost cel mai bun alergător (sau săritor, de fapt) pe care l-a produs vreodată regnul animal. Întorcîndu-se în lumea civilizată, Finlayson şi-a anunţat descoperirea care stîrnea entuziasm, iar naturaliştii şi zoologii de pretutindeni au făcut rectificările necesare în textele de specialitate, conform noii descoperiri. În următorii trei ani, Finlayson a mai făcut şi alte expediţii, dar în 1935, revenind, a fost pus în încurcătură, după cum vă puteţi închipui, cînd a descoperit că micuţul cangur-şobolan-dedeşert dispăruse pe nesimţite – absolut fără urmă, la fel ca şi după ce îl văzuse Gould o singură dată, în 1843. De atunci nu a mai fost văzut niciodată. Cronicile faunei australiene sînt, în mod uimitor, pline de poveşti asemănătoare – animale care există într-un loc la un moment dat, iar în următorul moment au dispărut. O altă victimă mai recentă a fenomenului a fost o broască numită Rheobatrachus silus, care a avut o existenţă atît de scurtă, încît nici n-a reuşit să-şi atragă vreo denumire populară. Extraordinar în ceea ce o priveşte pe R. silus (şi aproape că e de la sine înţeles că este ceva) era că dădea naştere puilor pe gură – ceva ce nu se mai văzuse, nici în Australia şi nici în altă parte. Biologii au descoperit-o în 1973, iar pînă în 1981 nu mai fusese văzută. Figurează ca „probabil dispărută”. În orice caz, povestea mea preferată despre dispariţia unui animal revine la o epocă mai timpurie. Povestea este legată de un naturalist din secolul al XIX-lea, pe nume Gerard Krefft, care în 1857 a prins două exemplare foarte rare de bandicoot cu picioare de porc. Din păcate, atît pentru ştiinţă, cît şi pentru marsupiale, lui Krefft i s-a făcut o foame grozavă şi le-a mîncat. Ele erau, după cîte s-ar părea, ultimele exemplare din specia lor. Sigur este că nici unul nu a mai fost văzut deatunci. Întîmplarea face că, mai tîrziu, Krefft a fost numit director la Muzeul Australian din Sydney, dar a fost invitat săşi găsească altundeva de lucru atunci cînd s-a descoperit că îşi suplimenta salariul prin vînzarea de cărţi poştale pornografice. Sînt sigur că trebuie să fie o morală acolo pe undeva. Din Desert Park am mers la Centrul Strehlow de Cercetare Aborigenă. Chestia asta era o expoziţie monotonă şi plicticoasă despre un bărbat născut la Hermannsburg Mission, o rezervaţie aborigenă de pe lîngă Alice Springs. Bărbatul respectiv îşi dedicase viaţa cercetării aborigenilor. El a adunat enorm de multe artefacte spirituale, dar deoarece sînt considerate sacre şi e interzis să fie văzute de neiniţiaţi, acestea nu pot fi expuse. În schimb, sînt expuse multe fotografii vechi de la Hermannsburg şi mai multe detalii despre viaţa şi opera lui Theodore Strehlow decît îşi poate dori o persoană normală să vadă. Oricum, în timp ce mă întorceam la maşină, am observat un mic muzeu de aviaţie într-un hangar vechi de vizavi. În mod curios, nu era nimeni pe acolo, dar uşa era deschisă, aşa că am intrat şi m-am uitat prin jur. Muzeul avea un asortiment destul de uşor de prevăzut de motoare vechi şi pe pereţi erau fotografii îngălbenite, dar într-o anexă era ceva ce nu credeam că mai exista şi, cu siguranţă, nu mă aşteptasem să văd vreodată. Nici un ghid pe care l-am citit nu atrage atenţia asupra chestiei respective; nici în ceea ce s-a scris despre turismul local nu apărea nici cel mai vag indiciu despre prezenţa obiectului acolo. Totuşi, timp de cîteva zile de agitaţie, în 1929, acela a fost cel mai renumit şi mai căutat obiect din Australia – şi iată-l, nicăieri altundeva decît într-un mic muzeu al aviaţiei din Alice Springs. Mă refer la rămăşiţele unei aeronave uşoare, cunoscută sub numele de Kookaburra, care plecase în deşert în căutarea unui pilot dispărut, pe nume Charles Kingsford Smith. Kingsford Smith nu a fost doar cel mai mare aviator australian al vremii sale, ci, posibil, cel mai mare aviator al tuturor timpurilor. El deţinea mai multe recorduri decît oricine altcineva şi şi-a asumat infinit mai multe riscuri care iau testat curajul. La numai un an după ce Charles Lindbergh îşi făcuse istoricul său zbor solo peste Atlantic, Kingsford Smith a devenit primul om care a traversat Pacificul – o acţiune mult mai ambiţioasă, nu doar fiindcă vorbim de un alt nivel, ci pentru că înseşi condiţiile de zbor erau cu mult, mult mai dure şi mult mai greu de înţeles. La vremea încercării lui de traversare a Pacificului, trecuseră doar zece luni de cînd primul aeroplan zburase cu succes spre Hawaii, într-o cursă sponsorizată de un magnat ce comercializa ananas – iar în acel zbor muriseră zece aviatori. Aşa că, atunci cînd, în 1928, Kingsford Smith a pornit cu un echipaj format din trei oameni din San Francisco cu destinaţia Brisbane, prin Honolulu şi Suva, în Fiji, întreprinderea a fost considerată imposibilă şi nebunească şi aproape că aşa s-a şi dovedit. La 1.000 de kilometri de Hawaii, Kingsford Smith a intrat într-o centură de dereglări meteorologice, cunoscută ca zona de convergenţă intertropicală – o întindere de nori în ebuliţie, furtuni violente şi vînturi atît de puternice încît pot smulge şi o mustaţă. În timp ce aeronava lui micuţă a început să se clatine ca un fel de jucărie cu elastic, Kingsford Smith nu avea nici o idee la ce să se aştepte sau cînd s-ar putea termina, fiindcă nici un pilot nu zburase vreodată pînă atunci într-un asemenea mod. Vă rog să ţineţi cont de faptul că totul se petrecea într-un Fokker şubred, cu rame de molid şi prelată din material textil din anii 1920, un model atît de rudimentar, încît scaunele nici măcar nu erau fixate în şuruburi. Ore întregi, Kingsford Smith s-a luptat să menţină avionul în echilibru şi să nu-l lase să se dezmembreze. Cînd în sfîrşit au ieşit într-o zonă calmă, el şi oamenii lui rămăseseră cu prea puţin combustibil, ceea ce-i punea în pericol, iar acum se confruntau cu problema de a găsi Fiji – un punct într-un ocean aproape infinit – înainte să rămînă fără combustibil şi să se prăbuşească. Kingsford Smith a abordat obstacolul ăsta şi multe altele la fel de alarmante cu îndemînare, curaj, hotărîre şi inteligenţă. Traversarea Pacificului era probabil cea mai îndrăzneaţă întreprindere aviatică organizată a tuturor timpurilor. Kingsford Smith zbura întotdeauna cu un copilot şi, în general, mai era însoţit şi de un explorator şi un radiotelegrafist, încît este nedrept să comparăm realizările lui cu cele ale singuraticului Charles Lindbergh. Cu toate acestea, este corect să observăm că Lindbergh nu s-a aventurat niciodată prin condiţii la fel de feroce ca furtuna din Pacific pe care a parcurs-o în zbor Kingsford Smith. Într-adevăr, după 1927, Lindbergh abia dacă a mai făcut vreo expediţie demnă de a fi luată în seamă. Pe de altă parte, Kingsford Smith a zburat tot timpul, stabilind recorduri peste tot. A fost primul care a zburat deasupra Atlanticului de la est la vest (din nou o întreprindere mult mai dură, fiindcă implica o navigare împotriva curentului), primul care a zburat din Australia către Noua Zeelandă şi înapoi şi primul care a traversat Pacificul în cealaltă direcţie. De asemenea, deţinea cîteva recorduri pentru cele mai rapide zboruri între Australia şi Anglia şi pentru diverse porţiuni de traseu dintre ele. Aşa ajungem la Kookaburra. În martie 1929, cu un echipaj format din trei oameni, Kingsford Smith a pornit-o în zbor din Sydney către Anglia. Deasupra nord-vestului Australiei, de-a lungul coastei Kimberley, au dat de vreme proastă, s-au rătăcit fără speranţă (ceea ce nu era chiar atît de surprinzător, fiindcă nu aveau decît nişte hărţi ale amiralităţii şi o hartă a Australiei ruptă dintr-un Times Atlas standard care să-i ghideze) şi au aterizat forţat pe o limbă de pămînt noroios, pe care marea o acoperă în timpul fluxului, aflată pe coastă, aproape în pană de combustibil şi în situaţia disperată a lipsei de rezerve de hrană şi apă. Cam tot ce aveau erau un termos cu cafea şi nişte coniac, care puteau fi combinate pentru a obţine o băutură numită coffee royal. Astfel, ceea ce a urmat a devenit cunoscut, într-un mod destul de sumbru, drept Chestiunea Coffee Royal. Din fericire pentru Kingsford Smith, el şi oamenii lui erau într-o zonă cu multă apă proaspătă şi cîteva surse de hrană la îndemînă, chiar dacă nu tocmai apetisante (mai ales melci de mîl). În orice caz, fiindcă radioul avionului era defect, nu aveau cum să comunice cu lumea din afară pentru a anunţa unde se află. Atunci cînd vestea dispariţiei a ajuns la Sydney, doi dintre asociaţii lui Kingsford Smith, Keith Anderson şi Bob Hitchcock, au hotărît să pornească într-o expediţie de salvare. Au decolat în micul Kookaburra de pe aeroportul Mascot din Sydney, au zburat în etape către Alice Springs şi, în cele din urmă, au pornit de acolo, pe 12 aprilie 1929, dimineaţa devreme, pe ultimul segment de drum. Curînd, în timp ce traversau pustiul pîrjolit al Deşertului Tanami – zona pe care eu şi Allan am ocolit-o, în drumul nostru cu maşina de la Daly Waters către Alice Springs –, motorul a început să se înece şi să dea rateuri, iar ei au fost nevoiţi să aterizeze de urgenţă în deşert. Grăbiţi să plece, cei doi nu-şi luaseră pachete cu hrană şi aveau doar trei litri de apă. Spre deosebire de Kingsford Smith, aterizaseră într-un loc care nu le oferea nici un sprijin. În a treia zi erau morţi. Iată cît de incredibil de criminal poate să fie outback-ul. Nu vreau să sune a obsesie cînd spun asta, însă ei şi-au băut şi propria urină. Aproape oricine rămîne blocat acolo o face. (De fapt, se obţine efectul contrar celui dorit, fiindcă sărurile din urină accelerează setea.) În timp ce Anderson şi Hitchcock se stingeau deplorabil, Kingsford Smith şi prietenii lui au fost salvaţi de altcineva. Ei s-au întors în lumea civilizată, arătînd atît de în formă şi odihniţi, încît unii au început să suspecteze (iar cîteva ziare au început să speculeze) că totul nu fusese decît un truc publicitar. Toată afacerea s-a transformat într-o chestiune destul de urîtă. Kingsford Smith a fost supus umilinţei unei anchete publice asupra caracterului său (în cele din urmă a fost reabilitat). Între timp, oamenii aşteptau cu sufletul la gură să afle veşti despre Anderson şi Hitchcock, dacă fuseseră găsiţi în viaţă. Dar vai, nu era aşa. La sfîrşitul lui aprilie, un avion de recunoaştere a reperat Kookaburra aflat la pămînt, cu trupurile celor doi lîngă avion, iar cîteva zile mai tîrziu, o echipă de salvare le-a recuperat corpurile şi le-a adus înapoi în lumea civilizată. Familia lui Hitchcock a ales o înmormîntare discretă în Perth, însă Anderson a avut parte de funeralii oficiale, cu fast, solemne şi grandiose, aşa cum nu se mai văzuseră la Sydney. Mii de oameni, veniţi cu cîteva zile înainte, au stat la rînd ore întregi ca să vadă sicriul. În ziua funeraliilor, alte mii au umplut străzile pentru a privi cortegiul ori s-au adunat la capelă. A fost cea mai mare ceremonie funerară de pînă atunci, poate chiar pînă azi, din Sydney. Astăzi, aproape că nu este nevoie să mai spunem că Anderson şi Hitchcock sînt complet daţi uitării, atît în Australia, cît şi în afara ei. La fel s-a întîmplat, pentru o lungă perioadă de timp, şi în cazul aeronavei Kookaburra. A zăcut în deşert, ruginind ignorată, timp de jumătate de veac, pînă cînd a fost în cele din urmă luată şi dusă la Darwin pentru a fi restaurată. Acum aproape 10 ani a fost pusă într-o clădire mică, specială, la muzeul aviaţiei din Alice Springs, unde se pare că nu atrage deloc atenţia. Kingsford Smith s-a întors în aviaţie, stabilind şi mai multe recorduri. În 1935, pe cînd se întorcea spre casă din Anglia, avionul lui s-a prăbuşit în mare, la oarecare distanţă de Birmania, iar el s-a scufundat odată cu aparatul de zbor. Astăzi, Australia îi acordă recunoaşterea cuvenită (aeroportul din Sydney îi poartă numele), dar în alte părţi nu-şi mai aminteşte nimeni de el. În 1998, scriitorul american Scott Berg a scris o biografie groasă de 600 de pagini despre Charles Lindbergh, care trece în revistă în ordinea firească toată povestea perioadei de început a aviaţiei. Despre Charles Kingsford Smith nu se pomeneşte nici măcar o dată. În seara aceea, eu şi Allan am luat cina în curtea interioară de la Red Centre. Acolo i-am povestit cu lux de amănunte numeroasele mele descoperiri entuziasmante de peste zi. Cum stăteam noi aşa şi ne bucuram de seara caldă, aproape terminînd cea de-a doua sticlă din excelentul Cabernet Sauvignon din Australia de Vest, ca şi cînd ar fi fost regizat, un cangur-pitic a făcut un salt către gardul de la capătul îndepărtat al piscinei, ne-a privit o secundă relaxat şi a început să mănînce din arbuştii plantaţi acolo. Era prima dată de cînd traversasem ţara cu Indian Pacific, cu multe săptămîni mai devreme, cînd vedeam un animal caracteristic Australiei în libertate. Era prima dată cînd Allan vedea aşa ceva şi a fost cuprins de emoţie. Poate de asta sau din vreun alt motiv a anunţat că i se părea că Australia este un loc foarte frumos. — Chiar aşa ţi se pare? am întrebat bucuros, dar puţin surprins, fiindcă el văzuse mai mult deşert. S-a aplecat spre mine puţin şi a spus, ca şi cînd mi-ar fi făcut o mărturisire: — E foarte spaţioasă. M-am uitat la el. — Da, este. — E o ţară foarte spaţioasă. Dacă mă gîndesc bine, cred că era la a treia sticlă. În dimineaţa următoare l-am dus cu maşina la aeroportul mic, dar elegant din Alice, unde a băut o cafea şi s-a aşezat liniştit, fiindcă amîndoi eram puţin mahmuri. L-am condus la poarta de îmbarcare, unde am schimbat obişnuitele expresii grăbite şi răsuflate de mulţumire şi urări de bine, iar el a dispărut pe coridorul de îmbarcare. L-am privit cum pleacă şi m-am întors la maşină. Trebuia să-mi ocup timpul o zi înainte să plec cu avionul către Australia de Vest şi nu-mi era deloc clar ce aş putea să fac. M-am îndreptat către cartierul de afaceri din oraş ca să găsesc un bancomat şi să cumpăr un ziar, dar pe drum am trecut pe lîngă un indicator cu Şcoala la Distanţă, aflată pe o stradă lăturalnică, şi am decis să mă duc să văd ce-i cu ea. Nu mă aşteptam la mare lucru, dar a fost minunată. Ce surprize frumoase lansa Alice Springs! Şcoala la Distanţă era într-o clădire ascunsă, pe o stradă rezidenţială. Consta dintr-o zonă de recepţie unde erau expuse lucrări ale copiilor pe mese şi peste tot în jur pe pereţi, două studiouri mici, o sală mare de consiliu şi cam asta era tot. Deşi acum există 17 şcoli la distanţă în Australia, cea din Alice Springs e mai veche decît toate şi încă deserveşte cea mai mare şi mai slab populată regiune. Era o zi de sîmbătă, fără cursuri, dar un bărbat foarte drăguţ a fost bucuros să mă conducă pe-acolo şi să-mi spună cum stau lucrurile. Ideea era destul de simplă: să asiguri o formă de educaţie oficială şi o oarecare experienţă de elev unor copii de fermier, provenind mai ales din locuri izolate – lucru pe care tipul ăsta de şcoală îl face cu simţ de răspundere din 1951. „Singuratic” este cu siguranţă cuvîntul-cheie aici. Cu o arie deservită de 468.000 de mile pătrate – adică o arie cam de două ori cît Franţa –, şcoala din Alice Springs are doar 140 de elevi, cu vîrste cuprinse între cea de grădiniţă şi adolescenţa timpurie. Am o amintire ciudat de vie care m-a marcat, a unui film despre asta, pe care l-am văzut la şcoală, cînd aveam doar opt sau nouă ani, şi-mi amintesc că îmi făcuse o impresie extrem de puternică în legătură cu ideea de a fi la sute de kilometri de profesorul tău, cu microfonul şi aparatul radio, bucurîndu-te de libertatea de a sta acolo în pielea goală, cu o farfurie de prăjituri în faţă, dacă aşa ai chef, fiindcă nu te vede nimeni. Toate astea mi se păreau îmbunătăţiri semnificative faţă de situaţia care predomina la Şcoala Elementară din Greenwood în Des Moines, Iowa. Aşa că povestea frumoasă a învăţămîntului prin radio nu mi-a ieşit din minte de fapt niciodată. Am fost dezamăgit, prin urmare, să descopăr că radioul n-a fost niciodată decît o mică parte întîmplătoare a programului. Şcoala la Distanţă este şi a fost întotdeauna, în esenţă, un curs prin corespondenţă, ceea ce nu sună cine ştie ce interesant. Chiar şi aşa, locul avea un farmec al lui şi un aer plăcut. Panourile cu informaţii erau pline de eseuri şi desene ale unor copii de aproximativ 11 ani, care îşi descriau viaţa la fermă şi cum decurgea o zi obişnuită din viaţa lor. Le-am citit pe toate cu interes. — Aţi vrea să ascultaţi o lecţie? m-a întrebat ghidul meu. — Mi-aş dori foarte mult, am spus. M-a dus într-o cameră alăturată şi mi-a pus o înregistrare a unei lecţii dintr-o zi oarecare pentru copii de cinci ani. Lecţia consta mai ales din vocea unei profesoare vioaie care striga catalogul şi spunea: — Bună dimineaţa, Kylie. Mă auzi? Terminat. În momentul următor se auzea un pîrîit slab, ca al unei transmisii dintr-o galaxie foarte îndepărtată şi sunete care aduceau cu o voce umană, dar mult prea neclare pentru a putea fi descifrate. — Bună dimineaţa, am spus, Kylie. Eşti acolo? Mă auzi? Terminat. De data asta era o pauză şi nici un răspuns, doar un interval destul de mare de derulare în gol a casetei. După care urma: — Ei bine, atunci să-ncercăm cu Gavin. Bună dimineaţa, Gavin. Eşti acolo? Terminat. După încă un pîrîit s-a auzit o voce slabă şi subţire la celălalt capăt: — Bună dimineaţa, domnişoară Smith! Şi aşa a continuat, cu unele voci care se auzeau de la celălat capăt clar, dar multe altele se pierdeau ori se dovedeau neinteligibile. În timp ce ascultam chestia asta, mai şi citeam o cărţulie pe care o cumpărasem şi în care am fost sincer uimit să descopăr că fiecare copil petrece doar jumătate de oră pe zi (de fapt, „pînă într-o jumătate de oră pe zi”) la radio, plus zece minute pe săptămînă întîlnindu-se în particular cu profesorii – ceea ce nu poate fi considerat nici pe departe un timp îndestulător dedicat lor. În restul timpului se aşteaptă ca ei să petreacă cinci sau şase ore pe zi lucrînd sub supravegherea unui părinte sau a unei bone. Studenţii folosesc şi ei aparate video şi computere, dar n-am văzut nici urmă de ele acolo. Concluzia la care ajungi ezitant, dar inevitabil este că, în ceea ce priveşte Şcoala la Distanţă, lucrurile au rămas ca-n 1951. Adevărata surpriză, oricum, a fost că nici un copil aborigen nu părea să fie înscris – cu siguranţă nici unul nu apărea clar în fotografii. Populaţia din Northern Territory este compusă în proporţie de aproximativ 20% din aborigeni, dar în outback-ul îndepărtat procentul este mult mai mare. Mi-am întrebat ghidul despre asta, în timp ce ieşeam. — A, sînt cîţiva, a răspuns omul. Nu sînt sigur cîţi în momentul ăsta, dar sînt cîţiva. Problema este că elevii trebuie să fie coordonaţi de un adult competent, vedeţi, asta e. Am aşteptat un moment, apoi am spus: — Îmi pare rău, nu-nţeleg. — Au nevoie de un adult de încredere şi conştiincios, care să stăpînească limba şi să aibă deprinderi de citire. — Şi părinţii aborigeni n-au chestiile astea? A adoptat o mină tristă, ca şi cînd nu trebuia să abordăm acest subiect. — Nu, mi-e teamă că nu. Nu întotdeauna. — Dar dacă nu le oferiţi copiilor educaţie fiindcă nu-i pot ajuta părinţii, atunci copiii aceia, cînd devin părinţi, n-o să aibă nici ei deprinderile de bază, nu-i aşa? — Da, este o problemă. — Şi aşa va fi mereu? — Este o problemă foarte mare. — Înţeleg, am spus, deşi bineînţeles că nu înţelegeam de fapt deloc. Pe urmă mi-am continuat drumul spre oraş. Am cumpărat un ziar şi am intrat într-o cafenea în aer liber pe Todd Street, un mall în stil american. Am citit un minut sau două, dar pe urmă m-am trezit pur şi simplu privind scena animată de trecători din faţa mea. Era destul de aglomerat, pentru că se făceau cumpărăturile de weekend. Oamenii de pe stradă erau o majoritate copleşitoare de australieni albi, dar mai erau şi aborigeni, nu în număr mare, la marginea scenei, marginalizaţi, mereu tăcuţi şi fără să iasă în evidenţă. Albii nu se uitau niciodată la aborigeni, iar aborigenii nu se uitau niciodată la albi. Cele două rase păreau să locuiască în două universuri separate, dar paralele. Am avut senzaţia că eu aş fi singura persoană care putea să vadă ambele grupuri deodată. Era foarte ciudat. O proporţie foarte mare de aborigeni aveau aspect de oameni bătuţi. Mulţi dintre ei aveau feţe umflate, ca şi cînd ar fi umblat printr-un cuib de viespi şi un număr aproape absurd de mare aveau bandaje pe glezne, pe coate, pe frunţi şi pe genunchi. Un indicator de la expoziţia Strehlow, pe care îl văzusem cu o zi înainte, insista asupra ideii că cei mai săraci aborigeni erau cei pe care-i vedeai în oraş. Ideea era, bănuiesc, să-i informeze pe vizitatorii ca mine că aborigenii nu trebuie judecaţi după aspectul acela blînd pe care îl vezi la cei care se plimbă pe străzi. În orice caz, mie chestia asta mi se părea o afirmaţie ciudată şi paternalistă, în sensul că părea să insinueze că aborigenii aveau două opţiuni în viaţă: să se menţină pe poziţii şi să prospere sau să vină în oraş şi să dea de sărăcie şi să devină delincvenţi. Asta mi-a adus aminte de un rînd scris de un personaj renumit în outback, pe nume Daisy Bates, care a venit în Australia din Irlanda în 1884 şi a stat ani de zile printre popoarele indigene din Australia de Vest, studiinde-le. În The Passing of the Aborigines, publicată în 1938, aceasta nota: „Băştinaşul australian poate ţine piept tuturor calamităţilor naturale, secetelor extraordinare şi inundaţiilor devastatoare, ororilor setei şi ale înfometării, dar nu poate face faţă civilizaţiei”. În 1938, comentariul ăsta putea fi luat drept empatic şi binevoitor, însă era descurajant să-l vezi prezentat într-o formă diferită la un centru de cercetare a aborigenilor în 1999. Nu trebuie să fii genial ca să-ţi dai seama că aborigenii sînt cel mai mare eşec social al Australiei. În orice indicator al prosperităţii şi bunăstării – rata spitalizărilor, rata sinuciderilor, mortalitatea infantilă, încarcerările, încadrarea în cîmpul muncii, orice vreţi –, cifrele pentru aborigeni se situează de la de două ori pînă la de 20 de ori mai rău decît pentru populaţia generală. Potrivit lui John Pilger, Australia este singura ţară dezvoltată care se clasează pe o poziţie ridicată a incidentelor de conjunctivită granuloasă – o boală virală care de multe ori duce la orbire – şi este aproape exclusiv o maladie a aborigenilor. Per ansamblu, speranţa de viaţă a populaţiei australiene indigene obişnuite este cu 20 de ani – douăzeci de ani – mai mică decît a australianului alb obişnuit. În Cairns, am aflat aproape întîmplător despre un avocat pe nume Jim Brooks care lucrase ani de zile pentru şi cu aborigenii, şi reuşisem să mă întîlnesc cu el la o cafea în oraş, chiar înainte ca eu şi Allan să luăm avionul spre Darwin. Bărbat calm, relaxat, pe care-l îndrăgeai imediat, cu acel strop de onestitate care trebuie să-l fi determinat să-şi dedice munca de o viaţă luptei pentru cei bătuţi de soartă, mai degrabă decît strîngerii de grămezi de bani într-un cabinet particular, el conduce Native Title Rights Office din Cairns, care îi ajută pe indigeni în chestiuni legate de pămînt şi a fost unul dintre membrii unei comisii pentru drepturile omului, înfiinţată la mijlocul anilor 1990, cu scopul de a investiga un experiment social nefericit, cunoscut publicului sub numele de „Generaţiile Furate”. Experimentul a fost o încercare a guvernului de a scoate generaţiile de copii aborigeni din sărăcie şi dintr-o poziţie dezavantajată, separîndu-i fizic de familiile şi comunităţile lor. Nimeni nu ştie care a fost de fapt numărul lor, însă între 1910 şi 1970, între o zecime şi o treime dintre copiii aborigeni au fost luaţi de la părinţii lor şi trimişi în centre de plasament sau centre educaţionale de stat. Ideea – considerată chiar revoluţionară pentru vremea aceea – era să-i pregătească pentru o viaţă cu mai multe satisfacţii în lumea albilor. Uluitor în chestia asta a fost mecanismul legal care i-a permis să funcţioneze. Pînă în anii 1960, în majoritatea statelor din Australia părinţii aborigeni nu primeau custodie legală asupra propriilor copii. În schimb, o avea statul. Statul putea lua copiii din casele lor oricînd, pentru orice motiv considerat potrivit, fără scuze sau explicaţii. — Au făcut tot ce-au putut pentru a elimina comunicarea dintre părinţi şi copii, mi-a spus Jim Brooks cînd ne-am întîlnit. Am găsit o femeie ai cărei cinci copii au fost trimişi în cinci state diferite. Ea nu a avut cum să păstreze legătura cu ei, nu avea cum să ştie unde se aflau, dacă erau bolnavi sau sănătoşi sau oricum altcumva. Aveţi copii? — Patru, am spus. — Ei, imaginaţi-vă cum ar fi ca o dubiţă a guvernului să apară la dumneavoastră acasă într-o bună zi şi un oarecare inspector să vină la uşă şi să vă spună că vi se iau copiii. Vreau să spun – închipuiţi-vă la modul cel mai serios cum v-aţi simţi dacă ar trebui să staţi şi să vă uitaţi cum copiii dumneavoastră vă sînt luaţi din braţe şi urcaţi într-o dubiţă. Imaginaţi-vă uitîndu-vă cum dubiţa se îndepărtează, copiii plîngînd după dumneavoastră, uitîndu-se la dumneavoastră prin geamul din spate, iar dumneavoastră să ştiţi că probabil n-o să-i mai vedeţi niciodată. — Opriţi-vă, am spus, stînjenit, pierindu-mi orice haz. A zîmbit, înţelegînd tulburarea mea. — Şi nu puteţi face absolut nimic. Nu vă puteţi adresa nimănui. Nici unui tribunal care să vă ţină partea. Şi chestia asta continuă de decenii întregi. — De ce au făcut chestia asta cu atîta cruzime? — N-au văzut-o aşa. Au crezut că fac un lucru bun. Brooks mi-a întins un referat al raportului comisiei drepturilor aborigenilor, pe care îl adusese pentru mine, şi mia arătat un citat, chiar de la începutul secolului XX, al unui inspector itinerant, pe nume James Isdell, care scria despre părinţii deposedaţi: „Indiferent cît de frenetică este durerea [lor] la momentul respectiv, ei îşi uită progeniturile curînd după aceea”. — Credeau sincer că populaţia indigenă era cumva imună la emoţii umane normale, a spus Brooks şi a dat din umeri la caracterul incurabil al unui asemenea mod de gîndire. Foarte adesea, copiilor li se spunea că părinţii lor erau morţi; cîteodată li se spunea că părinţii nu-i mai voiau. Aşa îi ajutau ei să facă faţă situaţiei. Ei bine, vă puteţi imagina consecinţele. Au fost multe cazuri de alcoolism, cauzat de suferinţă, sinucideri în masă, tot felul de chestii dintr-astea. — Ce s-a întîmplat cu copiii? — Păi, între timp, copiilor li se purta de grijă pînă la 16 sau 17 ani, iar apoi reveneau în comunitate. Puteau să rămînă în oraşe, încercînd să facă faţă prejudecăţilor inevitabile, sau să se întoarcă în comunităţile lor tradiţionale şi să reînceapă un mod de viaţă pe care aproape că nu şi-l mai aminteau, cu oameni pe care practic nu-i mai cunoşteau. Sistemul integrase condiţiile care aveau să ducă la disfuncţie şi dislocare. De asta nu scapi peste noapte. Vedeţi, unii spun că îndepărtarea copiilor a afectat doar o mică parte a familiilor indigene. Argumentul ăsta nu numai că nu stă în picioare – aproape că n-a existat familie în ţara asta care să nu fi fost afectată în vreun fel profund şi imediat, dar, în mod tragic, argumentul nu-şi atinge ţinta. Îndepărtarea copiilor a distrus o întreagă reţea de relaţii interumane. Doar oprind practica aceea nu înseamnă că toată paguba o să fie reparată ca prin minune şi totul o să fie bine. — Şi atunci ce puteţi face pentru ei? am întrebat. — Îi ajut să aibă dreptul la opinie, a spus. Asta-i tot ce pot face. Omul a dat din umeri, puţin neajutorat, şi a zîmbit. L-am întrebat dacă mai erau prejudecăţi în Australia, iar el a aprobat dînd din cap. — Cît cuprinde, a spus. Cît cuprinde, îmi pare rău s-o spun. În ultimii 20 de ani, guvernele care s-au succedat au făcut destul de mult – sau destul de mult în comparaţie cu ceea ce se făcuse înainte. Au redat porţiuni mari de pămînt comunităţilor aborigene. Au redat Uluru în grija aborigenilor. Au alocat mai mulţi bani pentru şcoli şi clinici. Au introdus iniţiativele obişnuite pentru a încuraja proiecte comunitare şi pentru a ajuta iniţierea micilor afaceri. Nici una dintre măsurile astea nu a schimbat cu nimic rezultatul statisticilor. De fapt, unele dintre ele arată chiar mai rău. La sfîrşitul secolului XX era încă posibil ca un australian aborigen să se confrunte cu un risc de 18 ori mai mare de a muri de o boală infecţioasă decît un australian alb şi de 17 ori mai mare să fie spitalizat, ca rezultat al violenţei. Un bebeluş aborigen încă se confruntă cu un risc de patru ori mai mare de a muri la naştere din diverse cauze. Mai presus de toate, cel mai ciudat pentru cei care nu fac parte din societatea australiană este că aborigenii pur şi simplu nu sînt acolo. Nu-i vezi la televizor; nu-i vezi prin magazine ca angajaţi. Doar doi aborigeni au fost aleşi în Parlament; nici unul nu a avut vreun post în vreun cabinet. Populaţiile indigene constituie doar 1,5% din populaţia Australiei şi trăiesc disproporţionat în zonele rurale, aşa că, oricum, nu te-ai aştepta să-i vezi în număr uriaş, dar te-ai aştepta să-i vezi uneori – lucrînd în cîte o bancă, livrînd corespondenţa, eliberînd bilete de parcare, reparînd cîte o linie telefonică, participînd la vreo activitate productivă în lumea normală, de zi cu zi. Eu nu i-am văzut; nici măcar o dată. Clar, ceva nu este în ordine. Stăteam în Todd Street Mall, cu cafeaua în faţă, privind mulţimile pestriţe – cumpărători albi fericiţi, cu zîmbete relaxate şi mers vioi, apoi aborigeni ca nişte strigoi, cu bandajele lor ciudate şi mers încet, legănat şi caraghios –, şi mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai vagă idee care era soluţia la toată chestia asta, de ce anume era nevoie pentru ca Australia să devină o ţară pe deplin prosperă pentru cei care păreau atît de vizibil incapabili să-şi găsească drumul spre bunăstare. Dacă aş fi contactat de Commonwealth în Australia în privinţa problemelor legate de aborigeni, tot ce aş putea spune ar fi: „Faceţi mai mult. Încercaţi mai mult. Începeţi acum”. Şi uite aşa, fără vreun gînd original sau folositor în minte, am stat pur şi simplu cîteva minute şi i-am privit pe oamenii aceia sărmani şi deconectaţi cum treceau tîrîndu-şi picioarele. Mi-am citit ziarul şi mi-am băut cafeaua şi apoi nu i-am mai văzut. Capitolul 18 Gîndiţi-vă la ornitorinc. Într-o ţară a animalelor neverosimile, este exemplul suprem. E prins într-un soi de lume anatomică apusă, între mamifer şi reptilă. Cei 50 de milioane de ani de izolare le-au dat animalelor australiene răgazul de a evolua în direcţii improbabile, iar cîteodată prea puţine şanse de a evolua în vreun fel. Ornitorincul a reuşit cumva să le facă pe amîndouă. În 1799, cînd s-a auzit în Anglia că în Australia exista un animal semiacvatic, cu cioc ca de raţă, fără dinţi, veninos, acoperit cu blană, care depune ouă, cu coada ca de castor, labe palmate cu gheare şi cu un orificiu ciudat numit „cloacă”, cu rol atît reproducător, cît şi excretor (o trăsătură, după cum a notat cu delicateţe un taxonomist, „extrem de ciudată, dar nu foarte bine adaptată pentru a fi pe înţelesul tuturor”), vestea a fost primită, nu tocmai surprinzător, ca o păcăleală. Chiar şi după o examinare atentă a unui specimen trimis lui, specialistul în anatomie de la Muzeul Britanic, George Shaw, a considerat că este „imposibil să nu rămîi cu nişte dubii legate de autenticitatea animalului şi să nu presupui că în structura lui vor fi fost folosite nişte vicleşuguri care să te inducă în eroare”. Potrivit istoricului naturii Harriet Ritvo, specimenul original încă are cicatricea de la foarfece, acolo unde Shaw a tăiat şi a cusut la loc, ca să-şi dea seama dacă nu era victima vreunei înşelătorii. O bună parte din secolul următor, oamenii de ştiinţă s-au contrazis – şi au făcut-o aprins, fiindcă era o epocă cu obsesia certitudinii – în privinţa modului în care să fie clasificat animalul, înainte de a-i pune pe el şi pe ruda lui, echidna (un animal asemănător cu ariciul), într-o familie proprie: monotremele. (Numele înseamnă „o gaură” şi se referă la partea distinctivă, „cloaca”.) În orice caz, nu s-a stabilit dacă monotremele erau în primul rînd mamifere sau reptile. Din anatomia lor specifică era evident că monotremele depuneau ouă, o caracteristică a reptilelor, dar era la fel de evident că îşi alăptau puii, o caracteristică a mamiferelor. O problemă în plus a fost aceea că, aproape un secol, nimeni n-a găsit nici un ou de monotrem. Aşa că ne putem imagina murmurul şi zumzetul care a cuprins auditoriul cînd, în 1884, la o întîlnire a British Association, delegaţilor li s-a citit o telegramă proaspăt sosită de la un tînăr naturalist britanic din Australia, pe nume W.H. Caldwell. Mesajul întreg al lui Caldwell spunea: „Monotremele ovipare, ovum meroblastic”. Ei bine, murmurul a fost prodigios, zumzetul electric. Ceea ce anunţa Caldwell, atît de elegant rezumat, era faptul că găsise ouă de ornitorinc şi că erau de natură reptiliană, fără nici o îndoială. În cele din urmă, descoperirea lui Caldwell nu a contat prea mult. Monotremele au ajuns pînă la urmă în tabăra mamiferelor, deşi pentru o vreme a fost o luptă strînsă. Pomenesc toate lucrurile astea pentru a pune în context entuziasmul pe care l-am simţit a doua zi cînd, proaspăt ajuns în Perth, am dat din întîmplare peste un monotrem: o echidnă care traversa o cărare, într-un colţ singuratic din Kings Park. Deja eram, trebuie să spun, într-o dispoziţie destul de bună. Perth este un oraş minunat, unul dintre preferatele mele din Australia. Poate că am o simpatie exagerată pentru el fiindcă, în prima mea vizită aici, în 1993, am ajuns prin Johannesburg, unde am fost tîlhărit, într-un mod care-ţi face părul măciucă, în plină zi, în centrul oraşului, de un grup de tineri voioşi, care mă ameninţau cu cuţite manevrate nervos, fiind o mare uşurare să mă aflu într-un oraş unde puteam hoinări fără teamă că aş putea fi bătut într-o alee, deposedat de tot ce aveam şi crestat peste tot cu instrumente ascuţite. Chiar şi fără să fi ieşit teafăr dintr-un incident criminal înfiorător, Perth este un loc vesel şi primitor. Mai întîi, este o încîntare să-l găseşti acolo unde este, fiindcă Perth e de departe cel mai îndepărtat oraş mare de pe Pămînt, mai aproape de Singapore decît de Sydney, deşi, de fapt, nu este aproape de nici unul. În spatele tău se întinde pustiul inert şi roşu de 2.735 de kilometri pînă tocmai la Adelaide; în faţa ta nimic decît o mare inexpresivă de 8.046 de kilometri pînă în Africa. De ce ar alege 1,3 milioane de membri ai unei societăţi libere să trăiască într-un asemenea avanpost singuratic este o întrebare la care putem medita, însă clima explică multe. Perth are o vreme fantastică, o vreme blîndă – genul care-l face pe poştaş să fluiere şi-i face pe cei ce se ocupă de livrări să aibă un mers săltăreţ. Din punct de vedere arhitectural, Perth nu iese în evidenţă prea tare – este un oraş mare, curat şi modern: Minneapolis de la antipozi –, dar lumina clară şi radioasă îl face frumos. Nicăieri n-o să vedeţi ceruri mai albastre în oraş sau o lumină mai pură a soarelui ricoşînd de pe zgîrie-nori ca aici. Dar trăsătura distinctivă a oraşului Perth este faptul că are unul dintre cele mai mari şi mai frumoase parcuri din lume, Kings Park. Întins pe o suprafaţă de 4.046.860 de metri pătraţi, pe un mal abrupt şi înalt, deasupra bazinului larg al rîului Swan, Kings are tot ceea ce-i trebuie unui parc urban – teren de joacă, rezervaţie, zonă de promenadă, grădină botanică, punct de observare, monument comemorativ – şi e atît de vast, încît nu simţi niciodată că l-ai văzut tot. În mare parte, totul este dispus într-o manieră convenţională – peluze vălurite, poteci, straturi de flori –, dar un colţ destul de mare, care probabil constituie un sfert din acest întreg, a fost lăsat în starea naturală, un colţ de brusă fără nici o ameliorare. Chiar atunci cînd mă plimbam pe o potecă însorită, prin această zonă puţin vizitată, am văzut o secţiune de sferă mică şi blănoasă – care semăna mai curînd cu peria unui dispozitiv de lustruit podelele – ieşind din tufe, pe o latură a potecii, şi se îndrepta, fără nici o grabă, cu un mers sigur, către nişte tufe identice de pe latura cealaltă. Simţindu-mă, s-a oprit. Avea ţepi lucioşi şi negri, orientaţi spre spate, şi se strînsese în ceea ce avea în mare aspectul unei mingi, în aşa fel încît eu să nu-i pot vedea boticul ţuguiat, dar era clar o echidnă. Nu putea fi altceva. Ce fiori m-au cuprins! Era niţel cam exagerat, da, recunosc, dacă e să te gîndeşti că ăsta a fost momentul meu cel mai captivant, cînd am avut de-a face direct cu o fiinţă din mediul sălbatic al Australiei. Într-o ţară plină de forme de viaţă exotice şi uimitoare, m-a atins la punctul sensibil tocmai această pernuţă de ace vie şi inofensivă, dintr-un parc urban. Nici cămi păsa. Era un monotrem – o anomalie fiziologică, o minune a lumii reproducătoare, o ciudăţenie din cea mai siguratică ramură a arborelui mamifer. Cînd echidna a simţit că m-am retras la o distanţă respectuoasă, s-a desfăcut şi şi-a continuat drumul cu mersul clătinat în tufe. Înfiorat pînă la „cloaca” cu care sînt eu dotat, am mers pe poteca din jurul zonei şi m-am întors în parcul propriu-zis, unde am ajuns după un timp pe o alee lungă, încîntătoare, cu eucalipţi înalţi şi albi care fuseseră plantaţi cu multă vreme în urmă, pentru a-i comemora pe cei căzuţi în Primul Război Mondial. Pe fiecare copac era o plăcuţă pe care erau scrise informaţii esenţiale – neaşteptat de impresionante atunci cînd le citeşti unele după altele, într-o plimbare lungă – despre o viaţă, pe scurt. „În onoarea căpitanului Thomas H. Bone, Batalionul 44”, scria pe una dintre ele. „Ucis în acţiune, Passchendaele, 4 octombrie 1917, la 25 de ani. Din partea soţiei şi a fiicei.” Un lucru care nu prea se ştie în afara Australiei – şi cred că merită pomenit aici – este că nici o altă naţiune nu a pierdut mai mulţi bărbaţi, raportat la numărul de locuitori, în timpul Primului Război Mondial. Dintr-o populaţie de mai puţin de cinci milioane de locuitori, Australia a suferit un număr uluitor de 210.000 de victime – 60.000 de morţi, 150.000 de răniţi. Rata afectării pentru soldaţii australieni a fost de 65%. După cum scrie John Pilger: „Nici o armată nu a fost la fel de zdrobită ca aceea care venea de cel mai departe. Şi toţi erau voluntari”. Cu doar cîteva zile mai devreme, într-unul din ziarele de sfîrşit de săptămînă, citisem o recenzie a unei noi cărţi de istorie a Primului Război Mondial, scrisă de istoricul britanic John Keegan. Recenzorul notase în grabă, cu o amărăciune vădită, cum cele 500 de pagini de observaţii detaliate din textul lui Keegan nu pomeniseră nici măcar o dată despre forţele australiene. Biata Australie, m-am gîndit. Alte ţări produc soldaţi necunoscuţi. Ea produce armate necunoscute1. Dincolo de aleea aceea sumbră se întindea domeniul mult mai vesel şi mai însorit al grădinilor botanice, de care m-am apropiat atunci cu un entuziasm aproape religios, neobişnuit, fiindcă plantele Australiei sînt excepţionale şi nu este loc în care să nu le poţi găsi expuse atît de frumos. Într-adevăr, Australia chiar este cel mai uluitor de fecundă ţară. Se crede că include undeva la 25.000 de specii de plante (Marea Britanie, o spun în scopul de a compara lucrurile, are 1.600 de specii), dar asta e doar o presupunere. Cel puţin o treime din ceea ce se află acolo nu are nume şi nici nu a fost cercetat vreodată. În permanenţă apare cîte ceva nou, adesea în locuri în care nici nu te-ai aştepta. În 1989, în Sydney, de exemplu, oamenii de ştiinţă au descoperit o specie cu totul nouă de copac, numită Allocasuarina portuensis. Oamenii trăiau cu copacii ăştia în preajmă de 200 de ani, dar, fiindcă nu erau foarte numeroşi – s-au găsit doar zece –, nu-i remarcase nimeni pînă atunci. Cam în acelaşi fel, în 1994, în Blue Mountains, un botanist care se plimba a dat din întîmplare peste un alt exemplar din acele relicve neaşteptate ale unor specii despre care se crezuse multă vreme că ar fi dispărut. Numiţi pini wollemie, aceştia nu erau nişte arbuşti meschini ascunşi printre ierburi înalte, ci copaci solizi şi impunători, ajungînd pînă la 40 de metri şi cu o circumferinţă de trei metri. Doar că, fiind sub observaţie atîta ţinut şi un număr limitat de botanişti care să-l observe, a durat ceva timp pînă sau întîlnit. Nimeni nu poate bănui, desigur, ce alte lucruri aşteaptă să fie descoperite acolo. Asta face ca Australia să fie un loc captivant pentru un împătimit al ştiinţelor naturii. În Marea Britanie, în Germania sau în America, cu ceva noroc ai putea găsi o nouă specie de lichen alpin sau vreun muşchi, anterior neglijat, dar în Australia, dacă faci o plimbare prin brusă, vei găsi şase specii de flori de cîmp fără nume, un crîng de angiosperme jurasice şi probabil un bolovan de aur de zece kilograme. Ştiu unde aş vrea să lucrez dacă aş fi om de ştiinţă. Întrebarea, care survine firesc din toate acestea, este de ce Australia, care pare atît de ostilă vieţii, a produs aşa o bogăţie de specii. Paradoxal, o jumătate de răspuns stă în ariditatea solului. În zona temperată, cele mai multe plante pot prospera mai peste tot – un stejar poate creşte la fel de bine în Oregon, pe cît poate creşte în Pennsylvania –, aşa încît tind să predomine relativ puţine specii pure. Pe de altă parte, în soluri sărace, plantele trebuie să se specializeze. O specie va învăţa să tolereze soluri care conţin, să spunem, concentraţii mari de nichel, un element pe care alte plante îl găsesc dezgustător. Altă plantă va deveni tolerantă la cupru. O alta ar putea învăţa să tolereze nichelul şi cuprul şi poate chiar şi seceta prelungită. Şi uite-aşa merg lucrurile. După un milion de ani, ajungi să ai un peisaj plin de o mare varietate de plante, fiecare preferînd condiţii foarte specifice şi fiecare stăpînind o porţiune de pămînt pe care puţine alte plante ar putea-o tolera. Plantele specializate duc la insecte specializate şi urcăm tot aşa în lanţul trofic. Rezultatul este o ţară care pare ostilă vieţii, dar de fapt este minunat de diversificată. Al doilea factor, mai evident, în varietatea Australiei este izolarea. 50 de milioane de ani cît a fost insulă, Australia a fost în mod clar adăpostul formelor de viaţă indigene, intrate întro mare competiţie care le-a permis doar unora dintre ele – speciile de eucalipt, în lumea plantelor, marsupialele, în lumea animalelor – să prospere într-un mod ieşit din comun. Dar nu mai puţin importantă în privinţa diversităţii speciilor este izolarea care a existat mult timp în interiorul Australiei. În termeni generali, Australia cuprinde porţiuni de viaţă risipite, separate de zone mari cu condiţii aspre. Şi acest lucru e cel mai vizibil în sud-vestul Australiei. După cum afirmă David Attenborough (în The Private Life of Plants), colţul ăsta de Australie „e habitatul a nu mai puţin de 12.000 de specii de plante diferite şi 87% dintre ele nu mai cresc nicăieri altundeva în lume”. Acest lucru aduce după sine vestea alarmantă că multe dintre plantele unice sînt în pericol din cauza unei maladii groaznice şi puţin cunoscute numită „dieback”. Dieback provine dintr-o familie de ciuperci numită Phytophthora, înrudită cu ciuperca dăunătoare care a dus la mana cartofilor în Irlanda. Ciuperca există în Australia de un secol şi a afectat plante peste tot în ţară, deşi sursa nu a fost identificată de oamenii de ştiinţă pînă în 1966. Este un motiv de îngrijorare, mai ales în sud-vestul Australiei, pe de o parte fiindcă acolo îi merge bine, cum nu-i merge nicăieri altundeva, iar pe de altă parte fiindcă sud-vestul are o mare densitate de plante rare şi vulnerabile. Am descoperit acum, pe o plăcuţă de informare, că pînă şi florile banksia sînt în pericol. Banksia (purtînd numele celui care a descoperit-o, Joseph Banks) este poate cea mai adorată floare din Australia. Este puţin cam ciudată – florile au aspectul bizar al unor perii de curăţat closetul –, dar australienii o iubesc fiindcă este uimitoare, o vezi peste tot şi este doar a lor. Aşa că m-am întristat citind că şapte specii de banksia sînt pe lista plantelor aflate în pericol şi pot dispărea din mediul lor natural în următorii cîţiva ani. Alte 12 specii sînt ameninţate. Poate aici vorbeşte pesimismul meu înnăscut, dar se pare că o parte enorm de mare a călătoriilor în zilele noastre se fac cu scopul de a vedea lucruri cît încă mai există. Cel mai tulburător gînd, presupun, este că, fiind atît de multe plante încă necatalogate, multe ar putea să dispară înainte de a fi descoperite. Toate gîndurile astea au durat puţin, fiindcă urma să desfăşor o mică anchetă botanică proprie. Mai întîi, în orice caz, aveam o zi de petrecut relaxat la Perth. Nu aveam în minte nimic special, dar cîteva minute mai tîrziu, în timp ce stăteam pe terasa umbroasă a cafenelei centrale a parcului, pictîndu-mi faţa cu o spumă ciocolatie de cappuccino şi citind ziarul West Australian, am găsit o ştire care mi-a dat o idee. Articolul era despre un bărbat, pe nume Lang Hancock, despre care citisem în ultima vreme. Hancock era un fermier din nordul îndepărtat al Australiei de Vest, care avusese şansa nemaipomenită de a se afla în centrul uneia dintre cele mai mari descoperiri de minereuri din istoria modernă. Oricine se îndoieşte că Australia este o ţară realmente norocoasă trebuie doar să recapituleze povestea descoperirilor minerale ale ţării în anii 1950 şi puţin după aceea. Pînă atunci, înţelepciunea populară susţinea că Australiei îi lipseau mai toate resursele naturale. Se considera că minereul de fier, de exemplu, era în cantităţi atît de mici, încît timp de două decenii exportarea lui a fost ilegală. Apoi, în 1952, Lang Hancock a făcut o descoperire importantă. Pe cînd pilota un avion uşor deasupra pustietăţii nemarcate din munţii Hamersley, lîngă coasta de nord, şi-a pierdut reperele într-o furtună bruscă şi a aterizat forţat într-o zonă de roci plate, cunoscută în geologie drept Scutul Australiei de Vest. Coborînd din avion, a realizat că stătea pe ceea ce era un minereu de fier aproape solid. Cercetînd chestiunea mai îndeaproape, a descoperit că era deţinătorul unui bloc lung de 100 de kilometri de minereu de fier aproape solid. Din aproape nimic, în 1950, rezervele estimate de minereu de fier ale Australiei s-au ridicat la 20 de miliarde de tone, în 1960. Pînă la sfîrşitul anilor 1960, numai Hancock deţinea controlul asupra unor rezerve de minereu de fier mai mari decît cele ale Statelor Unite şi Canadei la un loc. Asta înseamnă o grămadă de minereu de fier. Dar acesta a fost doar începutul. Într-o succesiune ameţitoare, s-au descoperit depozite de minereuri peste tot – bauxită, nichel, mangan, uraniu, cupru, plumb, diamante, cositor, zinc, zircon, dioxid de titan, ilmenit şi multe altele, despre care cei mai mulţi dintre noi n-am auzit niciodată. Aproape peste noapte, oamenii care s-au ocupat de minerit au făcut averi stînjenitor de mari şi imposibil de cheltuit. Bursele de valori au luat-o razna, în timp ce investitorii sengrămădeau să prindă şi ei ceva. În Sydney, un agent de bursă şi-a pierdut o ureche – o ureche! – în iureşul tranzacţiei care însoţea rapoartele constante ale noilor descoperiri. A fost o perioadă tumultuoasă, care a transformat norocul şi averile Australiei. Dintr-un producător somnolent şi cumsecade de lînă, Australia a devenit colosul mineritului, cel mai mare exportator de minereuri din lume. Cum majoritatea descoperirilor celor mai importante au fost în Australia de Vest, cea mai mare parte a bogăţiei s-a instalat în Perth, capitala statului, ceea ce explică toţi zgîrie-norii de aici. Lang Hancock, bărbatul de la care a pornit totul, a fost chemat la marele munte de fier din ceruri în 1992, dar, în senilitatea lui, se pare că a făcut lucrul care-i înspăimîntă pînă-n adîncul inimii pe copiii bogaţi de pretutindeni: s-a însurat cu menajera, o doamnă din Filipine, pe nume Rose. Potrivit cotidianului, fiica lui Hancock intentase un proces, susţinînd că văduva Rose şi răposatul ei tată, domnul Hancock, „cheltuiseră în exces şi indecent bani care nu erau ai lor”. Articolul era completat cu o casetă laterală, unde apărea o listă cu principalele bunuri de valoare ale doamnei Hancock. Printre ele se numărau o casă de 35 de milioane de dolari într-o suburbie din Perth, numită Mosman Park, a cărei adresă exactă era indicată. Se pare că era cea mai grandioasă reşedinţă din oraş; doar candelabrele costaseră trei milioane de dolari. Uitîndu-mă pe harta oraşului pe care o aveam cu mine, mi-am dat seama că Mosman Park era la celălalt capăt al unui pîlc de suburbii, notorii ca fiind căptuşite de bani şi care se întind pe tot drumul spre Fremantle. Cum era o zi frumoasă, iar eu mă simţeam vioi, m-am hotărît s-o iau la pas. Ei bine, e mult de mers din centrul oraşului Perth pînă la Mosman Park şi mai încolo, atît vă spun. Am mers pe jos ore întregi, prin întinderile înfrunzite ale campusului Universităţii Australiei de Vest şi prin împrejurimi, pe plaja însorită a estuarului rîului Swan, urmînd conturul golfurilor însorite şi al golfuleţelor pline de iahturi şi am mers mult prin zone rezidenţiale, care etalau o bogăţie uluitoare şi spectaculoasă – Nedlands, Dalkeith, Peppermint Grove –, unde casele somptuoase erau scăldate în lumina unui soare puternic. Cartierele astea se întindeau pe kilometri întregi – pur şi simplu stradă după stradă de mers pe jos, pînă nu te mai ţin picioarele, cu case-trofeu, cu porţi mari, lîngă alei largi pentru maşini, curţi interioare decorate cu urne greceşti, pe piedestaluri cu ornamente şi garaje pentru parcuri întregi de maşini. Era o demonstraţie uluitoare a faptului că banii şi bunul-gust nu merg întotdeauna – de fapt, rareori merg – mînă în mînă. Astea erau case de cîştigători la loterie, de comercianţi cu amănuntul de felul celor care apar în propriile lor reclame la televizor, oameni pentru care cuvintele „Peppermint Grove” într-o adresă nu sună jenant. N-aş insinua o clipă că aceşti nouveaux riches ai Australiei sînt mai puţin rafinaţi decît cei din alte ţări, dar absenţa unui tipar arhitectonic distinct în Australia înseamnă într-adevăr că oamenii pot să folosească stiluri dintr-o gamă mai largă de surse – în mod special bănci de pe marginea şoselelor, cazinouri, aziluri de lux şi cabane de schi. Să vezi stilurile astea concentrate pe cîţiva kilometri, aşa cum se întîmplă în suburbiile de vest ale oraşului Perth, este în mod cert o experienţă care te absoarbe. Mersesem aşa aproape trei ore cînd am ajuns într-un punct important numit Chidley Point şi mi-am dat seama că am găsit Mosman Park. Am pescuit în geantă după ziar, să verific adresa, şi am descoperit că, evident, lăsasem ziarul pe masă, la cafeneaua din Kings Park. Nu era nimic. Umblasem 13 sau 14 kilometri pînă atunci şi văzusem proprietăţi extravagante cît pentru o viaţă-ntreagă. Îmi aminteam vag că reşedinţa Hancock era pe Strada Wellington, aşa că am găsit drumul spre strada aceea liniştită şi m-am plimbat de-a lungul ei. În drumul meu, am văzut poate opt case care arătau ca şi cînd ar avea cărămizi, mortar, ornamente de grădină şi candelabre clinchetitoare în valoare de multe milioane de dolari, însă nimic care să se remarce ca fiind, dincolo de orice echivoc, cel mai grandios loc din metropolă. Cum stăteam eu acolo, o tînără în pantaloni scurţi şi cu un top asortat – a cărei profesie era să plimbe cîini, am presupus eu – a venit din spatele unui cîine zburdalnic, nu cu mult mai mic decît un ponei. Nu plimba cîinele, ci, mai degrabă, schia în spatele lui pe tălpile pantofilor. Am făcut un pas în stradă ca să nu fiu mîncat, dar am întrebat-o, în timp ce trecea, dacă ştia care-i casa Hancock, iar ea mi-a indicat un loc cam la trei case mai sus. M-am dus şi-am aruncat o privire. Avînd în vedere cît costa, trebuie să spun că mă aşteptasem la mai mult – aveam în minte un melanj între cartierul San Simeon şi mausoleul visurilor lui Liberace –, dar chestia respectivă era pe un teren micuţ şi nu era nici chiar de prost-gust, dar nici frumos decorată. Am studiat-o preţ de cîteva minute, frapat de gîndul oarecum tardiv că deşi investisem de bunăvoie destul de mult efort ca să ajung aici, nu-mi păsa de fapt nici cît negru sub unghie unde locuia Rose Hancock. Cu ideea asta în minte, m-am întors cu o expresie meditativă şi am continuat lungul meu marş către mare. Fremantle este un loc interesant şi plăcut. Pe vremea cînd se căuta febril aur, era un port dinamic şi cosmopolit, dar apoi a căzut într-o perioadă lungă de decrepitudine. În anii 1970 a traversat o perioadă de revigorare, prin lucrări de restaurare şi modernizare, fiindcă oamenii şi-au dat seama de potenţialul comercial al numărului mare de clădiri victoriene. Aşa că astăzi este un loc la modă, frecventat, unde găseşti latte e gelato şi magazine mici unde se vînd lucruri cu tentă artistică. Toată lumea se dă în vînt după „Freo”, cum îl numesc ei. Normal că şi eu, deşi entuziasmul meu începea să pălească rapid în ziua aceea. După-amiaza a fost incomod de caldă, fără să se întrezărească venirea brizei oceanice pe care ei o numesc Doctor Fremantle (fiindcă te face să te simţi mai bine, desigur). Mă plimbasem deja destul de departe, cît să nu-mi mai simt picioarele, cînd mi-am dat seama că mai aveam încă vreo şase kilometri buni de parcurs, cam tot drumul ăsta de-a lungul autostrăzii Stirling – aglomerată, lipsită de farmec şi nemilos de expusă razelor soarelui. Pînă să mă prăbuşesc în centrul localităţii Fremantle, se făcuse deja după-amiaza tîrziu, iar eu eram complet epuizat. M-am dus într-un pub şi am supt o bere în scopuri terapeutice. — Vă simţiţi bine? a întrebat barmaniţa. — Da, am răspuns eu. De ce? — V-aţi văzut faţa? Am ştiut imediat. — Sînt ars de soare? am întrebat eu cu un aer mohorît. A dat din cap, aprobînd cu francheţe şi simpatie, dar, de fapt, profund amuzată. M-am iţit, dincolo de ea, în oglinda din spatele barului. Mia întors privirea, într-un costum ca de bufon care semăna cu hainele mele, un personaj de desene animate numit domnul Cap de Tomată. Am lăsat să-mi scape un mic oftat. În următoarele patru zile aveam să fiu o sursă de îngrijorare pentru orice persoană în vîrstă din Australia de Vest şi un izvor de glume pentru toţi ceilalţi. Apoi, în trei zile, cum pielea avea să se exfolieze şi să se jupească, iar eu urma să arăt precum un convalescent scăpat dintr-o leprozerie, aveam să stîrnesc oroare şi repulsie generală. Chelneriţele o să scape tăvi pe jos; gură-cască o să intre cu capu-n stîlpi; şoferii de ambulanţă o să încetinească şi o să mă privească cu îngrijorare. Ca de obicei, o să fie un chin tăcut. În trei sau patru ore aveam să fiu cuprins de o durere suportabilă. Între timp, eram deja o epavă. Tălpile şi picioarele mă dureau atît de tare, încît nu eram sigur că o să mă mai pot folosi vreodată de ele. Eram murdar ca un copil al străzii şi destul de împuţit cît să fiu îngropat. Şi toate astea ca să văd o casă care de fapt nu mă interesa şi pe urmă să merg spre un loc pe care acum eram prea obosit ca să-l explorez. Dar prea puţin îmi păsa. Şi ştiţi de ce? Văzusem un monotrem. Viaţa nu putea să-mi arunce nimic în cale care să diminueze entuziasmul întîlnirii. Cu gîndul ăsta drept sprijin, am dat pe gît berea, am coborît cu băgare de seamă de pe scaunul înalt de la bar şi am şontîcăit prin mulţimile care se zgîiau la mine, să văd dacă pot găsi un taxi care să mă ducă înapoi în oraş. A doua zi dimineaţă, am închiriat o altă maşină şi am pornit în penultima mea expediţie din Australia. Eram în drum spre marile păduri de jarrah şi karri din peninsula de sud-vest. Dacă asta sună niţel cam plictisitor, atunci vă rog să aveţi un pic de răbdare, fiindcă sînt nişte copaci excepţionali. Aceştia sînt pentru lumea arborilor din Australia ceea ce viermele uriaş de Gippsland este pentru nevertebrate: mare, subevaluat, apărînd, în mod misterios, doar într-o arie mică, adică marginea din sud-vestul Australiei de Vest, mai jos de Perth. Copacii karri sînt sequoia ai Australiei. Ating înălţimi de peste 76 de metri, însă aerul maiestuos le este dat de circumferinţa uluitoare – pot atinge 15 metri de jur împrejur şi abia dacă se subţiază spre coroanele îndepărtate. Gîndiţi-vă la cei mai măreţi şi mai graţioşi sicomori pe care i-aţi văzut vreodată, apoi triplaţi imaginea pe fiecare dimensiune şi obţineţi un karri. În orice caz, specia dominantă a regiunii este frumosul şi nobilul jarrah, ceva mai puţin masiv decît karri, dar totuşi enorm şi captivant. Este aproape un miracol cum de-a mai rămas jarrah în peisaj, fiindcă pur şi simplu este poate cel mai nedreptăţit copac în viaţă. Specializarea care i-a permis să prospere, de la început, l-a adus, în acelaşi timp, în pericol de dispariţie, fiindcă jarrah are nenorocul de a se dezvolta în soluri bogate în bauxită, iar bauxita este un minereu foarte valoros. În anii 1950, companiile de minerit au descoperit legătura şi au ajuns aproape simultan să-şi dea seama cu entuziasm că puteau să doboare şi să vîndă jarrah la un preţ destul de bun, iar apoi să dezgroape bauxita de dedesubt, care avea o valoare comercială nemaipomenită, obţinînd astfel două tipuri de venit dintr-un lot de pămînt. Nici că se putea mai bine – atît timp, bineînţeles, cît conştiinţa ta rabdă gîndul de a disloca porţiuni mari de pădure minunată, cum nu mai găseşti nicăieri altundeva, şi de a lăsa în urmă goluri mari şi urîte. Inginerii minieri – oamenii ăştia sînt atît de inventivi! – au rezolvat problema printr-o inconştienţă totală. Excelent! Ei au fost ajutaţi mult timp de colegii lor din industria forestieră. Trebuie să spunem că silvicultorilor australieni le cam place să taie copacii. Nu putem da vina doar pe ei – pînă la urmă nu-i decît modul în care aceştia îşi cîştigă existenţa, fiind, fără îndoială, mai puţin lipsiţi de scrupule decît odinioară –, dar li s-a permis să taie atît de mult şi pe o perioadă atît de lungă, încît încă au nevoie de cea mai atentă supraveghere. Trebuie să vă fie clar că mă refer la nişte oameni care ar putea descrie defrişarea, fără a roşi, ca fiind „tratamentul complet de regenerare prin lumina soarelui”. Ca să vă faceţi o imagine de ansamblu, Australia este cel mai puţin împădurit continent (excluzînd Antarctica, desigur) şi, cu toate astea, este şi cel mai mare exportator de rumeguş din lume. Eu nu sînt o autoritate în domeniu şi, după cîte ştiu, toată chestia asta e supravegheată cu cea mai mare atenţie (cel puţin asta e impresia clară pe care Departamentul Australian al Administrării şi Conservării Terenurilor se străduieşte să o creeze), dar mie mi se pare că există o anumită discrepanţă matematică între a avea foarte puţini copaci, pe de o parte, şi cea mai dinamică industrie exportatoare de rumeguş din lume, pe de altă parte. În orice caz, suprafaţa pădurilor de jarrah e mult mai mică decît a fost cîndva, iar a pădurilor de karri chiar mult mai mică, karri fiind un copac rar şi, în mod clar, de neînlocuit. William J. Lines afirmă că, între 1976 şi 1993, Australia a pierdut un sfert din pădurile de karri din cauza comerţului cu rumeguş. Să producă rumeguş! Repet: oamenii ăştia trebuie ţinuţi sub control. Chiar şi fără pădurile sale unice, colţul sud-vestic al Australiei ar fi o zonă de interes. Întinzîndu-se pe o distanţă de aproximativ 290 de kilometri de la Cape Naturaliste, la Oceanul Indian, spre Cape Knob, la Oceanul Austral, este una dintre zonele luxuriante care apar, în mod neaşteptat, din cînd în cînd, în Australia. Seamănă oarecum cu Barossa Valley din Australia de Sud, însă e atît de obscură şi modestă, încît nici măcar nu are un nume. Aproape oriunde te duci în Australia, ţi se oferă o etichetă ajutătoare, pentru a-ţi putea stabili poziţia – Sunshine Coast, Northern Tropics, Mornington Peninsula, Atherton Tablelands –, dar cea mai năstruşnică denumire pe care am văzut-o pentru regiunea asta a fost „colţul sudic al Australiei de Vest”. Cred că australienii trebuie să mai lucreze un pic la numele ăsta. Pînă la urmă, nu e nevoie să aducă nici o îmbunătăţire terenului în sine şi mărilor de dincolo de el. Poate fiindcă aventura mea australiană se apropia de final, şi mă simţeam emoţionat din acest motiv, sau poate pentru că petrecusem atît de mult din săptămînile care trecuseră prin peisaje aride, sau poate pur şi simplu pentru că nu ştiam aproape nimic despre zonă (nu prea e nimeni din afara Australiei de Vest care să ştie) şi, prin urmare, nu aveam aşteptări prea mari ca să pot fi dezamăgit, am fost fermecat pe loc. Parcă ar fi fost alcătuită din cele mai plăcute, cele mai puţin ostentative părţi ale Europei şi Americii de Nord: Scoţia depresionară, valea Meuse din Belgia, peninsula superioară din Michigan, Dairyland din Wisconsin, Shropshire sau Herefordshire din Anglia – părţi drăguţe ale lumii, dar pentru care nu ai călători în mod normal distanţe uriaşe ca să le admiri. Nu era un peisaj nemaipomenit, dar era un loc care te cucerea prin confortul agreabil şi revigorant. L-am poreclit – şi scriu aici pînă cînd se inventează ceva mai bun – Peninsula Plăcută („Unde totul este… chiar drăguţ!”). Şi aşa am petrecut o zi agreabilă – o zi plăcută – mergînd cu maşina prin păduri şi cîmpii unduitoare, pe lîngă livezi dichisite şi vii verzi ca sticla, pe drumuri de ţară şerpuitoare, coborînd către o mare albastră şi însorită. Era un mic ţinut binecuvîntat. Am oprit des în orăşele de provincie – Donnybrook, Bridgetown, Busselton, Margaret River – ca să beau în tihnă o cafea, să mă uit la grămezi de cărţi la mîna a doua sau să fac cîte o plimbare de-a lungul vreunui ponton de lemn ori pe o plajă cu dune. Peste noapte am rămas în Manjimup, la marginea ţinuturilor împădurite din sud, iar dimineaţă m-am trezit devreme, revigorat, şi am pornit fără zăbavă în direcţia Parcurilor Naţionale Shannon şi Mount Krankland. În cîteva minute mă aflam în păduri răcoroase şi verzi, de o verticalitate impunătoare. Într-adevăr, ce vedeam era realmente atrăgător. Am mers spre un loc numit Valley of the Giants, la un obiectiv turistic dezvoltat recent, pe care mi se spusese să nu-l ratez. Se numeşte Tree Top Walk (Promenada pe deasupra copacilor) şi, după cum sugerează numele, este o pasarelă pe deasupra coroanelor unei păduri de eucalipţi (tingle tree) – o altă specie rară şi mare de eucalipt, specifică zonei. Presupusesem că era de fapt o păcăleală, dar am descoperit că, în ciuda dimensiunilor mari, tingle tree este destul de delicat şi depinde de puţinii nutrienţi care se găsesc în sol, la baza lor, iar faptul că vizitatorii călcau mereu pe acolo influenţa descompunerea substanţelor organice, punîndu-le în pericol bunăstarea. Prin urmare, Tree Top Walk nu numai că le oferea vizitatorilor un loc nou de recreere şi o perspectivă neobişnuită, dar era şi o soluţie bună pentru a proteja copacii. Tree Top Walk se află cam la 1,5-3 kilometri în interiorul pădurii de pe coastă, lîngă orăşelul Walpole. Eu am ajuns la ora deschiderii, iar parcarea era deja aglomerată şi se umplea văzînd cu ochii. La intrare era adunată multă lume, iar alţii forfoteau în micul magazin de suvenire. Toată afacerea asta este condusă de Departamentul Conservării şi Administrării Terenurilor şi, la fel ca Desert Park din Alice Springs, era un exemplu impresionant al modului în care un organism guvernamental făcea ceva inovativ şi o făcea extrem de bine. Ne-ar plăcea să-i avem pe oamenii ăştia în lumea noastră. Tot ce pot să spun este că Tree Top Walk merită să fie cunoscut la nivel mondial. E construit dintr-o serie de rampe metalice sprijinite de nişte braţe, precum rampele industriale, care te poartă la altitudini palpitante, la cele mai înalte niveluri ale unora dintre cei mai frumoşi şi mai impunători copaci din lume. Tree Top Walk este o construcţie impresionantă. Are aproape 610 metri, iar cel mai înalt punct se află la 36 de metri deasupra solului – o înălţime mare, credeţi-mă, cînd te uiţi peste marginea unei balustrade care-ţi ajunge pînă la talie. Fiindcă pasarela are la bază vergele metalice care-ţi permit să priveşti în jos, fără nici o oprelişte – ba chiar te obligă, mai mult sau mai puţin, să o faci –, ai nevoie de ceva curaj şi îndrăzneală atunci cînd te hotărăşti să o străbaţi. Ador asta. Există copaci mai mari decît aceşti eucalipţi (chiar şi frasinii din estul Australiei cresc un pic mai înalţi) şi, fără îndoială, există copaci mai frumoşi decît ei, dar nu pot să cred că există copaci pe lume care să aibă ambele calităţi. Sequoia sempervirens pot atinge înălţimi mai ameţitoare, dar coroana lor nu spune nimic – e ca o coadă de mătură cu nişte cuie bătute în ea. Fiindcă are coroana largă, eucaliptul se desfăşoară cu generozitate. Aici e diferenţa. Pur şi simplu n-ai să găseşti un copac mai interesant în lume. Am făcut drumul de două ori, fermecat şi recunoscător. Pînă nu am ajuns la jumătatea celei de-a doua ture, nu mi-am dat seama că, de fapt, era destul de aglomerat şi că, la fel ca toţi ceilalţi, împărtăşeam experienţa cu cei din jurul meu, arătîndu-le unor necunoscuţi diverse lucruri şi lăsîndu-i, la rîndul meu, să-mi arate şi ei mie. Adeseori sînt atras de copii ciudaţi, dar m-am pomenit acum vorbind cu doi băieţi – doi fraţi isteţi, de vreo 10, respectiv 12 ani, care erau din Melbourne şi veniseră în vacanţă cu părinţii – încercînd să ne hotărîm dacă erau urşi koala în Australia de Vest şi dacă aveam vreo şansă să zărim unul aici, în vîrful copacilor. Pe urmă, a venit şi tatăl lor şi am discutat chestiunea şi cu el. Apoi a venit mama lor şi s-a uitat la mine. — Ştiţi că sînteţi îngrozitor de ars de soare, a spus ea cu îngrijorare, şi mi-a oferit nişte cremă din geantă. Am refuzat, dar, cu toate astea, am fost mişcat de gestul ei. M-a uns pe suflet într-un mod ciudat să descopăr că împărtăşeam o experienţă şi făceam schimb de observaţii şi produse farmaceutice. Îmi amintea foarte mult de plimbarea prin parcurile din Adelaide de Ziua Naţională a Australiei, cînd sute de oameni păreau să fie – şi chiar erau – la un picnic împreună. Experienţa de aici avea acelaşi spirit de întreprindere comună. În sensul antropologic cel mai interesant şi elementar, ăsta era un eveniment social. Nici atunci nu mi-am dat seama prea bine cît de importantă era componenta asta în viaţa australienilor pînă cînd nu am ajuns la nivelul solului şi m-am plimbat printr-o zonă numită Imperiul Antic. Acesta consta dintr-o potecă de scînduri îngrădită care făcea o buclă largă şi îmbietoare într-o altă parte a aceloraşi păduri. În felul ei, cărarea era la fel de plăcută ca Tree Top Walk – să stai la baza unui pîlc de eucalipţi, cu gîtul lungit, ca să te încarci cu imaginea înălţimilor lor imposibil de atins, este o experienţă aproape la fel de uimitoare ca aceea de a te plimba printre coroanele bogate – dar fiindcă poteca aceea nu era neobişnuită, nici semeaţă, nimeni nu venea pe aici. Era doar a mea, dar în loc să mă bucur de linişte, cum aş face-o în mod normal, brusc mam simţit cam singur. „Hei, unde sînteţi cu toţii?”, mi-a venit să strig. „Veniţi jos să vedeţi chestia asta! E grozavă! Coborîţi ca să ne bucurăm împreună! Să vină cineva! Vă rog!” Dar bineînţeles că n-am spus asta. În schimb, am privit lung şi admirativ tot ce era în jurul meu. În cel mai relaxat moment de meditaţie, m-a fulgerat gîndul că pădurea asta era o metaforă excelentă pentru însăşi natura Australiei. Era pentru lumea arborilor ceea ce Charles Kingsford Smith fusese pentru aviaţie sau ceea ce erau aborigenii pentru preistorie – o entitate în mod inexplicabil trecută cu vederea. În orice caz, mi se părea uimitor că în această zonă restrînsă unică puteau exista poate cei mai rari copaci de pe pămînt, cu aspectul lor maiestuos şi coroanele bogate, formînd o pădure de o frumuseţe desăvîrşită şi specială, aproape nimeni din afara Australiei nemaiauzind de ea. Dar, desigur, asta-i tipic pentru Australia – e plină ochi de minuni neapreciate. Şi cu gîndul ăsta în minte, am pornit-o înspre ceea ce era, în felul ei discret, una dintre cele mai mari minuni ale lumii. 1. Cîteva săptămîni mai tîrziu, la Londra, am revăzut cartea lui Keegan şi era plină de referiri la armata australiană. Singura concluzie pe care o puteam trage de aici era, presupun, aceea că australienii se aşteaptă atît de mult să fie trecuţi cu vederea, încît uneori trec cu vederea că nu sînt trecuţi cu vederea, ca să zic aşa. Capitolul 19 Pe la începutul acestei călătorii, în timp ce conduceam înapoi spre Sydney dinspre Surfers Paradise, m-am oprit să beau o cafea într-un oraş universitar plăcut, numit Armidale, în nord-estul statului New South Wales. Mă bucuram de o scurtă plimbare agale pe străzile-i atrăgătoare cînd am dat peste o clădire cu aspect oficial, numită Administraţia Resurselor Minerale, şi – n-aş putea spune de ce – am intrat. Mă întrebam de multă vreme de ce abundenţa asta de resurse minerale se găseşte în Australia, şi nu, de exemplu, în grădina din spatele casei mele, aşa că am intrat în clădire, gîndindumă că cineva îmi va putea da un răspuns. Una dintre plăcerile de a face cercetări, în stilul caracteristic jurnaliştilor, într-o societate voioasă şi deschisă precum cea a Australiei, este că poţi apărea pur şi simplu într-un loc ca Administraţia Resurselor Minerale, fără vreun scop precis, iar oamenii te vor invita înăuntru şi îţi vor răspunde la orice întrebare ai dori să le pui. Urmarea a fost că am petrecut o jumătate de ceas cu un geolog binevoitor, pe nume Harvey Henley, care mi-a spus că, de fapt, Australia nu este deosebit de bogată în resurse minerale – cel puţin nu după criteriul bogăţiei de minerale pe metru pătrat. Doar că Australia este foarte întinsă, avînd o populaţie relativ mică şi o istorie scurtă, aşa că o bună parte din ţară a rămas încă neexplorată şi necercetată. Pentru o imagine de ansamblu, m-a condus în zona sa de lucru, să-mi arate cum îşi cîştigă existenţa. Face hărţi geologice, mari, impresionant de detaliate, rulate ca nişte schiţe, pe care le-a desfăşurat pe o masă cu oarecare grijă, plină de respect, ca şi cînd ar fi fost foarte vechi. Chiar şi un ochi neinstruit ar fi observat că acestea înregistrau fiecare ridicătură şi ondulaţie a peisajului, acordînd o atenţie specială zăcămintelor deosebite din punct de vedere mineralogic. Fiecare hartă, mi-a explicat el, acoperea o porţiune din New South Wales cu o lungime de 60 de kilometri şi o lăţime de 40, iar pentru a le face, au avut nevoie de vreo 10-15 ani. Echipa din Armidale tocmai monitoriza 80 de asemenea zone. — E o sarcină importantă, am spus eu, impresionat. — Categoric. Dar descoperim lucruri noi tot timpul, a zis dînd la o parte o hartă, ca să o scoată pe cea de dedesubt. Aici, a spus el lovind uşor o porţiune a hărţii, marcată cu o culoare odihnitoare, pastelată, este o mină nouă, într-un loc numit Cadice Hill, lîngă Orange. Sînt aproximativ 200 de milioane de tone de nisipuri care conţin minerale. — Şi asta-i bine, nu? — Foarte bine. — Aşadar, am spus eu căzînd pe gînduri, încercînd să înţeleg toate astea, dacă e nevoie de 10-15 ani ca să faceţi o hartă care să acopere o întindere de pămînt de 60 pe 40 de kilometri şi dacă sînt opt milioane de kilometri pătraţi în Australia, atunci cît din ţară a fost cercetat cu exactitate? M-a privit ca şi cînd aş fi pus o întrebare prea simplă. — Păi, mai nimic. Mi s-a părut uluitor. — Serios? am răspuns. — Bineînţeles. — Aşadar, am continuat, încă pe gînduri, dacă m-ai paraşuta într-un loc oarecare, în outback, în Deşertul Strzelecki sau aiurea, aş ateriza pe un petic de pămînt care nu a fost niciodată cercetat? — Cercetat oficial? Mai mult ca sigur. Mi-am acordat un răgaz, ca să asimilez cele aflate. — Deci cîte bogăţii minerale ar mai fi de descoperit? M-a privit cu zîmbetul omului care ştie că munca sa nu va fi vreodată dusă la bun sfîrşit. — Nu se ştie, a zis. E imposibil de spus. Vom reveni la asta mai tîrziu, dar acum vă iau cu mine pe autostrada pustie de pe coastă, dinspre Perth spre Darwin, către nord, la o distanţă de 4.163 de kilometri. Aici, aproape de coastă, sînt puţine oraşe şi destul de multă agricultură, dar dacă te îndrepţi tot mai mult spre continent, dincolo de dealurile joase de un verde pal, spre dreapta, te vei găsi, neaşteptat de repede, într-un pustiu violent şi confuz. Nimeni nu ştie cu adevărat ce este acolo. Gîndul ăsta mi se pare teribil de incitant. Chiar şi acum oamenii mai fac descoperiri năucitoare, fără nici un efort, lucru care se poate petrece doar într-o ţară ce nu e trecută pe hartă. De curînd, un individ vesel a venit din deşerturile vestice ţinînd cu grijă o pepită de aur ce cîntărea aproape 30 de kilograme. Era cea mai mare pepită de acest fel găsită vreodată şi zăcea pur şi simplu în deşert. Dumnezeule! Experţii în minerit pot studia imaginile din satelit şi hărţile obţinute prin survolurile repetate la mică altitudine (hărţi fanteziste, cum le-a numit Harvey Henley, cu oarecare dispreţ, aş zice eu). Însă cercetările amănunţite, care ar implica mersul pe cursul unui rîu secat şi culegerea rocilor pentru analize ulterioare, abia au început. Problema nu ţine doar de imensitatea Australiei – deşi acest lucru e, Dumnezeule, suficient de descurajant –, ci de riscurile pe care ţi le asumi cînd hoinăreşti printr-un ţinut necunoscut. După cum a scris paleontologul britanic Richard Fortey: „Urmele apar pentru puţin timp, doar ca să dispară în bătaia vîntului, acolo unde pasagerului derutat şi neliniştit i se spune să stea să privească pe fereastră şi să caute rămurele rupte, care ar putea indica pe unde a trecut mai înainte vreun vehicul. Este îngrozitor de uşor să te rătăceşti”. Într-un asemenea mediu, fireşte că zvonurile despre descoperiri fabuloase, neatinse, se înmulţesc. Povestea cea mai cunoscută priveşte un bărbat, numit Harold Bell Lasseter, care în anii 1920 a pretins că, în urmă cu 30 de ani, a dat peste un filon de aur situat la vreo 16 kilometri în deşerturile centrale, filon pe care, din diverse motive, independente de voinţa sa, nu s-a mai întors să îl revendice. Deşi pare o poveste greu de crezut, întîmplarea este mai plauzibilă decît reiese din această descriere sumară. În orice caz, Lasseter a reuşit să convingă cîţiva oameni de afaceri sceptici şi chiar cîteva corporaţii mari (General Motors, printre altele) să sprijine o expediţie, care a pornit din Alice Springs în 1930. După mai multe săptămîni de rătăciri confuze şi fără rezultat, finanţatorii lui Lasseter au început să îşi piardă încrederea. Unul cîte unul, membrii echipei l-au abandonat, pînă cînd Lasseter a rămas pe cont propriu. Într-o noapte, cele două cămile ale sale au fugit. Pierdut şi mergînd pe jos, a murit singur, în condiţii deplorabile. Aş îndrăzni să spun că a băut nişte urină. În orice caz, nu a găsit aurul. Oamenii încă îl caută. Deşi aproape sigur Lasseter fie se minţea singur, fie era un şarlatan, ideea că există un filon mare de aur în deşert nu este nicidecum imposibilă. Nici nu este prea greu de crezut că oamenii pot face o asemenea descoperire fabuloasă pentru ca, apoi, să nu o mai găsească. Alţii, mult mai meticuloşi şi mai atenţi decît Lasseter, au pierdut descoperiri importante în deşert. Aşa s-a întîmplat în cazul lui Stan Awramik, un geolog care umbla pe dealurile joase, neregulate, zăpuşitoare din Pilbara, o regiune din nord-vestul Australiei, în mare parte încă neexplorată, cînd a dat peste un afloriment de roci, avînd mici organisme fosilizate, numite stromatoliţi, datînd de la începuturile vieţii pe Pămînt, de acum vreo 3,5 miliarde de ani. Pe vremea descoperirii lui Awramik, acestea erau cele mai vechi fosile găsite pe această planetă. Din punct de vedere ştiinţific, rocile erau echivalentul filonului de aur al lui Lasseter. Awramik a luat nişte mostre şi a pornit înapoi spre civilizaţie. Dar cînd s-a întors în Pilbara pentru a-şi continua căutările, nu a mai putut găsi aflorimentul de roci. Dispăruse pur şi simplu în uniformitatea infinită a dealurilor joase. Undeva, acolo, acei stromatoliţi încă aşteaptă să fie redescoperiţi. La fel de uşor putea fi vorba despre aur. De atunci, alte straturi de stromatoliţi, de o valoare asemănătoare, sau chiar superioară, au fost descoperite în alte părţi, atît în Australia, cît şi mai departe. Între timp, totuşi, în apele călduţe şi puţin adînci din Shark Bay, pe o porţiune pustie de pe coasta Australiei de Vest, oamenii de ştiinţă au descoperit ceva nu mai puţin extraordinar şi chiar mai surprinzător. Au descoperit o comunitate de stromatoliţi vii – colonii de formaţiuni asemănătoare lichenilor, care reproduc discret, dar în mod perfect condiţiile de la începuturile vieţii pe Pămînt. Într-acolo mă îndreptam acum. Sînt vreo opt ore de condus către nord din Perth spre Shark Bay. După-amiază devreme, lîngă un loc numit Dongara, drumul şerpuia spre mare cînd, în cele din urmă, am întrezărit oceanul albastru. Această parte a Australiei de Vest este numită Coasta Bataviei, un loc despre care aş fi vrut, de asemenea, să aflu mai multe. La Geraldton, singurul oraş demn de acest calificativ (cu siguranţă, singurul loc care nu e doar o înşiruire de semafoare) pe o distanţă de 965 de kilometri, m-am oprit să beau o cafea şi am parcat, din întîmplare, în faţa unui mic muzeu maritim, în centru. Am ezitat în faţa uşii, cu inima îndoită între necesitatea de a-mi continua drumul şi curiozitatea de a vedea ce este acolo, apoi am cedat impulsului şi am păşit înăuntru. M-am bucurat nespus că am făcut asta! Muzeul era dedicat în mare parte poveştii prea puţin cunoscute a corabiei care a şi dat numele coastei – o corabie negustorească dată uitării, numită Batavia, care s-a lovit de coastele Australiei în 1629, declanşînd astfel unul dintre cele mai bizare şi neverosimile episoade consemnate în analele maritime. Majoritatea istoriilor australiene nu îi dedică mai mult de o notă de subsol (Manning Clark nu îl menţionează deloc), ceea ce e cam surprinzător, deoarece acesta a fost primul pas al europenilor pe solul australian şi rămîne unul dintre cele mai mari măceluri ale oamenilor albi din istoria Australiei. Dar m-am grăbit. În 1629, cînd începe povestea noastră, marinarii olandezi tocmai descoperiseră că cel mai scurt drum din Europa spre Indiile de Est nu era cel în linie dreaptă prin Oceanul Indian, după ce înconjurau Capul Bunei Speranţe în Africa, ci să navigheze pînă la paralela 40 – faimoasa zonă turbulentă – şi să lase vînturile intense de acolo să îi poarte spre est. Această rută era bună, atîta vreme cît reuşeai să nu te ciocneşti de coasta Australiei. Din păcate, asta i s-a întîmplat căpitanului Francisco Pelsaert, cu două ore înaintea zorilor, la începutul lui iunie, în 1629, cînd Batavia s-a împotmolit în nişte bariere de nisip, numite insulele Abrolhos, aflate în apropierea coastei de vest a Australiei. Aproape imediat, corabia a început să se scufunde. Mulţi dintre cei 360 de oameni aflaţi la bord s-au înecat în haosul creat, dar aproximativ 200 au reuşit cu greu să ajungă la ţărm. Cînd a răsărit soarele, supravieţuitorii s-au trezit pe un banc de nisip, cu puţine provizii salvate şi cu perspective extrem de sumbre. Se aflau la 2.500 de kilometri de Batavia (Jakarta de azi). Pelsaert a cîntărit o vreme situaţia şi apoi a anunţat că va lua un grup de oameni într-o barcă cu vîsle şi va încerca să vîslească spre Batavia – un plan cu slabe şanse, dar singurul pe care-l aveau. În locul lui, l-a lăsat la conducere pe Jeronimus Cornelisz. Nu este foarte clar ce s-a întîmplat apoi, dar se pare că acest Cornelisz era nebun şi fanatic religios – o combinaţie întotdeauna periculoasă. Sigur este că în zilele ce au urmat, el şi cîţiva acoliţi credincioşi de-ai săi au măcelărit mare parte din supravieţuitori – în total 125 de bărbaţi, femei şi copii. Puţinii oameni pe care i-au cruţat le-au devenit sclavi – femeile le găteau şi le ofereau favoruri sexuale, bărbaţii trudeau şi pescuiau –, cu excepţia unui grup mic care a fugit pe un alt banc de nisip, aflat la vreo 200 de metri dincolo de un canal dificil de străbătut. Acolo şi-au confecţionat ce arme au putut, din scoici şi lemn adus de curenţi, şi au construit un fort pentru a ţine la distanţă atacurile pe care Cornelisz şi ai săi le îndreptau asupra lor. Pelsaert, neştiind ce nenorocire lăsase în urmă şi avînd deja multe pe cap – eşuase, pînă la urmă, cu o corabie nouănouţă, mîndria flotei comerciale olandeze –, a vîslit pe marea Timorului şi, printr-un miracol, a ajuns în Batavia. Acolo, superiorii i-au ascultat povestea stupefiaţi, i-au dat o altă corabie şi i-au ordonat să se întoarcă de îndată cu supravieţuitorii. La cinci luni de cînd începuseră toate necazurile sale, Pelsaert s-a întors pe insulele Abrolhos. Acolo, ghinionistul căpitan, găsind supravieţuitorii în plin război civil, a fost la un pas să ia o hotărîre necugetată şi să-şi piardă corabia în mîinile nebunului de Corenlisz şi a bandei sale disperate. Cu toate acestea, în cele din urmă a reuşit să înţeleagă ce s-a întîmplat şi să readucă ordinea şi dreptatea pe sîngerosul banc de nisip. Cornelisz şi şase acoliţi au fost rapid spînzuraţi. Majoritatea celorlalţi au fost biciuiţi sau tîrîţi în cală şi puşi în lanţuri, spre a fi duşi înapoi în Batavia şi pedepsiţi. Dar, din motive neştiute, Pelsaert a decis să-şi dea osteneala să ducă pe continent doi dintre criminali – un marinar numit Wouter Looes şi un mus, Jan Pelgrom – şi să-i abandoneze acolo. La 16 noiembrie 1629 au fost lăsaţi într-un loc numit Red Bluff Beach. Ce s-a întîmplat cu cei doi olandezi după aceea nu ştie nimeni, dar două lucruri sînt sigure. Erau cei mai izolaţi europeni din lume şi primii australieni albi. Red Bluff Beach, aşa cum am aflat de la personalul binevoitor al muzeului, se află într-un loc numit Kalbarri, la cîteva ore de condus spre coastă şi, de vreme ce era în drum spre Shark Bay, m-am hotărît să înnoptez acolo. Kalbarri se află la o distanţă de vreo 65 de kilometri, pe o rută laterală de pe autostrada de pe costa de nord-vest, peste o cîmpie verde, acoperită cu pîlcuri de iarbă neagră. Se însera cînd am sosit – prea tîrziu ca să mă mai duc la locul de acostare al olandezului –, aşa că am luat o cameră la un motel din apropierea plajei şi m-am mulţumit cu o plimbare prin oraş. Kalbarri era un locuşor tare atrăgător. Datează doar din 1952, cînd nişte pescari au descoperit că în larg apele mişunau de homari. Pînă pe la jumătatea anilor 1970, cînd drumul dinspre autostrada de pe coasta de nord-vest a fost asfaltat, oraşul a fost izolat de restul lumii, cu excepţia ieşirii la mare. Astăzi, pescuitul rămîne ocupaţia de bază a locuitorilor, dar oraşul a devenit şi o mică staţiune turistică. Cele două aspecte par să coexiste foarte bine. Peisajul nu ar fi putut fi unul mai frumos. Se află într-un golf mare, adăpostit de bancuri albe şi lungi de nisip. Am mers spre capătul falezei în lumina caldă a asfinţitului. Insulele Abrolhos erau la 60 de kilometri în larg – nu erau vizibile de pe continent –, dar vedeam foarte bine, la doar cîţiva kilometri distanţă pe coastă, promontoriul numit Red Bluff, unde au fost abandonaţi cei doi răzvrătiţi. În timp ce mă plimbam pe faleză, două lucruri mi-au atras atenţia – primul, că la cîteva sute de metri, în golf, o barcă pe jumătate scufundată era remorcată foarte lent, prin canalul îngust dintre bancurile de nisip; şi al doilea, faptul că grupuri de oameni se adunau să privească. Cei mai mulţi se uitau de pe debarcader, unde părea să fie partea comercială a portului, la vreun kilometru şi jumătate distanţă. Şi aici, pe partea turistică a portului, erau mulţi oameni – aşezaţi pe capotele maşinilor parcate de-a lungul plajei, de la balcoanele caselor de pe malul mării şi ale blocurilor, ieşind din magazine sau baruri, se opreau şi priveau. Asupra tuturor căzuse o linişte ciudată, aproape sinistră. L-am întrebat ce se întîmpla pe un bărbat care stătea pe capota unei maşini. — O, este o barcă de pescuit care s-a izbit noaptea trecută de un recif, mi-a explicat. Accidentul se petrecuse la 2 jumătate dimineaţa, în largul mării, iar pentru un timp a părut că barca este în mare pericol. De parcă situaţia nu era suficient de încordată, căpitanul îl luase cu el şi pe fiul său de şapte ani, evident, pentru a-i face o bucurie. Alte trei bărci de pescuit din partea locului porniseră să-i salveze. M-am uitat la ceas. Erau în larg de 16 ore de-acum. I-am spus asta bărbatului care-mi relatase povestea, iar acesta mi-a zîmbit scurt, jenat, ca şi cînd şi-ar fi cerut scuze: — A fost o zi lungă pentru oraş, a spus. Am fost cumva pe muchie de cuţit. Cu toate astea, se pare că lucrurile s-au rezolvat. Kalbarri are o populaţie stabilă de 1.500 de locuitori şi aş zice că două treimi din ea era acolo. Pe cînd barca venea printre bancurile de nisip, fiind în sfîrşit în siguranţă, oamenii de pe ambele părţi ale portului au început să aplaude cu căldură, ca şi cînd ar fi întîmpinat cu bucurie pe cîştigătorul unei regate. Mi s-a părut minunat – un oraş întreg asista la momentul în care o barcă de pescuit din partea locului era adusă la ţărm. Nici dacă i-aş fi plătit nu cred că aş fi găsit o sută de oameni să se uite la mine cum intru, cu greu, în port după o noapte în pericol. Am ajuns la concluzia că îmi place foarte mult Kalbarri. Dimineaţa m-am trezit devreme şi am condus cîţiva kilometri de-a lungul coastei spre Red Bluff Beach, unde mi s-a spus că voi găsi un tumul, marcînd locul unde cei doi olandezi răzvrătiţi au fost lăsaţi în voia sorţii. Era un loc spectaculos – o platformă stîncoasă foarte mare, lovită de valuri care împroşcau totul în jur. Pe o parte a platformei era o plajă cu dune, marcată din loc în loc cu semne de avertizare, precum „Atenţie – curenţi periculoşi”. Oceanul era de un turcoaz strălucitor, iar plaja întinsă era lovită puternic de valuri mari. Am cutreierat zona privind atent, dar nu am găsit nicăieri tumulul. În plus, nu aveam pe cine să întreb la ora aceea, cu excepţia unui cuplu care alerga pe plajă cu un cîine mare. Nu prea conta. Oricine ar fi construit tumulul trebuie să o fi făcut cu mult după ce au avut loc evenimentele şi, mai mult ca sigur, doar a încercat să intuiască locul. Aşa că n-am făcut decît să mă bucur de soare şi de briza înviorătoare a mării, cînd mi-am dat seama, uşor surprins, că ideea de a fi abandonat aici avea un oarecare farmec. Era un loc minunat. Marea oferea multe bogăţii, iar pe dealurile din spate se găseau din belşug materiale de construcţii. Looes şi Pelgrom – din nou din motive necunoscute – au fost trataţi cu generozitate de Pelsaert. Le-a fost lăsată o barcă mică, nişte mîncare şi apă, cîteva unelte şi nişte podoabe fără valoare pentru comerţul cu băştinaşii, dacă ar fi găsit vreunul. Cu siguranţă sînt pe lume locuri cu mult mai rele unde să-ţi petreci viaţa – cu atît mai mult o temniţă fetidă şi plină de malarie din Batavia, singura lor alternativă. Dacă te înţelegeai cu indigenii, o puteai duce foarte bine aici. Numai la acest lucru mă gîndeam – mai ales pentru că era în mod clar o posibilitate reală. Coasta Australiei de Vest, la nord de Perth, este uimitor de frumoasă şi aproape neatinsă de civilizaţie. Dincolo de Kalbarri nu este nici un oraş pe o distanţă de aproximativ 300 de kilometri, spre Carnarvon, şi un singur drum lateral spre mare, cel pe care o luam din Shark Bay. Dincolo de Carnarvon este cam la fel, pe o distanţă de alţi aproape 3.000 de kilometri spre Darwin – doar o coastă splendidă şi liniştită, presărată din loc în loc, la distanţe mari, cu localităţi mici. Australia de Vest însumează peste 12.500 de kilometri de coastă şi doar vreo 40 de localităţi, incluzîndu-le şi pe cele de-a lungul peninsulei de sud-vest, de unde tocmai veneam. Din acest motiv, mi-a luat foarte mult să descopăr stromatoliţii din Shark Bay. Deşi se află pe marginea unei plaje de cochilii, accesibile oricui, nu au fost observaţi de nimeni pînă în 1954 şi nu au fost menţionaţi în nici o cercetare ştiinţifică pentru încă un deceniu. Dar cu aproximativ 23.000 de kilometri de coastă australiană de explorat, e nevoie de timp ca să ajungi la toate. De la Kalbarri erau 65 de kilometri înapoi pe autostrada coastei de nord-vest – este în continuare singura rută de acces – şi apoi încă vreo 250 de kilometri spre Shark Bay. În două ore şi jumătate am trecut pe lîngă trei alte maşini şi un tir. La un moment dat am văzut două puncte misterioase în zare. Sau dovedit a fi doi muncitori care săpau o groapă în mijlocul drumului şi care erau protejaţi din ambele direcţii de un con de plastic portocaliu, plasat în centrul şoselei, la vreo doi metri de locul unde lucrau. Aceasta era, mă înţelegeţi, autostrada principală de pe coasta de vest. Mi-am dat seama cît de departe mă aflam de orice altceva. Cam aceasta ar fi distanţa cea mai mare la care te poţi afla de orice comunitate umană în Australia. De unde eram acum, trebuia să parcurgi mai mult de 4.000 de kilometri pînă în Sydney şi aproape 5.000 pînă în Brisbane. Chiar şi Alice Springs, cel mai apropiat oraş din est, era la 4.000 de kilometri pe autostradă, din pricina condiţiei drumurilor. În cele din urmă, în mijlocul acestui pustiu diform am ajuns la ieşirea spre Shark Bay. Am urmat un drum lateral nou, asfaltat pe o distanţă de alţi cîţiva kilometri, pînă la un alt drum secundar, neasfaltat, care trecea printr-un ţinut mlăştinos, încă mai bine de un kilometru. Drumul se oprea la o veche staţie de telegraf, într-un loc numit Hamelin Pool – un complex de clădiri din lemn alb, dintre care una părea a fi un muzeu, alta o cafenea şi alta un magazin de suvenire. În parcare mai erau doar două-trei maşini, dar, în timp ce citeam un panou cu informaţii, două autocare au oprit în coloană, fîsîind, şi deodată au început să coboare şuvoaie de pasageri – toţi cu părul alb, toţi cu aparate foto şi clipind derutaţi sub strălucirea necruţătoare a soarelui. Păreau să fie de peste tot – America, Marea Britanie, Olanda, Peninsula Scandinavă. Cum bătusem un drum lung, nu doream să-mi împărtăşesc experienţa cu 100 de străini flecărind, aşa că am pornit spre plajă într-o plimbare sprintenă, de-a lungul unei poteci calcaroase. Era incredibil de cald. Briza adia dinspre mare, dar părea că aduce şi mai multă căldură. După vreun kilometru, poteca m-a dus într-un golf foarte luminos, cu ape liniştite, de un albastru intens. La oarecare distanţă în apă, un banc de nisip descria o curbă leneşă spre mare. Acesta, am aflat, era Fauré Sill – o barieră de dune lungă de 50 de kilometri, care aproape împrejmuieşte golful, conferindu-i caracterul special, adică ape calde, puţin adînci şi foarte sărate, cum erau cele care predominau pe planetă pe vremea cînd stromatoliţii erau peste tot. Nicăieri, în nici o direcţie nu era vreun semn al prezenţei omului, doar în faţă, unde o pasarelă drăguţă din lemn mergea în zigzag vreo 50 de metri în golf, deasupra unor mormane joase, întunecate, cu aspect primitiv, care nu deranjau suprafaţa calmă a apei. Descoperisem stromatoliţii mei vii. Am luat-o repede pe pasarelă şi am mers pe ea pînă la prima grămadă. Apa era transparentă ca sticla şi avea o adîncime de vreun metru. Stromatoliţii nu sînt uşor de descris. Sînt de o natură atît de primitivă, încît nici nu iau vreo formă regulată precum, să zicem, cristalele. Stromatoliţii sînt doar o masă amorfă. Aproape de ţărm, formau platforme mari, uşor ondulate – asemănătoare mai degrabă asfaltului foarte vechi. Mai departe erau înşiruiţi în grămezi care aminteau de baliga de vacă sau poate de băligarul unui elefant foarte nervos. Majoritatea cărţilor se referă la stromatoliţi ca avînd o formă de măciucă, de conopidă sau chiar o formă cilindrică. De fapt, sînt nişte mase informe gri-închis, fără vreun aspect anume şi mate. Trebuie spus din capul locului că formaţiunile de stromatoliţi nu sînt o privelişte frumoasă sau care să-ţi sară în ochi. Aproape pot garanta că prima dumneavoastră reacţie la vederea unui strat de stromatoliţi vii ar fi un „hmm” pe acel ton vag, contemplativ, favorabil, dar prudent, pe care l-aţi folosi dacă aţi primi un aperitiv cu un gust mai plăcut decît aspectul, dar nu atît de bun încît să mai doriţi unul imediat – sau vreodată. Este un sunet care spune „Măi să fie!”. Deci nu aspectul îi face captivanţi, ci ideea a ceea ce reprezintă – iar în această privinţă sînt fără pereche. Imaginaţi-vă. Vă uitaţi la nişte roci vii – replici funcţionînd tăcut ale primelor structuri organice care au apărut pe pămînt. Trăiţi lumea aşa cum era acum 3,5 miliarde de ani – mai bine de trei sferturi din perioada scursă de la momentul începuturilor vieţii terestre. Dacă un asemenea gînd nu îţi dă fiori, nu ştiu ce altceva ar putea. Aşa cum a spus deja menţionatul paleontolog Richard Fortey, „aceasta este o adevărată călătorie în timp, iar dacă lumea s-ar obişnui cu adevăratele sale minuni, această privelişte ar fi la fel de cunoscută ca piramidele de la Giza”. Aşa este. Stromatoliţii seamănă mai degrabă cu nişte corali, în sensul că viaţa lor se desfăşoară mai mult la suprafaţă, iar ceea ce privim este masa moartă a generaţiilor anterioare. Dacă priveşti cu atenţie, poţi vedea cîteodată mici bule de oxigen ridicîndu-se în şuvoi din formaţiuni. Acesta este singurul truc al stromatoliţilor şi nu e mare lucru, dar este ceea ce a făcut viaţa, aşa cum o ştim, posibilă. Bulele sînt produse de micro-organisme asemănătoare algelor, numite cianobacterii, care trăiesc la suprafaţa rocilor – vreo trei miliarde pe aproape un metru pătrat, ca să nu mai vorbim de faptul că fiecare dintre acestea pot captura cîte o moleculă de dioxid de carbon şi puţină energie solară, combinîndu-le, pentru a-şi alimenta ambiţia umilă de a exista, de a trăi. Produsul secundar al acestui proces simplu este cel mai slab pufăit de oxigen. Dar dacă aduni suficienţi stromatoliţi şi-i laşi să respire o lungă perioadă de timp, poţi schimba lumea. Preţ de două miliarde de ani, asta a fost singura formă de viaţă pe pămînt, dar, în acest timp, stromatoliţii au ridicat nivelul de oxigen din atmosferă cu 20 de procente – suficient pentru a permite dezvoltarea altor forme de viaţă, mai complexe: eu, de exemplu. Le sînt sincer recunoscător. Procesul chimic ce se desfăşoară face ca micile celule să fie uşor lipicioase. Firicele de praf şi alte sedimente se agaţă de suprafaţa lor şi, încet, aderă şi cresc împreună, devenind rocile pe care le-am admirat în Australia. Stromatoliţii înfloresc aici nu neapărat pentru că ar avea condiţii deosebit de prielnice, ci datorită faptului că aceste condiţii sînt descurajante pentru alte creaturi. Motivul pentru care stromatoliţii nu există în altă parte este fie din cauză că sînt luaţi de curenţii mai puternici, fie pentru că sînt mîncaţi. Aici, nimic altceva nu poate supravieţui apelor sărate şi amare, deci nimic nu-i poate pune în pericol. Desigur, faptul că stromatoliţii au adus viaţa pe pămînt, pentru ca mai apoi să devină ei înşişi hrană, fiind mîncaţi pînă la dispariţie, este oarecum ironic. Ceva nu tocmai diferit mi se întîmpla mie acum, căci, cum stăteam şi studiam apele cristaline, îi puteam auzi venind pe cărare pe excursioniştii în vîrstă şi, cîteva minute mai tîrziu, cei mai sprinteni dintre ei au început să sosească la puntea de lemn. O femeie cu un cozoroc cu Miami Dolphins a venit lîngă mine, a privit cîteva clipe apa, a gonit cîteva muşte, apoi şi-a privit soţul şi, cu o voce care ar fi acoperit şi zăngănitul unei oţelării, a zis: — Vrei să-mi spui că am traversat un continent pentru asta? Eram într-o dispoziţie binevoitoare, aşa că m-am întors spre ea cu un zîmbet înţelegător şi, cu toată gentileţea şi tactul de care am fost capabil, am încercat să o liniştesc şi să o fac să aprecieze minunăţia care se afla la picioarele noastre. Mi-am manifestat respectul pentru perspicacitatea ei în a observa că stromatoliţii nu sînt o privelişte deosebită, dar i-am explicat cum zvîcnirile lor sîrguincioase, infinitezimale, pe o perioadă de timp imposibil de imaginat, au făcut lumea locul verde şi plăcut care este acum. Am subliniat şi faptul că doar în alte două locuri pe pămînt există asemenea formaţiuni vii – unul în altă parte a Australiei, celălalt într-un recif de corali îndepărtat, din Bahamas, ambele mult mai mici şi inaccesibile –, aşadar acesta era singurul loc în lume unde vizitatorii puteau examina cu oarecare uşurinţă aceste creaturi unice, în toată splendoarea lor subestimată. Deci, de fapt, am încheiat eu – şi acum i-am oferit cel mai călduros şi plăcut zîmbet –, pentru asta chiar a meritat să traversaţi un continent. M-a ascultat cu un aer docil şi uimit, fără a-şi lua privirea de la mine vreo clipă. Apoi mi-a atins braţul şi mi-a spus: — Ştiţi că aveţi o arsură teribilă de la soare? Am făcut o plimbare pe plaja de cochilii învecinată, pînă cînd mi-a fost imposibil să mai continui din cauza muştelor, apoi am luat-o spre staţia de telegraf. Muzeul era închis şi neluminat, aşa că m-am dus la cafenea. Turiştii, din cîte mi-am dat seama, se opriseră pentru răcoritoare, deoarece doamna care servea era ocupată să strîngă ceşti şi farfurii. Mă întrebam, în timp ce treceam, cum reuşea să hrănească aici autocare pline de oameni, la 220 de kilometri de cel mai apropiat supermarket. — Da, dragă? m-a întrebat calmă, din mers. — Mă întrebam dacă e posibil să văd muzeul. — Binenţeles că e. Îl chem pe Mike să te ducă. Mike era Mike Cantrall, un individ la fel de vesel, de vîrstă mijlocie, cu un cercel nonconformist şi cu o atitudine relaxată, care a ieşit din bucătărie ştergîndu-se pe mîini cu un şervet pentru ceai şi părînd mulţumit să fie scutit de spălatul vaselor. M-a dus la muzeu şi a descuiat uşa cu oarecare dificultate. Muzeul era mic, neaerisit şi părea că nu mai fusese deschis de luni întregi – mi-a spus că nu cer prea mulţi vizitatori să-l vadă –, dar arăta absolut fermecător. O cameră era dedicată în principal stromatoliţilor. Avea un acvariu cu un stromatolit care făcea bule liniştit – se pare că singurul din lume în captivitate. Pe un televizor vechi cu video, mi-a arătat un clip de patru minute care oferea informaţii, pe scurt, despre ce erau stromatoliţii şi cum s-au format. Apoi a luat un fragment de stromatolit vechi, de mărimea unei cărămizi, şi mi l-a dat, iar eu am fost surprins de cît de greu era. Restul muzeului era dedicat vremurilor cînd prin partea locului era un avanpost al telecomunicaţiilor – prima dată telegraful, apoi telefonul. A fost mult mai interesant decît mă aşteptam, mai cu seamă pentru că unul dintre pereţi era dominat de fotografia mare a unui muncitor de la liniile de telegraf, pe numele său Adgee Cross. Stătea în vîrful unei scări, dezbrăcat, reparînd o linie de telegraf şi dădea impresia că asta era ţinuta corespunzătoare pentru repararea telegrafului în outback. Era dezbrăcat complet, mi-a spus Mike, deoarece tocmai înotase în fluviul Murchison cu scara şi nu voia să-şi ude hainele. Nu am spus nimic, dar gîndul că hainele ude s-ar fi zvîntat în cîteva minute în deşert mi-a trecut prin minte, pe cînd cizmele – singurul lucru pe care îl ţinuse pe el – ar fi rămas ude ore întregi. Părerea mea e că Adgee Cross repara liniile de telegraf dezbrăcat pentru că aşa îi plăcea. Aş mai adăuga: de ce nu? Am aflat şi povestea fericită a doamnei Lillian O’Donahue, care era telefonistă aici înainte de apariţia redirecţionărilor telefonice automate. Mai sus, la Carnarvon, era o antenă mare de satelit, pe care NASA a folosit-o pînă în anii 1970 pentru reperarea navelor spaţiale care treceau pe deasupra Oceanului Indian. În timpul unei misiuni, în 1964, liniile de comunicaţii dintre antena de la Carnarvon şi staţia de urmărire de lîngă Adelaide au căzut, iar toate mesajele au fost direcţionate către doamna O’Donahue şi echipamentul ei vechi. De-a lungul unei nopţi lungi şi călduroase, doamna O’Donahue a stat la centrala ei telefonică, înregistrînd cu atenţie şiruri de mesaje codate de la un avanpost şi transmiţîndu-le către celălalt. De fiecare dată cînd nava Gemini trecea pe deasupra cerului în sud, soarta misiunii – îmi place să spun asta – se afla în mîinile devotate ale unei bătrînici modeste ce locuia într-o clădire mică şi albă, la kilometri depărtare, pe un drum prăfuit de pe coasta de vest a Australiei. A cîştigat şase dolari pentru munca peste program, mi-a spus Mike. Şi asta mi-a plăcut. Cînd am ieşit, după ce Mike a închis, am traversat împreună parcarea. L-am întrebat cum de a ajuns să trăiască în acest loc singuratic. Mi-a spus că el şi soţia lui, Val – doamna veselă din spatele tejghelei –, erau acolo de doar trei săptămîni. Erau doi hoinari abia pensionaţi (adesea, în ziua de azi, lumea se pensionează mai devreme). Vînduseră totul, îşi cumpăraseră o rulotă nu prea grozavă şi îşi petreceau viaţa pe drum, oprindu-se din cînd în cînd să mai cîştige ceva bani, nefiind niciodată legaţi de vreun loc anume. Cu şase luni înainte, acest lucru mi s-ar fi părut cea mai plictisitoare pedeapsă imaginabilă – să conduci la nesfîrşit de-a lungul unui ţinut care este mai tot timpul arid, uscat şi gol. Dar acum înţelegeam. Toată această goliciune şi lumina orbitoare au o putere de seducţie de care s-ar putea să nu te saturi niciodată – un gînd uimitor. De altfel, Australia este plină de surprize. Mereu e ceva pe drum – un vîrf de copac, o plajă adăpostind forme antice de viaţă, un muzeu comemorînd epave olandeze neverosimile sau reparatori de telegraf dezbrăcaţi, oameni de treabă, precum Mike şi Val Cantrall, un sat de pescari unde toată lumea vine să vadă cum o barcă avariată ajunge cu greu acasă. Nu ştii niciodată ce va fi, dar cam de fiecare dată e ceva bun. Poate că asta era dispoziţia mea la acel moment, dar am simţit că pot continua în felul acesta pentru încă o bună bucată de timp. Prin urmare, i-am mulţumit lui Mike pentru că m-a însoţit şi m-am întors la maşina mea. Încă de la distanţă, mi-am dat seama că va fi insuportabil de cald înăuntru, aşa că am deschis uşile ca să aerisesc puţin şi am mers la umbra unui copac înconvoiat, lîngă drumul spre plajă, cu dosarul meu cu hărţi. Nu ştiu de ce m-am obosit, pentru că singurul drum spre Perth era cel pe care venisem, de-a lungul autostrăzii interminabile şi pustii de pe coasta din nord-vest. Dar, cum stăteam acolo, am răsfoit celelalte pagini despre Australia de Vest – este atît de mare, încît are nevoie de mai multe –, iar atenţia mi-a fost atrasă de un petic de ţinut care ieşea în evidenţă, foarte aproape de graniţa statului Northern Territory. Era un rînd de dealuri numit, melodios, Bungle Bungles. Tocmai citisem despre ele. Bungle Bungles reprezintă un masiv de gresie izolat, unde timp de milenii vînturi uscate şi aspre au sculptat peisajul în forme ciudate – vîrfuri fusiforme, mii de metri pătraţi de domuri rotunde, pereţi în valuri. Dealurile se întind pe vreo 160 de kilometri pătraţi. Cu toate acestea, conform cărţii Australia: A Continent Revealed, aceste formaţiuni extraordinare erau „necunoscute publicului larg pînă în anii 1980”. Gîndiţi-vă la asta. Una dintre minunile naturale ale lumii, care acoperă o suprafaţă de mărimea unei întregi regiuni din Anglia, era nevizitată şi practic neştiută pînă acum mai puţin de 20 de ani. Am avut deodată un impuls puternic să merg acolo. Cînd voi mai ajunge aici? De altfel, ar fi o ocazie să conduc prin Pilbara şi să vizitez Marble Bar, cunoscut drept cel mai călduros oraş al Australiei. Aş putea vedea ţinutul unde Stan Awramik a găsit şi a pierdut stromatoliţii fosilizaţi. De acolo era doar un pas de-a lungul autostrăzii Victoria spre Drawin. Sezonul umed s-ar termina curînd, aşa că aş putea merge la Parcul Naţional Kakadu – despre care se spune că este o minune, dar era mai degrabă un lac în momentul în care eram eu în zonă – şi poate chiar să traversez Queensland pentru a vizita în fine Cooktown. Aş putea face asta la nesfîrşit. Dar, bineînţels, aşa ceva e doar o fantezie, de la prea mult soare, o dorinţă naturală să nu fiu nevoit să revin pe urmele paşilor mei, de-a lungul a peste 700 de kilometri, pe un drum singuratic, înapoi spre Perth, dar şi pentru că ezitam să pun capăt acestei aventuri. Am măsurat cu degetele distanţa şi am fost îngrozit, dar, în acelaşi timp, uimit să descopăr că erau peste 2.500 de kilometri de la ieşirea spre Bungle Bungles – plus alţi cam 100 de kilometri pe drumuri lăturalnice şi dificile de ţară, pe care nu eram nici asigurat, nici în siguranţă. Aici eram la jumătatea coastei Australiei de Vest, la capătul lumii, şi mai erau încă 2.500 de kilometri de pustietate spre un obiectiv din acelaşi stat. Cît de neînchipuit de mare era ţara asta! Tocmai asta-i chestia cu Australia – sînt foarte multe de descoperit, chiar foarte multe, dar într-un spaţiu imens. N-ai putea să vezi nici măcar jumătate. M-am întrebat gînditor ce ar spune soţia mea dacă aş suna acasă şi aş anunţa: „Dragă, ne vindem casa şi ne cumpărăm o rulotă australiană. Mergem să vedem Bungle Bungles!”. Sincer, nu credeam că ar fi de acord, aşa că am închis uşile maşinii, m-am aşezat pe scaunul şoferului şi am început lungul drum spre Perth. Am condus în acea stare de spirit depresivă care mă copleşeşte la sfîrşitul fiecărei călătorii lungi. În vreo două zile voi fi în New Hampshire şi toate aceste experienţe vor dispărea, ca într-un film de Disney, într-un colţ prăfuit al minţii mele, unde vor încerca să-şi găsească un loc al lor, printre toate amintirile ridicole adunate într-o jumătate de viaţă dezordonată. Curînd mă voi gîndi: „Care era numele acelui loc unde am văzut Marele Homar?”. Apoi: „Nu am fost în Tasmania? Eşti sigur? Dă-mi cartea să văd”. Şi într-un final: „Prim-ministrul Australiei? Nu, îmi pare rău, habar n-am”. Mi se părea interesant de trist că viaţa va continua în Australia, iar eu nu voi mai afla nimic. Nu voi afla niciodată cine a rămas cu milioanele lui Hancock. Nu voi afla niciodată ce s-a întîmplat cu bietul cuplu american eşuat în Marea Barieră de Corali. Imigranţii chinezi vor ajunge pe mal şi vor comanda taxiuri, iar eu nu voi auzi nimic despre asta. Crocodilii vor ataca, vor izbucni incendii, miniştrii vor pleca ruşinaţi, lucruri uimitoare vor fi descoperite în deşert şi poate pierdute iarăşi, dar nici un cuvînt despre acestea nu va ajunge la urechile mele. Viaţa în Australia va merge mai departe, iar eu nu voi afla nimic pentru că, odată ce ai plecat din Australia, aceasta încetează să mai existe. Ce gînd ciudat şi trist! Pot înţelege, desigur. Australia e în mare parte nelocuită şi aflată la mare distanţă. Populaţia este mică, iar rolul ei în lume este, în consecinţă, periferic. Nu are lovituri de stat, nu pescuieşte în exces, nu înarmează despoţi nesuferiţi, nu produce cocaină în cantităţi mari şi nici nu îşi face simţită influenţa într-un mod indecent. Este stabilă, paşnică şi binevoitoare. Nu trebuie să stăm cu ochii pe ea, aşa că nu o facem. Dar atît vă spun: doar noi avem de pierdut. Vedeţi voi, Australia este un loc interesant. Chiar este. Asta e tot ce am avut de spus. Bibliografie Attenborough, David, The Private Life of Plants. Princeton: Princeton University Press, 1995. Bates, Daisy, The Passing of the Aborigines. New York: Pocket Books, 1973. Berndt, R.M. şi C.H., The World of the First Australians. Sydney: Lansdown Press, 1981. Berra, Tim, A Natural History of Australia. Sydney: University of New South Wales Press, 1998. Blainey, Geoffrey, Triumph of the Nomads: A History of Ancient Australia. Sydney: Pan Macmillan Australia, 1982. Blainey, Geoffrey, A Land Half Won. Melbourne: Sun Books, 1983. Blainey, Geoffrey, A Shorter History of Australia. Sydney: Random House Australia, 1997. Bowden, Tim, Penelope Goes West: On the Road from Sydney to Margaret River and Back. Sydney: Allen & Unwin, 1999. Boyd, Robin, The Australian Ugliness. Melbourne: Penguin Books, 1980. Charles-Picard, Gilbert (ed.), Larousse Encyclopaedia of Archaeology. Londra: Hamlyn, 1972. Clark, Manning (rezumată de Michael Cathcart), Manning Clark’s History of Australia. Ringwood, Victoria: Penguin Books, 1995. Diamond, Jared, Guns, Germs, and Steel: The Fates of Human Societies. New York: W.W. Norton, 1997. Edwards, Hugh, Crocodile Attack in Australia. Marleston, Australia de Sud: J.B. Books, 1998. Fagan, Brian M. (ed.), The Oxford Companion to Archaeology. New York: Oxford University Press, 1996. Flannery, Tim, The Future Eaters: An Ecological History of the Australasian Lands and People. Sydney: Reed New Holland, 1997. Flannery, Tim (ed.), 1788: Comprising a Narrative of the Expedition to Botany Bay and a Complete Account of the Settlement at Port Jackson by Watkin Tench. Melbourne: Text Publishing, 1996. Flannery, Tim (ed.), The Explorers. Melbourne: Text Publishing, 1998. Fortey, Richard, Life: An Unauthorised Biography. Londra: Harper Collins, 1997. Gould, Stephen J., Bully for Brontosaurus: Reflections in Natural History. Londra: Hutchinson Radius, 1991. Gunn, John, The Defeat of Distance: Qantas 1919-1939. St Lucia, Queensland: University of Queensland Press, 1985. Gunther, John şi William H. Forbis, Inside Australia. New York: Harper and Row, 1972. Hall, Timothy. Flying High: The Story of Hudson Fysh. Qantas and the TrailBlazing Days of Early Aviation. Melbourne: Methuen of Australia, 1979. Hermes, Neil şi Anne Matthews, Australia: A Continent Revealed. Londra: New Holland (Publishers) Ltd., 1996. Hiddins, Les, Bush Tucker Man: Stories of Exploration and Survival. Sydney: ABC Books, 1996. Hornadge, Bill, The Australian Slanguage: A Look at What We Say and How We Say It. Melbourne: Mandarin Books, 1986. Hough, Richard, Captain James Cook: A Biography. New York: W.W. Norton, 1995. Hughes, Robert, The Fatal Shore: A History of the Transportation of Convicts to Australia, 1787-1868. Londra: Pan Books, 1988. James, Clive, Flying Visits: Postcards from the Observer, 1976-1983, Londra: Picador, 1984. Keneally, Thomas, Outback. Sydney: Hodder and Stoughton, 1983. Lacour-Gayet, Robert, A Concise History of Australia. Londra: Penguin Books, 1976. Laseron, Charles Francis, The Face of Australia: The Shaping of a Continent. Sydney: Angus and Robertson, 1953. Lewin, Roger, Principles of Evolution. Oxford: Blackwell Science, 1997. Lines, William J., Taming the Great South Land: A History of the Conquest of Nature in Australia. Sydney: Allen and Unwin, 1991. Lines, William J., A Long Walk in the Australian Bush. Athens, Georgia: The University of Georgia Press, 1998. Low, Tim, Feral Future: The Untold Story of Australia’s Exotic Invaders. Sydney: Viking, 1999. Luck, Peter, Australian Icons: Things That Make Us What We Are. Melbourne: William Heinemann Australia, 1992. McGregor, Craig, Profile of Australia. Londra: Penguin Books, 1968. McIntyre, K.G., The Secret Discovery of Australia. Londra: Souvenir Press, 1977. MacKenzie, Jeanne, Australian Paradox. Melbourne: F.W. Cheshire, 1961. Mackersey, Ian, Smithy: The Life of Sir Charles Kingsford Smith. Sydney: Little, Brown and Co., 1998. McLaren, Glen, Beyond Leichhardt: Bushcraft and the Exploration of Australia. Fremantle: Fremantle Arts Centre Press, 1996. Malouf, David, A Spirit of Play: The Making of Australian Consciousness. Sydney: ABC Books, 1998. Marshall, Sam, Luna Park: Just for Fun. Sydney: Luna Park Reserve Trust, 1995. Moorehead, Alan, Rum Jungle. New York: Charles Scribner’s Sons, 1954. Moorehead, Alan, Cooper’s Creek. Londra: Hamish Hamilton, 1963. Moorehead, Alan, The Fatal Impact: An Account of the Invasion of the South Pacific, 1767-1840. New York: Harper and Row, 1966. Moorhouse, Geoffrey, Sydney. Sydney: Allen and Unwin, 1999. Morris, Jan, Sydney. Londra: Viking, 1992. Morrison, Reg, Australia: The Four Billion Year Journey of a Continent. Sydney: Weldon Publishing, 1988. Mulvaney, John şi Johan Kamminga, Prehistory of Australia. Sydney: Allen and Unwin, 1999. Nile, Richard şi Christian Clerk, Cultural Atlas of Australia, New Zealand and the South Pacific. Oxford: Andromeda Books, 1996. O’Connor, Siobhan (ed.), The Book of Australia. Sydney: Watermark Press, 1997. Pilger, John, A Secret Country: The Hidden Australia. New York: Alfred A. Knopf, 1991. Powell, Alan, Far Country: A Short History of the Northern Territory. Melbourne: Melbourne University Press, 1982. Rich, P. Vickers, Wildlife of Gondwana. Londra: Reed, 1993. Ritvo, Harriet, The Platypus and the Mermaid and Other Figments of the Classifying Imagination. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1998. Rolls, Eric, They All Ran Wild: The Animals and Plants That Plague Australia. Sydney: Angus and Robertson, 1969. Sampson, Anthony, Empires of the Sky. Londra: Hodder and Stoughton, 1985. Seal, Graham, The Lingo: Listening to Australian English. Sydney: University of New South Wales Press, 1999. Sheehan, Paul, Among the Barbarians. Sydney: Random House Australia, 1998. Spearritt, Peter, Sydney’s Century: A History. Sydney: University of New South Wales Press, 2000. Terrill, Ross, The Australians. New York: Simon and Schuster, 1987. Vizard, Steve, Two Weeks in Lilliput: Bear-Baiting and Backbiting at the Constitutional Convention. Sydney: Penguin Books, 1998. Ward, Russell, The History of Australia: The Twentieth Century. New York: Harper and Row, 1977. White, Mary E., Australia’s Prehistoric Plants. Sydney: Methuen, 1984. White, Mary E., The Greening of Gondwana: The 400 Million Year Story of Australia’s Plants. Sydney: Reed Australia, 1994.